DAR², daruri, s. n. I. 1. Obiect primit de la cineva sau oferit fara plata cuiva, in semn de prietenie sau ca ajutor etc.; cadou. ◊ Loc. adj. De dar = primit gratis, daruit. ◊ Loc. adv. In dar = fara plata, gratis; degeaba. ♦ Plocon. ♦ Donatie. 2. (Bis.) Prinos, ofranda. ◊ Sfintele daruri = painea si vinul sfintite pentru cuminecatura. II. 1. Insusire (cu care se naste cineva); aptitudine, vocatie, talent. ◊ Expr. A avea darul sa... (sau de a...) = a avea puterea, posibilitatea sa..., a fi in stare sa..., a fi de natura sa... A avea darul vorbirii = a vorbi frumos, a fi un bun orator. (Ir.) A avea (sau a lua) darul betiei = a fi (sau a deveni) betiv. 2. Avantaj, binefacere. 3. (In conceptia crestina) Ajutor pe care il acorda Dumnezeu omului; mila, har divin. ◊ Darul preotiei = dreptul de a exercita functiile preotesti. – Din sl. daru.

CUVANTATOR² ~oare (~ori, ~oare) Care are darul vorbirii; vorbitor. Fiinta ~oare. /a cuvanta + suf. ~tor

A PIERI pier intranz. 1) (despre fiinte) A inceta sa mai traiasca; a muri. 2) (despre oameni) A muri de moarte violenta. ~ de ciuma. ◊ Nu piere lumea nu se intampla nimic. 3) (despre vegetatie) A-si pierde seva cu totul (de frig, de seceta etc.); a se usca; a muri. 4) (despre stari, senzatii) A inceta de a mai persista; a lua sfarsit (subit). I-a pierit dorinta de plecare. ◊ A-i ~ cuiva glasul (sau graiul) a pierde pentru un moment (de frica, de emotie etc.) darul vorbirii. 5) (despre sunete, lumina) A scadea treptat in intensitate; a deveni din ce in ce mai slab, disparand complet; a se stinge. 6) A disparea brusc; a se face nevazut. ◊ Piei din ochii mei (sau fata mea)! sa nu te mai vad! /<lat. perire

SURDOMUT ~ta (~ti, ~te) si substantival (despre persoane) Care este in acelasi timp surd si mut; lipsit de auz si de darul vorbirii. /surd + mut

ORATOR s.m. Cel care tine un discurs; vorbitor (la o conferinta etc.); om care are darul vorbirii, care vorbeste frumos. [Cf. lat. orator, fr. orateur].

DACTILOFON s. n. aparat portativ cu clape corespunzand unor litere sau sunete, destinat sa faciliteze comunicarea celor lipsiti de darul vorbirii. (< fr. dactylophone)

ORATOR s. m. cel care tine un discurs; vorbitor; om care are darul vorbirii. (< lat. orator, fr. orateur)

austru s. m. – Vint care bate din sud. Mr. austru. Lat. auster (Puscariu 174; Candrea-Dens., 113; REW 807; dar); cf. it. ostro, v. fr. ostre. Este cuvint pe care limba literara pare ca l-a uitat, dar supravietuieste in vorbirea populara. Pascu, Beitrage, 8, il deriva din it. austro. – Der. austral, adj., din fr.

teasta (-este), s. f. – 1. Hirca, craniu. – 2. Carapace. Lat. testa (REW 8682), cf. it., prov., cat., sp. testa, fr. tete. Tiktin se indoieste ca ar fi mostenit; dar apare in vorbirea populara, chiar daca circulatia lui este in prezent redusa (ALR, I, 7). S-a pastrat mai bine sub forma test, s. n. (inv., craniu; inv., carapace; inv., capitel; castron sau vas de pamint folosit drept cuptor, se tine cald peste aluatul care se pune la copt), din lat. testum (Puscariu, 1728; REW 8686), cf. mr. test, megl. tost. – Der. testos, adj. (care are carapace, incapatinat, indaratnic).

investi (investesc, investit), vb. – A imbraca, a acoperi, a inveli, a infasura. – Var. investe, part. invascut. Mr. invescu, megl. anvescu, istr. mnescu. Lat. (in)vestῑre (Candrea-Dens., 898; REW 4531; dar; cf. Seineanu, Semasiol., 188), Inv., se pastreaza inca in vorbirea pop. din Trans. de Nord (Pop, Dacor., VIII, 68) si Bucov. Conj. oscileaza intre formele invasc, invesc, investesc. Este dublet al lui investi, vb. (a face o investitie; a bloca, a asedia), din fr. investir.

LACONIC, -A adj. (despre vorbire, stil) scurt, succint, concis, lapidar. ◊ care se exprima in cuvinte putine, dar pline de continut. (< fr. laconique, lat. laconicus, gr. lakonikos)

vorbire ~i f. 1) Proces de transmitere a informatiei cu ajutorul limbii; faptul de a vorbi. ◊ A avea darul ~ii a vorbi liber si frumos in public. 2) Mijloc principal de comunicare intre oameni constand din sistemul fonetic, lexical si gramatical; limba; limbaj; 3) Fel de a vorbi; mod de exprimare. /v. a vorbi

bleot (bleoata), adj. – Tont, timp. Creatie expresiva, cf. bleanda, bleau, bleg (Iordan, BF, II, 182). Este putin probabila der. din germ. blod, sugerata de dar. – Der. bl(e)otocari, vb. (a clefai, a strivi, a zdrobi; a vorbi fara sir) se foloseste in Mold., si corespunde lui a blociori, in Trans. si lui a blosticai, in Mold.; blotocareala, s. f. (vorbire de neinteles); blotor, s. m. (prost).