TAUTOGRAMA s.f. (Lit.) Specie de poezie in care poetul trebuie sa intrebuinteze numai cuvinte care incep cu aceeasi litera. [< fr. tautogramme].

ADJURATIE, adjuratii, s. f. Formula a exorcismului care incepe cu cuvintele „adjuro te”. ♦ Rugaminte insistenta, implorare. – Din lat. adjuratio, fr. adjuration.

AGHIOS, aghioase, s. n. (Inv.) Numele unei cantari liturgice care incepe cu cuvintele „aghios, aghios” (sfinte, sfinte). ◊ Expr. A trage (la) aghioase = a) a canta monoton si taraganat; b) a dormi; a sforai. [Pr.: -ghi-os] – Din ngr. aghios.

INITIAL, -A, initiali, -e, adj., s. f. 1. Adj. (Adesea adverbial) Care este la inceput, de la inceput; incepator. 2. S. f. Litera cu care se incepe un cuvant. ♦ Abreviere a prenumelui (si a numelui) unei persoane, formata din initiale (2). [Pr.: -ti-al] – Din fr. initial.

IODIZARE, iodizari, s. f. (Fon.) Palatalizare a unei consoane sub influenta unui iot; aparitia unui iot inaintea unei vocale anterioare la inceput de cuvant sau de silaba; iotacizare, iotacism (2). – V. iodiza.

IOTACISM s. n. (Fon.) 1. Evolutie a unei vocale sau a unui diftong spre i. 2. Palatalizare a unei consoane sub influenta unui iot; aparitia unui iot inaintea unei vocale anterioare la inceput de cuvant sau de silaba; iotacizare. – Din fr. iotacisme.

IOTACIZARE, iotacizari, s. f. (Fon.) Palatalizare a unei consoane sub influenta unui iot; aparitia unui iot inaintea unei vocale anterioare la inceput de cuvant sau de silaba; iodizare, iotacism (2). – V. iotaciza.

PROTEZA, proteze, s. f. 1. Aparat sau piesa medicala care inlocuieste un organ, un membru, o parte dintr-un membru amputat sau un conduct natural al corpului omenesc ori pe care se fixeaza o dantura falsa. ♦ Operatie chirurgicala prin care se inlocuieste un organ, un membru al corpului etc. printr-o proteza (1). 2. (Fon.) Aparitie accidentala a unei vocale la inceputul unui cuvant care incepe cu o consoana, fara a se schimba intelesul cuvantului. – Din fr. prothese.

ELIZIUNE, eliziuni, s. f. Suprimare a vocalei finale a unui cuvant cand cuvantul urmator incepe tot cu o vocala. [Pr.: -zi-u-] – Din fr. elision, lat. elisio, -onis.

INITIALA ~e f. 1) Litera cu care incepe un cuvant. 2) mai ales la pl. Prima litera (scrisa izolat si cu punct) a prenumelui si a numelui. /<fr. initial

ADJURATIE s.f. (Liv.) 1. Formula de exorcism care incepe cu cuvintele adjuro te. 2. Rugaminte insistenta, implorare. [Gen. -iei, var. adjuratiune s.f. / cf. lat. adiuratio, fr. adjuration].

ELIDA vb. I. tr. A suprima vocala finala a unui cuvant cand cuvantul urmator incepe cu o vocala; a face o eliziune. [P.i. 3,6 -deaza, part. -dat. / < fr. elider, it., lat. elidere – a da afara].

ELIZIUNE s.f. Suprimare a vocalei finale a unui cuvant cand cuvantul urmator incepe tot cu o vocala. [Pron. -zi-u-. / cf. fr. elision, lat. elisio].

INITIALA s.f. Litera, sunet cu care incepe un cuvant. [Pron. -ti-a-. / cf. fr. initiale, it. iniziale].

caterinca (caterinci), s. f. – Flasneta. – Var. cat(i)rinca, catarinca. De la un cintec german care incepea cu cuvintele „Charmante Catherine”, cintat la flasnete (Tiktin; DAR); cf. rut. katerinka, rus. sarmanka. Se considera ca rom. provine din rut., insa ar putea fi si formatie rom., cu suf. -ca.

ADJURATIE s. f. 1. formula de exorcism care incepe cu cuvintele adiuro te. 2. rugaminte insistenta. (< fr. adjuration, lat. adiuratio)

ELIZIUNE s. f. suprimare a vocalei finale a unui cuvant cand cuvantul urmator incepe tot cu o vocala. (< fr. elision, lat. elisio)

INITIAL, -A I. adj. (si adv.) de (la) inceput. II. s. f. litera cu care incepe un cuvant. (< fr. initial)

AB IOVE PRINCIPIUM (lat.) sa incepem cu Iupiter – Vergiliu „Bucolica”, III, 60: Ab iove principium, Musae; Iovis omnia plena: /Ille colit terras; Illi mea carmina curae („Muze, sa incepem cu Iupiter; toate sunt pline de Iupiter: /El vegheaza campiile; in grija lui las cantecele mele”). Cu aceste cuvinte isi incepe pastorul Dameta intrecerea in versuri cu pastorul Menalca. A incepe cu ce este mai important.

MAJUSCUL, -A, majusculi, -e, s. f., adj. (Litera sau caracter de litera) care se foloseste pentru a scrie initiala numelor proprii si ale cuvintelor cu care incepe o fraza, pentru a individualiza un cuvant intr-un text etc. si care difera de celelalte prin forma si marime; (litera) mare. – Din fr. majuscule.

MAJUSCULA ~e f. (Litera sau caracter) care difera de celelalte prin forma si marime si care se foloseste pentru a scrie initiala numelor proprii sau ale cuvintelor cu care incepe o fraza; litera mare. [G.-D. majusculei] /<fr. majuscule

PRIMITIV ~a (~i, ~e) 1) Care tine de stadiile cele mai timpurii ale societatii umane; de la inceputul omenirii. Om ~. 2) (despre oameni) Care a ramas mult in urma in privinta nivelului de dezvoltare; necivilizat; salbatic. 3) Care se prezinta simplu de tot; elementar; rudimentar. Constructie ~a. 4) fig. (despre oameni sau despre manifestarile lor) Care vadeste lipsa de educatie si de cultura; grosolan; necioplit. 5) Care a ramas asa cum a fost la inceput. Forma ~a. ◊ cuvant ~ cuvant de la care, cu ajutorul afixelor, sunt formate alte cuvinte. Culori ~e culorile de baza ale spectrului solar. /<fr. primitif, lat. primitivus

CONFITEOR s.n. Rugaciune catolica in timpul liturghiei sau inainte de impartasanie. [Pron. -te-or. / < lat. confiteor – eu declar, cuvant cu care incepe aceasta rugaciune].

SIMPLOCA s.f. Procedeu retoric constand din reunirea anaforei cu epifora, astfel incat in mai multe fraze consecutive cuvantul de la inceput si, respectiv, cel de la sfarsit raman aceleasi. [< fr. symploque, cf. gr. symploke].

ANGELUS s. n. rugaciune catolica, incepand cu acest cuvant, care se spune in amintirea asa-zisei incarnari a lui Cristos. (< germ. Angelus, lat. angelus)

SIMPLOCA s. f. figura de stil constand din reunirea anaforei cu epifora, astfel incat in mai multe fraze consecutive cuvantul de la inceput este acelasi cu cel de la sfarsit. (< fr. symploque, gr. symploke)

HIPERMETRU, hipermetri, s. m. Vers antic cu o silaba suplimentara care, in rostire, se elimina inaintea cuvantului urmator, daca acesta incepe cu o vocala. – Din fr. hypermetre.

ANADIPLOZA, anadiploze, s. f. Figura retorica prin care se incepe o fraza cu cuvantul sau cu cuvintele de la sfarsitul frazei precedente; repetitie. – Din fr.anadiplose.

PRIMITIV, -A, primitivi, -e, adj. 1. – Din perioada de la inceputul societatii umane; stravechi. ♦ Care se afla pe treapta cea mai de jos a dezvoltarii (sociale). 2. Care are un caracter simplu, rudimentar; (despre oameni si despre manifestarile lor) salbatic; p. ext. necivilizat, necioplit, grosolan. 3. Care se refera la inceputul istoric al existentei sale, care se afla in starea de la inceput; originar, primar. ♦ (Despre cuvinte) Care serveste ca element de baza pentru formarea de derivate; primar. ♦ (In sintagma) Culori primitive = cele sapte culori ale spectrului solar. ♦ (Substantivat, m. pl.) Denumire data pictorilor adepti ai primitivismului (2). – Din fr. primitif, lat. primitivus.

ANADIPLOZA s.f. (Lit.) Procedeu stilistic care consta in a incepe o fraza cu cuvantul sau cu cuvintele de la sfarsitul frazei precedente; geminatie, reduplicatie. [< fr. anadiplose, cf. lat., gr. anadiplosis < gr. ana – din nou, diplosis – dublare].

SINAFIE s.f. Fenomen care se produce atunci cand doua versuri sunt strans unite, astfel incat are loc eliziunea de la unul la altul, sau acelasi cuvant termina un vers si incepe pe celalalt. ♦ Folosirea repetata a aceleiasi conjunctii (copulative). V. polisindet. [Gen. -iei. / < fr. synaphie, gr. synapheia – unire].

SINAFIE s. f. fenomen in care doua versuri sunt strans unite, astfel incat are loc eliziunea de la unul la altul sau acelasi cuvant termina un vers si incepe pe celalalt. ◊ folosire repetata a aceleiasi conjunctii (copulative). (< fr. synaphie, gr. synapheia)

ET QUORUM PRAS MAGNA FUI (lat.) si in acestea am avut rol insemnat – Vergiliu, „Eneida”, II, 6. Astfel incepe Enea relatarea Razboiului troian. cuvintele indica participarea totala a unei persoane la framantarile epocii.

SINAFIE, sinafii, s. f. Fenomen care se produce atunci cand doua versuri sunt strans unite, astfel incat are loc eliziunea de la unul la altul sau acelasi cuvant termina un vers si il incepe pe celalalt. – Din fr. synaphie, ngr. sinafia.

RESTABILI, restabilesc, vb. IV. 1. Tranz. A stabili din nou, a readuce in starea de la inceput (sau in alta mai buna). 2. Tranz. A reconstitui cuvinte, texte, manuscrise etc. in forma (presupusa) originara. 3. Refl. A-si reface sanatatea zdruncinata, a se intrema; a se insanatosi; a se inzdraveni. – Re¹ + stabili (dupa fr. retablir).

A INTONA ~ez tranz. 1) (piese muzicale) A incepe indicand tonul melodiei. 2) A canta incet si fara cuvinte, ca pentru sine; a ingana; a fredona; a murmura. 3) (compozitii muzicale) A interpreta in mod solemn. 4) (cuvinte, fraze etc.) A rosti cu un ton specific. /<fr. entonner

RESTABILI vb. I. tr. 1. a stabili din nou, a aduce in starea in care a fost la inceput sau in alta mai buna. 2. a stabili, a reconstitui (un cuvant, un text). II. refl. a se intrema, a se inzdraveni. (dupa fr. retablir)

AL, A, ai, ale, art. 1. (Articol posesiv sau genitival, inaintea pronumelui posesiv sau a substantivului in genitiv posesiv, cand cuvantul care preceda nu are articol enclitic) Carte a elevului. 2. (Inaintea numeralelor ordinale, incepand cu „al doilea”) Clasa a zecea. – Lat. illum, illam.

GLOSA, glose, s. f. 1. Explicarea sensului unui pasaj sau a unui cuvant dintr-o scriere; spec. comentariu sau nota explicativa facuta pe marginea unui text. ♦ (La pl.) Totalitatea cuvintelor care alcatuiesc un glosar. 2. Forma fixa de poezie in care fiecare strofa, incepand de la cea de-a doua, comenteaza succesiv cate un vers din prima strofa, versul comentat repetandu-se la sfarsitul strofei respective, iar ultima strofa reproducand in ordine inversa versurile primei strofe. – Din lat. glossa. Cf. fr. glose, it. glossa, germ. Glosse.

RIMA, rime, s. f. Repetare a sunetelor finale in doua sau in mai multe versuri (incepand cu ultima silaba accentuata); p. ext. potrivire a sunetelor finale a doua cuvinte. ♦ cuvant (ori segment dintr-un cuvant) care rimeaza cu altul. ♦ Vers. – Din fr. rime.

RIMA s.f. Potrivire a sunetelor de la sfarsitul versurilor, incepand cu ultima vocala accentuata; (p. ext.) potrivire a sunetelor finale a doua cuvinte. ♦ cuvant care rimeaza cu alt cuvant. [Cf. fr. rime, it. rima].

RIMA s. f. 1. potrivire a sunetelor finale a doua sau a mai multor versuri, incepand cu ultima silaba accentuala; (p. ext.) potrivire a sunetelor finale a doua cuvinte. 2. cuvant care rimeaza cu altul. (< fr. rime)

PROTAZA ~e f. gram. (in opozitie cu apodoza) 1) Grup de cuvinte sau de propozitii secundare care constituie partea intai a unei perioade. 2) Partea de la inceput a unei drame antice in care se expune subiectul. /<fr. protase

ORTOGRAFIE (‹ lat.; ngr.; {s} orto- + graphe „scriere”) s. f. (LINGV.) Ansamblu de scrierea corecta a cuvintelor unei limbi; aplicarea practica a acestor reguli. Exista doua tipuri principale de o.: fonetica, atunci cand scrierea reda pronuntarea limbii literare, si etimologica, atunci cand scrierea reflecta aspectul mai vechi al cuvintelor, mult depasit de pronuntare (de ex. in limbile franceza si engleza). Ortografia limbii romane este in general fonetica; incepand din 1860, cand s-a introdus scrierea oficiala cu litere latine, au existat numeroase sisteme ortografice, care oglindesc disputele reprezentantii curentului fonetic si al celui etimologic. Actuala o. se bazeaza, in cea mai mare parte, pe principiul fonetic sau fonematic, a carui aplicare este limitata uneori de principiile gramaticale sau de principiul etimologic, care impune exceptii in scrierea unor cuvinte vechi si a unor neologisme. ♦ Modul in care cineva scrie cuvintele.

TEMPO s.n. 1. Miscare, grad de rapiditate cu care trebuie cantata o piesa muzicala. ♦ Ritm, cadenta. 2. (Lingv.) Viteza de succesiune a silabelor cuvintelor in cursul vorbirii; ritm al vorbirii. // adv. A tempo (muz.; ca indicatie de executie) = revenind la miscarea de la inceput. [Art. tempoul. / < it., fr. tempo].

ORIGINE s. f. 1. inceput, provenienta; izvor, obarsie. 2. apartenenta prin nastere la o anumita familie, la un grup social, o natiune etc. ◊ etimologie (a unui cuvant). 3. (mat.) punct fix de la care se masoara coordonatele celorlalte puncte. (< lat. origo, -ginis, fr. origine)

LETRINA s. f. 1. initiala (ornamentala) de inaltimea catorva randuri, cu care incepe un capitol sau un paragraf. 2. literele majuscule (o silaba) imprimate la dictionare pe fiecare pagina deasupra coloanelor, spre a usura cautarea cuvantului dorit; colontitlu. (< fr. lettrine)

TOT¹ toata (toti, toate) 1) (preceda cuvantul determinat) Care este cuprins in intregime; intreg. ~ satul. ◊ In toata libertatea in libertate deplina. 2) (despre unitati de timp) Care dureaza de la inceput pana la sfarsit; intreg. ~ anul. 3) Care indica o cantitate in totalitatea ei; cat exista de fapt. Toti banii. ◊ A vari(sau a baga) pe cineva in toti sperietii a speria foarte tare pe cineva. 4) (precedat de prepozitia de) Care este la cel mai inalt grad. Tanar de ~. 5) la sing. Fiecare; oricare. ~ omul stie. ◊ In ~ anul in fiecare an. Peste ~ (locul) oriunde; pretutindeni. /<lat. totus

LETRINA s.f. 1. (Poligr.) Initiala, de obicei ornamentala, de inaltimea catorva randuri, cu care incepe un capitol sau un paragraf. 2. Literele majuscule (alcatuind o silaba) imprimate la dictionare pe fiecare pagina deasupra coloanelor, spre a usura cautarea cuvantului dorit; colontitlu. [< fr. lettrine, cf. it. letterina].

CRIPTOGRAMA s. f. 1. document scris cu caractere secrete, carora li se atribuie, dupa un cod, valori speciale, cunoscute numai de cei initiati. ◊ (inform.) forma codificata a unei inregistrari. 2. problema enigmistica constand in a imparti cuvintele unei fraze intr-un numar exact de fragmente, care se inscriu intr-o forma geometrica regulata, urmand a se afla locul unde incepe succesiunea acestor fragmente si modul in care se succeda. (< fr. cryptogramme)

pil (piluri), s. n. – 1. Varga, bat. – 2. (Olt.) Bici, cravasa. Origine incerta. Ar putea fi vorba de un lat. *pillum, cf. pilla › piua, in loc de pila „stilp” si pilum „sulita”; in acest caz ar fi insemnat la inceput „piua”. Nu e o constatata o pronuntare patalizata, care ar proba acest etimon; in plus, se mai considera ca der. de la pil, cuvintele pilos (var. chilos), adj. (puternic, rezistent; incapatinat, indaratnic) si pilug (var. chilug, v. aici).

AL, A, ai, ale, art. 1. (Articol posesiv sau genitival, inaintea pronumelui posesiv sau a substantivului in genitiv posesiv, cand cuvantul care preceda nu are articol enclitic) Nevasta acestui sarac era muncitoare... iar a celui bogat era pestrita la mate (CREANGA). 2. (Inaintea numeralelor ordinale, incepand cu „al doilea”) Clasa a zecea. – Lat. illum, illam.

CRIPTOGRAMA s.f. Document, text scris cu caractere secrete. ♦ Joc distractiv constand in a imparti cuvintele unei fraze intr-un numar exact de fragmente, care se inscriu intr-o forma geometrica regulata, urmand ca cel care-l dezleaga sa afle locul unde incepe succesiunea acestor fragmente si modul in care se succeda. [< fr. cryptogramme, cf. gr. kryptos – ascuns, gramma – scriere].

INTREG² ~eaga (~egi) 1) A carui integritate nu este atinsa; integral. Paine ~eaga. Lan ~. Text ~. ◊ Numar ~ numar care nu contine o fractie. 2) (mai ales inaintea cuvantului determinat) Care cuprinde ceva in totalitatea sa; caruia nu-i lipseste nimic; tot; deplin; complet. ~ satul. ~eaga scoala. ~ echipajul. ~eaga livada. ◊ Pe de-a-ntregul in intregime; cu totul. 3) (despre unitati de timp) Care dureaza de la inceput pana la sfarsit; tot. Anul ~. Noaptea ~eaga. 4) (despre persoane) Care nu are infirmitati (fizice sau psihice); fara nici o leziune; teafar. Om ~. ◊ Cu mintea ~eaga (sau ~ la minte) sanatos din punct de vedere psihic. /<lat. integer, ~gra

ORIGINE, origini, s. f. 1. Punct de plecare pentru formarea unui lucru, a unui fenomen; inceput, provenienta; izvor, obarsie. ◊ Loc. adj. De origine = a) de provenienta, de natura; b) originar. 2. Apartenenta prin nastere la o anumita familie, la un anumit grup social, la o anumita natiune. ◊ Loc. adj. De origine = de obarsie, de bastina, de neam, de nationalitate. ♦ Etimologie (a unui cuvant). 3. Punct pe o linie, pe o suprafata sau in spatiu, de la care se masoara coordonatele celorlalte puncte. ♦ Punct sau reper de pe un aparat tehnic dotat cu un sistem de numerotatie sau cu o gradatie, de la care incepe numerotatia sau gradatia. [Var.: origina s. f.] – Din lat. origo, -inis, fr. origine.

ORIGINE s.f. 1. Obarsie; inceput; izvor. 2. Faptul de a se trage dintr-o familie, dintr-un popor etc.; apartenenta prin nastere la o anumita familie, un grup social, o natiune etc. 3. (Mat.) Punct fix de la care se masoara coordonatele celorlalte puncte. ♦ Etimologie (a unui cuvant). [< lat. origo, originis, cf. fr., it. origine].

PRIMAR, -A I. adj. 1. initial, de la inceput, originar; primordial, principal. (p. ext.) de primul grad, de baza. ♦ invatamant ~ = forma de invatamant, cu caracter obligatoriu, in care se predau notiunile elementare ale principalelor discipline; era ~a = paleozoic; medic ~ = medic care, prin concurs, a devenit superior medicului specialist. ◊ simplu, rudimentar, simplist. ◊ (despre cuvinte) primitiv (I, 4) o (ec.) sector ~ = ansamblu de activitati economice producator de materii prime (agricultura si industriile extractive). ◊ (med.; despre simptome) care apare in prima faza a unei boli. 2. care se manifesta brutal; care dovedeste lipsa de cultura, de rafinament. 3. (despre elemente si compusi chimici) cu o singura valenta satisfacuta de un anumit element sau radical. II. s. m. reprezentant ales, cu atributii administrative in orase si comune. (< lat. primarius, fr. primaire)

GRAI, graiuri, s. n. 1. Glas, voce. ◊ Loc. adv. Intr-un grai = intr-un glas, toti deodata. ◊ Expr. A prinde (sau a da) grai = a incepe sau a se hotari sa vorbeasca. A-i pieri (sau a-si pierde) graiul = a nu mai putea sa vorbeasca (de emotie, de frica etc.), a amuti; a nu mai avea ce sa spuna. 2. Facultatea de a vorbi. ◊ Loc. adv. Prin viu grai = oral. 3. Limba. ♦ Fel de a vorbi. 4. Unitate lingvistica subordonata dialectului, caracteristica pentru o regiune mai putin intinsa; p. ext. dialect. 5. (Rar) Vorba, cuvant. – Din grai (derivat regresiv).