FOND, fonduri, s. n. I. 1. (In corelatie cu forma) Continut. ◊ Articol de fond = articol care trateaza o problema actuala importanta; editorial. Fond lexical principal sau fondul principal (de cuvinte) = partea esentiala a vocabularului unei limbi, caracterizata printr-o mare stabilitate, cuprinzand toate cuvintele cu mare frecventa care denumesc, de obicei, notiuni fundamentale si care sunt, in general, cuvinte vechi, cu numeroase derivate si cu multe expresii si locutiuni. ◊ Loc. adv. In fond = in realitate, de fapt. 2. Totalitatea trasaturilor esentiale ale caracterului unei persoane (sub aspectul lor pozitiv). 3. Culoare de baza a unui tablou, a unei tesaturi etc. pe care se contureaza desenele sau figurile; camp. ♦ Desen executat pe un suport opac, care serveste drept decor in desfasurarea desenelor animate. ♦ Ansamblul desenelor sau ornamentelor care se imprima cu o culoare mata pe suprafata hartiei, folosite la tiparirea actiunilor si a altor actiuni de valoare. 4. Nume dat unor probe sportive care se desfasoara pe distante mari si care necesita o deosebita rezistenta fizica. 5. (Fiz.) Radiatie greu de inlaturat sau inevitabila, cu caracter parazit, in prezenta careia se efectueaza o experienta sau o masurare. II. 1. Valoare materiala reprezentata prin bani sau prin alte bunuri economice acumulate sau rezervate pentru un anumit scop. Fond de acumulare v. acumulare. ◊ Expr. (Fam.) A fi in fonduri = a avea bani. 2. Totalitatea bunurilor sau a valorilor de baza dintr-un domeniu al culturii. ◊ Fond de carti = totalitatea cartilor pe care le poseda o biblioteca. – Din fr. fond.

ORTOGRAFIE (‹ lat.; ngr.; {s} orto- + graphe „scriere”) s. f. (LINGV.) Ansamblu de scrierea corecta a cuvintelor unei limbi; aplicarea practica a acestor reguli. Exista doua tipuri principale de o.: fonetica, atunci cand scrierea reda pronuntarea limbii literare, si etimologica, atunci cand scrierea reflecta aspectul mai vechi al cuvintelor, mult depasit de pronuntare (de ex. in limbile franceza si engleza). Ortografia limbii romane este in general fonetica; incepand din 1860, cand s-a introdus scrierea oficiala cu litere latine, au existat numeroase sisteme ortografice, care oglindesc disputele reprezentantii curentului fonetic si al celui etimologic. Actuala o. se bazeaza, in cea mai mare parte, pe principiul fonetic sau fonematic, a carui aplicare este limitata uneori de principiile gramaticale sau de principiul etimologic, care impune exceptii in scrierea unor cuvinte vechi si a unor neologisme. ♦ Modul in care cineva scrie cuvintele.

vechi veche (vechi) 1) (in opozitie cu nou) Care este facut demult; care este in intrebuintare de mult timp. Oras ~. Haina veche. cuvant ~. ◊ Vorba veche vorba din batrani; proverb. 2) (despre produse agricole) Care este din recolta anilor trecuti. Grau ~. Cartofi ~. ◊ Vin ~ vin avand calitati deose-bite, datorita pastrarii indelungate. 3) (despre alimente, medicamente etc.) Care si-a pierdut proprietatile pozitive; alterat; stricat. Carne veche. 4) (despre persoane) Care este cunoscut de multa vreme. Prieten ~. Colaborator ~. ◊ Lumea veche a) lume care a existat in antichitate; b) oranduire sociala perimata. 5) ( mai ales despre specialisti) Care are experienta bogata intr-un domeniu de activitate; care activeaza de multa vreme. Medic ~. 6) Care vine din vechime; ramas din batrani; batranesc. Idee veche. Metode ~. /<lat. veclus

REGRESIV, -A adj. (op. progresiv) Care merge, care da inapoi; opus, contra progresului. ♦ Miscare regresiva = miscare in directia inversa celei normale; derivare regresiva = mod de formare a unui cuvant nou prin suprimarea unui afix de la un cuvant vechi; asimilare regresiva = fenomen in care elementul asimilator se gaseste dupa elementul asimilat. [Cf. fr. regressif].

ustav (-vuri), s. n. – Prescriptie a Bisericii. Sl. ustavu (Cihac, II, 441). – Der. ustava, s. f. (Mold., dispozitie), din pol. ustawa (Tiktin). cuvinte vechi.

REGRESIV, -A, regresivi, -e, adj. Care se opune progresului, care tinde spre o stare sau o forma (economica, sociala, politica etc.) inapoiata; care da inapoi, care este in regres. ♦ Miscare regresiva = miscare care se face in directia inversa celei normale. (Lingv.) Derivare regresiva = mod de formare a unui cuvant nou prin suprimarea unui afix de la un cuvant (mai) vechi. Formatie regresiva sau derivat regresiv = cuvant format prin derivare regresiva. Asimilare regresiva = fenomen fonetic in care sunetul modificat se afla inaintea sunetului care exercita influenta modificatoare. – Din fr. regresif.

VETUST ~sta (~sti, ~ste) rar (despre obiecte, cladiri, instalatii etc.) Care a iesit din uz sau din moda; invechit; perimat; vechi; demodat. cuvant ~. /<lat. vetustus, it. vetusto, fr. vetuste

ARHAIC, -A, arhaici, -ce, adj., s. n. 1. Adj. Care apartine sau este caracteristic unor vremuri extrem de indepartate din trecut. ♦ (Despre cuvinte, expresii, constructii etc.) Foarte vechi, iesit de mult din uz. 2. S. n. Cea mai veche era geologica. ♦ (Adjectival) Care apartine arhaicului (2), privitor la arhaic. Roci arhaice. [Pr.: -ha-ic] – Din fr. archaique.

ETIMOLOGISM s. n. Tendinta de a reforma limba literara, apropiind forma actuala a cuvintelor de o forma mai veche a ei, pretinsa a fi mai corecta. – Din fr. etymologisme.

RECONSTITUIRE s.f. Actiunea de a reconstitui si rezultatul ei; restabilire; reconstructie. ♦ (Lingv.) Stabilire cu ajutorul comparatiei a formei unui cuvant neatestat dintr-o faza mai veche a unei limbi sau a formei unui cuvant neatestat dintr-o limba pe baza legilor de corespondenta fonetica; reconstructie, reconstruire. [< reconstitui].

HAR interj. 1. cuvant care imita maraitul cainilor. ◊ Expr. Ca(-i) har, ca(-i) mar sau har incoace, har incolo, se zice cand cineva se incurca in explicatii neconvingatoare, mincinoase. 2. cuvant care imita zgomotul produs de unele mecanisme vechi (defecte). – Onomatopee.

CODEX STURDZANUS, manuscris miscelaneu de texte parabiblice (legende apocrife, hagiografice si apocaliptice etc.) din sec. 16; copiat intre 1580 si 1619 de catre popa Grigorie din Mahaci. Monument de limba veche romaneasca, publicat si studiat de B.P. Hadeu in „cuvinte din batrini”.

INvechiT adj. 1. v. deteriorat. 2. demodat, depasit, desuet, inactual, perimat, vechi, (livr.) caduc, vetust, (fam. fig.) fumat. (Practici ~.) 3. v. depasit. 4. arhaic. (cuvant ~.)

LOGOGRAF s.m. 1. Scriitor de proza si de istorie la vechii greci. 2. Orator care scria pledoarii pentru particulari. [< gr. logographos < logos – cuvant, graphein – a scrie].

IKEBANA s.f. Cea mai veche forma a artei japoneze de a aranja florile. [< fr., it., engl. ikebana – cuvant japonez].

FAMILIE s.f. 1. Totalitatea persoanelor inrudite, care sunt din acelasi neam; rude de sange, rude, neamuri; (spec.) grup social care are la baza casatoria si este alcatuit din soti si copii. ♦ Neam, descendenta. ♦ Copiii in raport cu parintii lor. ♦ Dinastie. ♦ (Ist., la romani) Totalitatea celor care se aflau in aceeasi casa sub autoritatea unui „pater familias”, sef juridic al casei (copii, rude, sclavi, animale, lucruri). 2. (Fig.) Grup de oameni etc. strans unit, legat prin interese si idealuri comune. 3. Serie de cuvinte care deriva din acelasi cuvant. ♦ Grup de limbi care au aceeasi origine, tragandu-se dintr-o limba mai veche, numita limba comuna. 4. Grup de plante, de animale, de elemente sau de combinatii chimice cu trasaturi comune. ◊ Familie de albine = totalitatea albinelor dintr-un stup care duc o viata organizata; ◊ (fiz.) familie radioactiva = ansamblul format dintr-un element radioactiv initial si din toate elementele rezultate din acesta prin dezintegrari succesive. [Gen. -iei. / < lat. familia, cf. fr. famille, it. famiglia].

ARHAIC, -A adj. Stravechi, foarte vechi, dintr-o epoca foarte indepartata. ◊ Perioada arhaica (si s.n.) = prima perioada (sistem) a precambrianului. ♦ (Despre cuvinte, expresii) Care nu mai este folosit in limba contemporana; invechit; iesit din uz. [Pron. -ha-ic. / < fr. archaique, cf. gr. archaios – vechi].

NEGATIE s. f. 1. negare. ◊ judecata, propozitie care neaga ceva. ◊ semn grafic care arata o negatie (in logica sau matematica). ◊ cuvant care da un sens negativ unei propozitii. 2. categorie a dialecticii care reflecta trecerea de la o calitate la alta, inlaturarea vechiului si afirmarea noului, unitatea dintre continuu si discontinuu in procesul dezvoltarii. ♦ negarea ĩ = principiu fundamental al dialecticii potrivit caruia dezvoltarea este inteleasa ca un proces continuu de innoire, de negare si preluare selectiva a vechiului. 3. anulare a repartizarii unui absolvent al invatamantului superior in vederea angajarii pe alt post. (< fr. negation, lat. negatio)

adica conj. (lat. ad id quod. V. ca. Cp. si cu dica). Vrea sa zica, cu alte cuvinte: regele animalelor, adica „leu”. Si anume: a platit si restu, adica un franc. Oare: Adica crezi ca ma tem? Adica ce te crezi tu? – Mai rar si lit. adica (vechi adeca), mai ales in locutiunea la adica, la urma urmei, judecind bine, in momentu deciziv [!] (la dica), la adica, nu-s nici eu asa de slab; sa n' o patim tocmai la adica! – De acest cuv. (ca si de anume) abuzeaza Romanii germanizati traducind pe germ. namlich: era adica bolnav (corect rom. caci era bolnav). Altii, ca sa evite o pretinsa cacofonie, zic ca adica, care adica ild. adica ca, adica care, cum zice poporu, care nu stie de asemenea fleacuri. Tot asa, nu e mai corect sa zici cum adica ild. adica cum.

RAS- (Inaintea vocalelor si a consoanelor sonore, in forma raz-) Element de compunere care: 1. a) formeaza, de la verbe, derivate care exprima o imprastiere, o repetare sau o intensificare a actiunii exprimate de verbul simplu; b) formeaza, de la adjective, derivate care exprima intensificarea insusirii exprimate de adjectivul simplu; c) (rar) formeaza, de la substantive, derivate care exprima ideea de intensitate in raport cu substantivul simplu; d) formeaza, de la substantive denumind grade de rudenie, derivate care indica generatii departate; e) formeaza, de la adverbe de timp, derivate indicand un timp mai indelungat decat cel exprimat de adverbul simplu; 2. a) formeaza, de la verbe, derivate care exprima ideea revenirii la o stare mai veche; b) formeaza, de la verbe, derivate care exprima ideea modificarii (in sens negativ) a situatiei dinainte; 3. formeaza, de la verbe, substantive si adjective, derivate cu sensul mai departat de cel al cuvantului simplu. [Var.: raz-] – Din sl. ras-, raz-.

dulama (dulame), s. f. – 1. Haina veche purtata de boieri si apoi de burghezie. – 2. (Olt.) Haina lunga de postav alb. – Mr. duluma, megl. dulma. Tc. dolama (Seineanu, II, 163; Lokotsch 530), cf. ngr. ντουλαμᾶς, bg., sb. dolama, mag. dolmany, pol., rus. dolman. Din aceste ultime cuvinte provine dubletul dolman, s. n., cf. fr. dolman, sp. dorman.