GRAFIC, -A, grafici, -ce, adj., GRAFIC, grafice, s. n., GRAFICA s. f. I. Adj. 1. Referitor la metoda de a reprezenta prin desen (linii, puncte, figuri etc.) o marime, variatia unei marimi sau raportul dintre doua sau mai multe marimi variabile; care apartine acestei metode. 2. Care tine de sau privitor la felul in care se realizeaza o tiparitura. II. 1. S. n. Reprezentare prin desen a unei marimi, a variatiei unei marimi sau a raportului dintre doua sau mai multe marimi variabile; reprezentare prin linii, figuri geometrice, harti etc. a unor date din diverse domenii de activitate. 2. S. f. Ramura a artei plastice la baza careia se afla desenul de sine statator si care foloseste diverse procedee tehnice si diferite materiale. – Din fr. graphique.

SUBSTANTA, substante, s. f. 1. Corp (omogen) alcatuit din atomi si din molecule (formate din aceleasi elemente) si care poseda o anumita forma, culoare, miros, gust etc. ◊ Substanta de contrast = substanta chimica utilizata la examenele radiologice, opaca la razele Roentgen. 2. (Anat.; in sintagmele) Substanta alba = parte a sistemului nervos central formata din fibrele celulelor nervoase. Substanta cenusie = parte a sistemului nervos central formata din corpurile celulelor nervoase. 3. Categorie filozofica care desemneaza fie esenta comuna si stabila a tuturor lucrurilor, fie ceea ce exista de sine statator. 4. Parte esentiala, principala, constitutiva a unui lucru. ♦ Fig. Continutul, miezul unui discurs, al unei scrieri etc. ◊ Loc. adv. (Rar) In substanta = pe scurt, in rezumat; in fond. – Din fr. substance.

ENTITATE, entitati, s. f. Continut de sine statator, existenta determinata (ca intindere, importanta, valoare etc.). – Din fr. entite, lat. entitas, -atis.

VERSET, versete, s. n. Fiecare dintre paragrafele, de obicei numerotate, in care sunt impartite unele texte religioase si care au, in general, un sens de sine statator. – Din fr. verset.

DISTIH, distihuri, s. n. Grup de doua versuri cu structura metrica de obicei deosebita si care impreuna alcatuiesc o strofa cu sens de sine statator. – Din fr. distique, lat. distichon.

de sine statator loc. adj. m., pl. de sine statatori; f. sg. si pl. de sine statatoare

INFRAMICROB ~i m. Microb foarte mic, care nu-si poate realiza de sine statator procesele metabolice si care traieste ca parazit. [Sil. in-fra-mi-crob] /<fr. inframicrobe

STANTA ~e f. Strofa cu inteles de sine statator, alcatuita din opt versuri. /<it. stanza

SUBANSAMBLU s.n. Parte din ansamblul unui agregat mecanic, care apare de sine statator intr-un proces. [< sub- + ansamblu, dupa fr. sous-ensemble].

SUBSISTEM s.n. Parte dintr-un sistem care apare de sine statator intr-un proces. [Dupa fr. sous-systeme].

ENTITATE s.f. Ceea ce constituie esenta, existenta unui lucru; continut de sine statator. [Cf. fr. entite, lat. entitas < ens, entis – existenta].

SUBSTANTA s.f. 1. Denumire generica data corpurilor cu compozitie si structura chimica omogena. ♦ Materie. 2. Categorie filozofica care desemneaza esenta comuna si stabila a tuturor lucrurilor, precum si ceea ce exista de sine statator. ♦ Substratul permanent al tuturor transformarilor. 3. (Fig.) Partea fundamentala, constitutiva a unui lucru: esenta, esential. [< fr. substance, cf. lat. substantia].

DISTIH¹ s. n. unitate strofica de doua versuri, cu structura metrica asemanatoare sau deosebita si cu inteles de sine statator. (< fr. distique, gr. distikhon)

SUBSISTEM s. n. parte dintr-un sistem de sine statator intr-un proces. (dupa fr. sous-systeme)

SUBSTANTA s. f. 1. corp cu compozitie si structura chimica omogena. ◊ materie. 2. categorie filozofica desemnand esenta comuna si stabila a tuturor lucrurilor, precum si ceea ce exista de sine statator. ◊ substratul permanent al tuturor transformarilor. 3. (fig.) partea fundamentala, constitutiva a unui lucru; esenta, esential. (< fr. substance, lat. substantia)

BOGDAN I, primul domnitor de sine statator al Moldovei (1359-c. 1365). Voievod din Maramures; razvratit in 1343 impotriva regelui Ungariei Ludovic I de Anjou, a trecut in 1359 in Moldova, unde a fost recunoscut ca domn. A respins repetatele incercari ale regelui Ungariei de a-si reinstaura suprematia asupra Moldovei.

RAGUSA 1. Oras in S Italiei (Sicilia), situat la poalele dealurilor Iblei, in zona cheilor raului Irminio, la 182 km SE de Palermo; 69,7 mii loc. (2003). Expl. de petrol, de sisturi bituminoase si de asfalt. Rafinarie de petrol. In.d cimentului, chimica (materiale plastice), de prelucr. a lemnului (mobila), trxtila si alim. Muzeu de Arheologie; Catedrala (1706-1760); bazilica San Giorgio (1738-1775). R. s-a dezvoltat pe locul anticei asezari Hybla Heraea. Ocupat de arabi (sec. 9) si apoi de normanzi (sec. 11), a devenit, in perioada 1091-1296, capitala unui district de sine statator. Distrus in mare parte de cutremurul din 1693. 2. Denumirea (italieneasca) purtata in Ev. med. de orasul croat Dubrovnik.

ABSOLUTIZA, absolutizez, vb. I. Tranz. A atribui in mod eronat unui fapt sau unei idei o valoare absoluta prin ignorarea caracterului relativ, conditionat, limitat de celelalte laturi sau insusiri ale faptului sau ideii respective; a considera in mod gresit o latura a unui lucru ca o entitate de sine statatoare, rupand-o de complexul careia ii apartine. – Absolut + suf. -iza.

AUTOCEFALIE s. f. Conducere de sine statatoare a unei biserici ortodoxe nationale. [Pr.: a-u-] – Din fr. autocephalie.

IDEALISM s. n. 1. Orientare in filozofie, opusa materialismului, care considera spiritul, constiinta, gandirea ca factor primordial, iar materia, natura, existenta ca factor secund, derivat. ◊ Idealism obiectiv = idealism care concepe factorul spiritual pus la baza existentei ca o realitate de sine statatoare, independenta de constiinta individuala. Idealism subiectiv = idealism care identifica spiritul cu constiinta individuala, negand existenta independenta de aceasta a realitatii materiale. Idealism absolut = idealism care admite identitatea spirituala cu realitatea obiectiva. 2. (Rar) Caracterul omului idealist (2). [Pr.: -de-a-] – Din fr. idealisme.

IPOSTAZIERE, ipostazieri, s. f. Transformare mintala a unei relatii, a unei insusiri sau a unei notiuni intr-o realitate de sine statatoare. [Pr.: -zi-e-] – Din ipostaza.

JURIDIC, -A, juridici, -ce, adj. Care tine de drept, privitor la drept. ◊ Persoana juridica = organizatie cu patrimoniu propriu si administratie de sine statatoare, care se bucura de capacitatea de a avea drepturi si obligatii. – Din fr. juridique, lat. juridicus.

PLURALISM s. n. 1. Conceptie filozofica potrivit careia lumea ar fi formata dintr-o pluralitate de realitati de sine statatoare, independente unele de altele. 2. Principiu al democratiei care preconizeaza necesitatea existentei mai multor forte social-politice (partide, sindicate, organizatii religioase etc.) interpuse intre membrii societatii si putere, ca o conditie si o garantie a limitarii puterii, a functionarii democratiei. ♦ P. gener. Orice conceptie care, intr-un domeniu determinat, admite o multiplicitate de factori echivalenti, de principii etc. care nu pot fi reduse la unitate; stare de lucruri caracterizata prin existenta acestei multiplicitati. – Din fr. pluralisme.

STATATOR, -OARE, statatori, -oare, adj. 1.Care sta pe loc, care nu se misca, imobil, fix; (in special despre ape) care nu curge. ◊ Piatra statatoare (si substantivat, f.) = piatra fixa din sistemul celor doua pietre ale morii. 2.(Inv.:despre oameni) Cu locuinta statornica; stabil. 3. (In loc. adj.) de sine statator = care poate exista si se poate mentine prin propriile sale puteri sau insusiri, care nu depinde de nimeni sau de nimic; independent. – Sta + suf. -ator.

UVERTURA s.f. ♦ Piesa orchestrala de concert de sine statatoare, dintr-o singura parte si avand la baza un program.

CONTRAPUNCT s. n. 1. Tehnica in compozitia muzicala, constand in suprapunerea a doua sau mai multe linii melodice de sine statatoare, avand fiecare un inteles propriu, dar formand laolalta un tot organic; polifonie, contratema. 2. Stiinta care se ocupa cu studiul regulilor contrapunctului (1). – Din it. contrappunto, fr. contrepoint.

DIVIZIUNE, diviziuni, s. f. 1. Impartire, fragmentare, separare; (concr.) fragment sau unitate care se obtine printr-o impartire. ◊ Diviziunea muncii = impartire, in cadrul unei intreprinderi, a procesului de creare a unui produs in mai multe operatii partiale, fiecare operatie fiind efectuata de un muncitor sau de un grup de muncitori anume specializati. Diviziunea sociala a muncii = impartire a productiei sociale pe ramuri de productie de sine statatoare (industrie, agricultura etc.), avand drept rezultat specializarea unor grupuri de producatori in anumite ramuri. ♦ Spec. Operatie logica de impartire a genului in specii. 2. Linioara care indica o anumita valoare pe scara sau pe cadranul unui instrument de masura; valoare care corespunde acestei linioare. [Pr.: -zi-u-] – Din fr. division, lat. divisio, -onis.

SUBRUTINA, subrutine, s. f. (Inform.) Secventa constituita ca o entitate de sine statatoare care se repeta in diferite locuri ale unui program. – Din engl. subroutine.

AUTOCEFALIE f. Conducere de sine statatoare a unei biserici ortodoxe nationale. /<fr. autocephalie

REALISM n. 1) filoz. Conceptie filozofica care sustine ca lumea externa este o realitate independenta de subiectul cunoscator. 2) (in arta si in literatura) Metoda artistica de creatie care are drept principiu esential reflectarea realitatii. 3) Intelegere clara a conditiilor de desfasurare a unei activitati; atitudinea celui care are simtul realitatii; spirit practic. 4) (in filozofia medievala in opozitie cu nomina-lism) Curent care considera ca notiunile generale (universale) sunt realitati de sine statatoare, anterioare atat intelectului, cat si obiectelor individuale. [Sil. re-a-] /<fr. realisme, germ. Realismus

IMATERIALISM s.n. Sistem filozofic idealist care neaga materia ca substanta de sine statatoare. [Pron. -ri-a-. / < fr. immaterialisme].

NOUS s.n. (Fil.) Principiu inteligent care a plasmuit lumea in filozofia greaca. ♦ (In conceptia filozofica a lui Anaxagora) Notiune care desemneaza substanta de sine statatoare, generatoare a miscarii, vietii, ordinii din lumea materiala. [< gr. nous – spirit, ratiune].

POSTLUDIU s.n. Sectiune suplimentara de sine statatoare a unei lucrari muzicale, care urmeaza dupa sectiunile ei de baza; incheiere instrumentala dupa cant. ♦ Lucrare pentru orga care se executa la incheierea serviciului divin. [Pron. -diu. / cf. germ. Postludium, fr. postlude < lat. post – dupa, ludus – joc].

PRELUDIU s.n. 1. Piesa instrumentala care are functia de a introduce, de a preceda o lucrare muzicala mai ampla. ♦ Compozitie muzicala instrumentala de sine statatoare, cu un caracter si o structura foarte variate. 2. (Fig.) Ceea ce preceda, pregateste, anunta un eveniment, o actiune, un inceput. [Pron. -diu. / cf. it. preludio, germ. Praludium, fr. prelude < lat. prae – inainte, ludus – cantec].

ABSOLUTIZA vb. I. tr. A da un caracter absolut; a rupe o latura a unui lucru din complexul caruia apartine si a o considera ca o entitate de sine statatoare. [Dupa rus. absolutizirovati].

FERMA¹ s.f. 1. Proprietate rurala compusa dintr-un teren si din constructiile, instalatiile, masinile etc. necesare exploatarii lui. 2. Unitate de stat de productie vegetala si animala de sine statatoare, avand bunuri in gestiune proprie si cu personal muncitor permanent. [< fr. ferme].

INDEX s.n. 1. Lista (alfabetica) a numelor, a termenilor sau a materiilor cuprinse intr-o lucrare; indice. ♦ Lucrare de sine statatoare cuprinzand liste de publicatii, institutii, adrese etc. 2. Lista a cartilor interzise de biserica catolica, intocmita de un organ special format din c*******i si numit Congregatia indexului. ◊ A pune la index = a trece o lucrare in lista cartilor interzise; (fig.) a exclude pe cineva de la cinstirea cuvenita, a socoti pe cineva nedemn, a-l nesocoti. 3. Degetul aratator. [Pl. -exuri, (3, s.m.) -ecsi. / cf. fr. index, lat. index].

SARADA s.f. Enigma in versuri formata din mai multe fragmente reprezentand cuvinte de sine statatoare, care, unite intre ele, dau un cuvant nou. ♦ Enigma. [< fr. charade, cf. prov. charrado – conversatie].

CODICOLOGIE s. f. disciplina a paleografiei care studiaza manuscrisele nu ca purtatoare ale unui text, ci ca obiecte de sine statatoare. ◊ istorie a colectiilor, a modului si a conditiilor de pastrare etc. a manuscriselor. (< fr. codicologie)

ENTITATE s. f. 1. existenta, realitate de sine statatoare, delimitata. 2. (fil.) esenta unui lucru, existenta independent de acesta. (< fr. entite, lat. entitas)

FERMA¹ s. f. unitate de productie vegetala si animala, de sine statatoare, cu gestiune proprie si angajati permanenti. (< fr. ferme)

IMATERIALISM s. n. conceptie filozofica idealista care neaga materia ca substanta de sine statatoare, sustinand ca realitatea exista numai ca perceptii si idei. (< fr. immaterialisme)

IPOSTAZIA vb. 1. tr. (fil.) a transforma pe plan mintal o realitate, o insusire sau o notiune intr-o realitate de sine statatoare. II. refl. (despre un scriitor) a se substitui personajelor sale. (< germ. hypostasieren)

MOTET s. n. 1. compozitie muzicala polifonica bazata pe un text laic sau religios, in care se suprapun simultan mai multe melodii de sine statatoare. 2. scurta poezie medievala de trei sau patru cuplete. (< fr. motet, germ. Motette, it. motetto)

MOTIV s. n. I. ratiune, cauza care determina o actiune, un sentiment. ◊ pretext; mobil. II. 1. cea mai mica unitate melodico-ritmica a unei idei muzicale cu un profil si un sens propriu; parte a unei teme, capabila sa devina de sine statatoare, in dezvoltare. 2. element decorativ sau arhitectural intr-o pictura sau sculptura. 3. tema, idee fundamentala a unei opere literare. (< fr. motif, it. motivo, germ. Motiv)

SARADA s. f. 1. enigma in versuri din mai multe fragmente reprezentand cuvinte de sine statatoare, care, unite intre ele, dau un cuvant nou. 2. lucru greu de inteles; enigma. (< fr. charade)

BIOSPEOLOGIE (‹ {s} bio + speologie) s. f. Stiinta care studiaza formele de viata din mediul cavernicol. Ia nastere ca disciplina stiintifica din initiativa savantului roman Emil Racovita (1907), care-i traseaza problematica si planul de lucru al cercetarilor viitoare, si se consolideaza ca stiinta de sine statatoare, cu obiect si metodica specifice de lucru.

COMENIUS (Jan Amos KOMENSKY) (1592-1670), pedagog ceh. Episcop al comunitatii protestante a „fratilor boemi”. Fondatorul pedagogiei moderne si al didacticii ca disciplina de sine statatoare. A conceput procesul instructiv-educativ ca un sistem in patru trepte, potrivit virstelor de dezvoltare a a omului, pentru fiecare grupa de sase ani de viata, pina la 24 de ani; scoala materna, scoala elementara, gimnaziul si invatamintul academic. A introdus invatamintul colectiv pe clase si a stabilit sistemul de predare pe lectii, cu orare si planuri zilnice, lunare si anuale („Didactica magna”). Cartile sale au cunoscut numeroase editii si in Romania.

SAMSUN, oras in N Turciei, port la golful omonim al Marii Negre, situat la 330 km NE de Ankara; 362,7 mii loc. (2000). Centru comercial. Ind. constr. de masini, chica (ingrasaminte), textila si alim. Productie de tigarete. Exporta tutun, tigarete, lana, cereale, uleiuri vegetale, fructe. Intemeiat in 562 i. Hr. de colonistii din Milet, cu numele Amisus. Cucerit de Alexandru cel Mare in sec. 4 i. Hr., de romani in anul 71 i. Hr., turcii selgiucizi au construit la 2,5 km SE de Amisus o fortareata pe care au numit-o Samsun, cu existenta de sine statatoare pana in 1425, cant turcii otomani le-au unit intr-o singura asezare. Anexat de Rusia in 1783. Distrus in mare parte de incendiul din 1869.

statator ~oare (~ori, ~oare) 1) Care sta (pe loc); care nu se misca; imobil. ◊ Apa ~oare apa care nu curge. 2) si adverbial : De sine ~ care nu depinde de nimeni; independent. /stat + suf. ~ator