TONALITATE, tonalitati, s. f. I. 1. Ansamblul legilor care stau la baza gamelor. ♦ Raportul dintre sunetele unei scari muzicale fata de acordul ei principal. 2. (Lingv.) Inaltime caracteristica a unei vocale in scara normala a tonurilor. ♦ Intonatie deosebita in unele limbi a unor cuvinte cu sens diferit care se scriu la fel. II. 1. Ton² (II 1). 2. Ton² (II 2). ♦ Ambianta cromatica specifica unui tablou. – Din fr. tonalite.

CALAMBUR ~uri n. Joc de cuvinte bazat pe asemanarea sonora a unor cuvinte cu sens diferit. /<fr. calembour

PARONIMIE ~i f. lingv. Fenomen de asemanare a formei unor cuvinte diferite ca sens. /<fr. paronymie

PARALOGISM s. n. 1. eroare de rationament sau in demonstratie, savarsita involuntar. 2. (med.) cuvant utilizat in sens diferit de cel uzual. (< fr. paralogisme)

OMONIM, (1) omonime, s. n., (2) omonimi, s. m. 1. S. n. cuvant care are aceeasi forma si aceeasi pronuntare cu alt cuvant sau cu alte cuvinte, de care difera ca sens si ca origine. 2. S. m. Persoana care poarta acelasi nume cu altcineva; tiz. – Din fr. h******e.

BISEMIC, -A adj. (despre cuvinte) care are doua sensuri diferite, in functie de context. (< fr. bisemique)

TAUTOLOGIE, tautologii, s. f. 1. Greseala de limba care consta in repetarea inutila a aceleiasi idei, formulata cu alte cuvinte; cerc vicios, pleonasm. 2. Fenomen sintactic care consta in repetarea unor cuvinte cu acelasi sens, dar cu functiuni diferite, marcate de obicei prin deosebire de intonatie sau de forma si care, exprimand identitatea celor doi termeni, are rolul de a sublinia o calitate sau o actiune. 3. (Log.) Judecata in care subiectul si predicatul sunt exact aceeasi notiune. 4. Expresie din logica simbolica, care, in limitele unui sistem formal, este adevarata in orice interpretare. [Pr.: ta-u-] – Din fr. tautologie, lat. tautologia.

TAUTOLOGIE s. f. I. 1. (log.) judecata in care subiectul si predicatul sunt exact aceeasi notiune, exprimata sau nu prin acelasi cuvant. 2. (in logica simbolica) expresie care in cadrul unui sistem formal este adevarata in orice interpretare. II. 1. pleonasm. 2. fenomen sintactic constand din repetarea unor cuvinte cu acelasi sens, dar cu functii diferite, marcate de obicei de o intonatie deosebita, repetare folosita pentru a sublinia o calitate sau o actiune. (< fr. tautologie, lat. tautologia)

UNIVOC ~ca (~ci, ~ce) 1) (despre cuvinte, expresii etc.) Care pastreaza acelasi sens in contexte diferite; cu o singura interpretare semantica. 2) mat. (despre elementele unei multimi) Care corespunde unui singur element din alta multime. /<fr. univoque, lat. univocus

TONALITATE s.f. I. 1. Ansamblul legilor care stau la baza gamelor. ♦ Gama care sta la baza unei compozitii muzicale. 2. Intonatie deosebita, in unele limbi, a unor cuvinte, care se scriu la fel, dar au sensuri diferite. II. 1. Nuanta a culorilor. 2. Trasatura dominanta, nota specifica a unei scrieri. [Cf. fr. tonalite].

DUBLET ~te n. 1) Copia (mai putin valo-roasa) a unui obiect pastrat intr-o colectie sau muzeu. 2) lingv. cuvinte cu functie sau sens comun, dar cu aspecte fonetice diferite. ~e lexicale. /<fr. doublet

TAUTOLOGIE ~i f. 1) Repetare inutila a aceluiasi gand, formulat prin aceleasi cuvinte sau prin cuvinte apropiate ca sens. 2) lingv. Greseala constand in repetarea unor cuvinte identice sau apropiate ca sens si ca expresie, dar diferite sub raport sintactic. 3) log. Judecata in care subiectul si predicatul exprima exact aceeasi notiune. [G.-D. tautologiei; Sil. ta-u-] /<fr. tautologie, lat. tautologia

UNIVOC, -A adj. 1. (Fil.) Care poate fi definit intr-un singur fel; care poate fi denumit intr-un singur fel sau cu un singur nume. ♦ (Despre cuvinte) Care pastreaza acelasi sens sau aceeasi valoare in intrebuintari diferite. ♦ Omonim. ◊ Rima univoca = rima care consta din repetarea aceluiasi cuvant. 2. (Mat.; despre elementele unei multimi; op. biunivoc) Care corespunde unui singur element din alta multime. [Cf. fr. univoque, lat. univocus < unus – un, vox – voce].

TONALITATE ~ati f. 1) Ansamblu de legi care stau la baza gamelor. 2) Gama care sta la baza unei compozitii muzicale. 3) (in unele limbi) Intonatie diferita a unor cuvinte, formate din aceleasi sunete, dar deosebite prin sens. 4) Particularitate dominanta a unei scrieri (literare). 5) Culoare dominanta a unei picturi. /<fr. tonalite

DUBLET s.n. 1. Exemplarul al doilea al unei carti, al unei medalii dintr-o colectie, al unei marci postale etc. ♦ Al doilea exemplar al unui obiect. 2. cuvant de aceeasi origine cu altul, diferit ca forma, dar cu sens identic, intrate in limba pe cai sau in momente diferite. 3. (Fiz.) Pereche de linii spectrale cu lungimi de unda foarte apropiate. ◊ Dublet electric = dipol electric. [< fr. doublet].

DUBLET s. n. 1. exemplarul al doilea al unei carti, al unei medalii dintr-o colectie, marci postale etc. 2. cuvant de aceeasi origine cu altul, diferit ca forma, dar cu sens identic, intrat in limba pe cai sau in momente diferite. 3. (fiz.) pereche de linii spectrale cu lungimi de unda foarte apropiate. ♦ ~ electric = dipol electric. (< fr. doublet)

DUBLET, dublete, s. n. 1. Al doilea exemplar al unui obiect (carte, medalie, marca etc.), pastrat intr-o colectie. 2. Fiecare dintre cuvintele cu acelasi etimon, dar cu aspect fonetic si uneori cu sens diferit, care au intrat intr-o limba data in momente sau pe cai diferite. 3. (Fiz.) Dipol. 4. (Fiz.) Pereche de linii spectrale cu lungimi de unda apropiate. – Din fr. doublet.

FIGURAT, -A adj. (Despre sensul unor cuvinte, al unor expresii) Care este folosit intr-un inteles diferit fata de cel propriu, obisnuit (intrebuintat astfel de obicei in scopuri afective, expresive etc.). ♦ (Despre stil) Bogat in figuri poetice. ♦ Elemente figurate = celulele din sange. [Cf. fr. figure, lat. figuratus].

ciusca (ciuste), s. f. – 1. Ardei. – 2. Batista facuta sul si innodata, cu care se loveste, intr-un joc popular. – 3. Jocul respectiv. – Var. tusca, ciuste. Megl. ciusca „joc”. Bg. cuska „ardei”, sb., cr. cuska „lovitura, palma” (Cihac, II, 437), al carui sens comun este cel de a pisca, a arde. Dar face din ciusca doua cuvinte diferite.

COLIZIUNE s.f. 1. Lovire, ciocnire de tendinte, de forte, de interese contrare; conflict. 2. (Rar) Izbire puternica intre doua corpuri care se misca in sensuri opuse. ♦ Incaierare, lupta violenta. ♦ Abordaj. 3. Coliziune omonimica = fenomen prin care doua sau mai multe cuvinte diferite devin omonime. [Var. colizie s.f. / cf. fr. collision, it. collisione, lat. collisio – izbire].

OMONIM, -A I. adj. 1. care are acelasi nume. 2. (muz.; despre relatia dintre doua tonalitati) care au aceeasi tonica, dar mod diferit. II. s. n. 1. cuvant identic ca forma si pronuntare cu un altul, dar deosebit ca sens. 2. joc care cere dezlegatorului sa gaseasca un cuvant cu mai multe intelesuri, fara a i se schimba nici forma grafica, nici accentul. II. s. m. f. cel care poarta acelasi nume cu altcineva. (< fr. h******e)

ETIMOLOGIE, etimologii, s. f. 1. Stabilire a originii unui cuvant prin explicarea evolutiei lui fonetice si semantice. 2. Ramura a lingvisticii care studiaza originea cuvintelor unei limbi. ♦ (Gram.; inv.) Morfologie. 3. Etimon. ◊ Etimologie multipla = provenienta a unui cuvant din doua sau mai multe surse diferite. Etimologie populara= modificarea formei unui cuvant (recent intrat in limba) sub influenta unui cuvant mai cunoscut cu care prezinta asemanari de forma sau uneori de sens. – Din fr. etymologie, lat. etymologia.

cuvant ~inte n. 1) Unitate de baza a vocabularului constand dintr-un sunet sau un complex de sunete carora le corespund unul sau mai multe sensuri. ◊ Intr-un ~ in rezumat; pe scurt. Cu alte ~inte a) altfel spus; b) in concluzie. Joc de ~inte echivoc creat prin asocierea cuvintelor apropiate dupa forma, dar diferite din punct de vedere al continutului. 2) Ganduri, idei exprimate prin vorbe; spusa. ◊ A pune un ~ bun a faceo interventie pentru cineva. ~ introductiv text plasat la inceputul unei carti, in care se fac anumite comentarii la carte; prefata; cuvant inainte. A lua ~antul a vorbi in fata unui public. 3) Angajament pe care si-l ia cineva; fagaduiala; promisiune. ◊ A-si tine ~antul (sau a se tine de ~) a indeplini o promisiune facuta. Om de ~ om ce nu face promisiuni desarte. 4) Punct de vedere particular; judecata; pozitie; considerent; opinie; parere. A-si spune ~antul. 5) Temei al unei actiuni. ◊ Sub ~ ca... pentru motivul ca... Cu drept ~ pe buna dreptate. /<lat. conventus

crunt (crunta), adj. – 1. Plin de singe, insingerat. – 2. Singeros, crud, feroce. – 3. Cumplit, ingrozitor. Lat. cruentus (Puscariu 418; Candrea-Dens., 414; DAR); cf. it., sp., port. cruento. – Der. crunta vb. (a insingera, a umple de singe; a taia, a rani); incrunta, vb. (a insingera; a taia, a rani; a increti; refl., a-si increti fruntea, a se uita urit), la care ultimele sensuri par sa apartina unui cuvint diferit, asimilat celui anterior prin etimologie populara (dupa Puscariu 824; Candrea-Dens., 415; si DAR direct din lat. cruentare); incruntatura, s. f. (pata de singe; privire amenintatoare); incruntator, adj. (crud, salbatic), inv.; descrunta, vb. (a linisti, a potoli). In toate cuvintele, sensul etimologic este inv.

FIGURA s. f. 1. chip, fata, obraz. ♦ (fam.) a-i face a (cuiva) = a pacali, a face cuiva o farsa. 2. forma exterioara a unui corp, a unei fiinte; imagine plastica a unui corp. ♦ (mat.) ~ geometrica = ansamblu de puncte, linii si suprafete. ◊ carte de joc pe care sunt imprimate diferite semne si personaje. ◊ (sah) fiecare dintre piesele de joc. 3. persoana; personalitate. 4. personaj reprezentativ, tipic al unei opere literare. 5. reprezentare, imagine simbolica sau alegorica a unei persoane, a unui animal sau obiect. ♦ ~ de stil = procedeu stilistic prin care se schimba sensul propriu al unui cuvant, imbogatindu-i-se semnificatia. ♦ ĩ silogistice = cele patru forme pe care le poate lua silogismul in functie de pozitia termenilor in premise. 6. pozitie, miscare (la dans, la scrima, patinaj etc.). (< fr. figure, lat. figura)

FIGURA s.f. 1. Chip, fata, obraz. 2. Forma exterioara a unui corp, a unei fiinte; imaginea plastica (desenata, pictata, sculptata) a unui corp. ◊ Figura geometrica = ansamblu de puncte, linii si suprafete. ♦ Carte de joc pe care sunt imprimate diferite semne si personaje (valet, dama etc.). ♦ Fiecare dintre piesele de sah (cu o forma caracteristica). 3. Persoana; personalitate. 4. Personaj reprezentativ, tipic al unei opere literare. 5. Reprezentare, imagine simbolica sau alegorica. ◊ Figura de stil (sau poetica) = procedeu stilistic prin care se schimba sensul propriu al unui cuvant in vers sau in proza. V. trop. ♦ Figurile silogismului = forme de silogism determinate de pozitia termenului mediu in premise. 6. Pozitie, miscare (la dans, la scrima etc.). [< it., lat. figura].