AUTOGNOZIE s. f. cunoasterea de sine insusi. (< fr. autognosie)

BERNARD De Clairvaux [bernar de clervo] (c. 1091-1153), calugar si teolog francez. Fondator al abatiei Clairvaux. Rationalismului lui Abelard i-a opus o teologie mistica, in care cunoasterea de sine a omului se realizeaza prin practicarea umilintei, a carei paradigma vie este Hristos. A luat parte la pregatirea cruciadei a doua. Reformator al ordinului cistercian. Canonizat.

AUTOGNOZA s.f. cunoasterea de sine insusi. [< fr. autognose, cf. gr. autos – insusi, gnosis – cunoastere].

OIDA ME UDEN IEDENAI (οιδα με ουδευ ειδευαι) (gr.) stiu ca nu stiu nimic – Maxima atribuita lui Socrate. Relevand caracterul limitat si relativ al cunostintelor omenesti, ganditorul grec atribuie indoielii filozofice rolul de metoda a cunoasterii de sine.

CONSTIENT, -A, constienti, -te, adj. 1. (Despre oameni) Care isi da seama de realitatea inconjuratoare, care are constiinta. 2. Care isi da seama de posibilitatile sale, de rolul care-i revine in societate; ♦ Care realizeaza scopuri dinainte stabilite; care actioneaza pe baza cunoasterii legilor obiective ale vietii sociale si isi da seama de consecintele sociale ale actiunilor sale. [Pr.: -sti-ent] – Din fr. conscient (dupa sti).

OCCAMISM s. n. doctrina a filozofului si teologului engelz William Occam, care isi indrepta interesul spre problemele de logica, spre problema valorii cunoasterii si a insemnatatii reale a conceptelor, spre stiintele naturii, sustinand separarea intre ratiune si credinta, intre puterea laica si cea ecleziastica. (< fr. occamisme)

PERCEPTIE, perceptii, s. f. 1. Proces psihic prin care obiectele si fenomenele din lumea obiectiva care actioneaza nemijlocit asupra organelor de simt sunt reflectate in totalitatea insusirilor lor, ca un intreg unitar; imagine rezultata in urma acestei reflectari; p. ext. facultatea de a percepe fenomenele lumii exterioare; intelegere, cunoastere. 2. (In trecut) Institutie care incasa impozitele sau taxele oficiale; cladire, birou in care isi avea sediul aceasta institutie, ♦ Incasarea unui impozit sau a unei taxe oficiale. – Din lat. perceptio, fr. perception.

ABSOLUT, -A adj. (op. relativ). 1. Care nu este supus unei restrictii, neconditionat. ◊ Monarhie absoluta = monarhie in care suveranul are puteri nelimitate. ♦ (s.n.; in idealismul obiectiv) Principiu vesnic, imuabil, infinit, care ar sta la baza universului. ♦ (In filozofia idealista) Spirit absolut, (idee) absoluta = factor primordial al universului, identificat cu divinitatea. 2. Considerat in raport cu sine insusi si nu in comparatie cu alte persoane asemanatoare. ◊ Adevar absolut = adevar care reprezinta cunoasterea completa a realitatii; element al cunoasterii care nu poate fi infirmat in viitor; (fiz.) miscare absoluta = deplasarea unui corp fata de un sistem de referinta fix; zero absolut = temperatura cea mai joasa posibila (-273 ºC). 3. (Mat.; despre marimi) Care nu depinde de sistemul la care este raportat. ◊ Valoare absoluta = valoare aritmetica a radacinii patratului unei marimi; verb absolut = verb tranzitiv cu complementul direct neexprimat. 4. Desavarsit, complet, perfect. // adv. Cu desavarsire, intocmai, exact. [< lat. absolutus < absolvere – a dezlega, cf. fr. absolu].

ABSOLUT², -A, absoluti, -te, adj. 1. Care nu este supus nici unei restrictii; nelimitat. ♢ Adevar absolut = adevar care nu poate fi dezmintit in viitor, care reprezinta cunoasterea completa a lumii obiective. (In filozofia idealista) Spirit absolut, idee absoluta sau eu absolut = presupus factor de baza al universului, identificat cu divinitatea. 2. (Despre fenomene social-economice, in legatura cu notiuni de crestere sau de scadere cantitativa) Considerat in raport cu sine insusi si nu in comparatie cu alte fenomene asemanatoare. 3. (Mat.; despre marimi) A carui valoare nu depinde de conditiile in care a fost masurat sau de sistemul la care e raportat. ◊ Valoare absoluta = valoarea aritmetica a radacinii patratului unei marimi. 4. Desavarsit, complet. – Fr. absolu (lat. lit. absolutus).

CUNOSTINTA, cunostinte, s. f. 1. cunoastere (2). ♦ Expr. A avea (sau a lua) cunostinta de ceva = a sti, a fi informat. A aduce (ceva) la cunostinta cuiva = a informa pe cineva (despre ceva). A aduce la cunostinta publica = a da de stire tuturor. In cunostinta de cauza = cunoscand bine ceva. A-si pierde cunostinta = a nu mai sti de sine, a lesina. ♦ (Rar) A-si veni in cunostinta = a se trezi din lesin. ♦ (Rar) Minte, ratiune. 2. (La pl.) Totalitatea notiunilor, ideilor, informatiilor pe care le are cineva intr-un domeniu oarecare. 3. Persoana pe care vorbitorul o cunoaste. ♦ Expr. A face cunostinta cu cineva = a lega relatii sociale cu o persoana. (Fam.) A face cuiva cunostinta cu cineva = a prezenta pe cineva cuiva. 4. (Inv.) Multumire, recunostinta. – Cunoaste + suf. -inta (cu sensul 3 dupa fr. connaissance).

ORGANIZATIA NATIUNILOR UNITE PENTRU INVATAMANT, STIINTA SI CULTURA (in engl.: United Nations Educational, Scientific and Cultural Organization – U.N.E.S.C.O.), agentie specializata guvernamentala in cadrul sistemului O.N.U., cu sediul la Paris (Franta), creata in nov. 1945 in urma Conferintei de la Londra (isi incepe activitatea la 4 nov. 1946), in scopul intensificarii colaborarii intre natiuni in domeniul educatiei, stiintei, culturii si comunicarii, in spiritul respectului universal pentru dreptate si in dominatia legii, pentru drepturile omului si libertatile fundamentale, indiferent de rasa, s*x, limba sau religie. Promoveaza cooperarea intelectuala internationala, realizeaza asistenta operationala si stimuleaza schimburile internationale si cunoasterea reciproca in domeniile educatiei, stiintei si culturii. U.N.E.S.C.O. are 188 de state membre (2002), intre care si Romania (din 12 iul. 1955).

absolut, -a I. adj. 1. care nu comporta nici o restrictie, neconditionat. 2. total, complet, desavarsit. ◊ adevar ~ = adevar care reprezinta cunoasterea completa a realitatii; (fiz.) miscare ~a = deplasarea unui corp fata de un sistem de referinta fix; zero ~ = temperatura cea mai joasa posibila (-273 ºC). 3. (mat.; despre marimi) care nu depinde de sistemul la care este raportat. ◊ valoare ~a = valoare aritmetica a unui numar algebric, facand abstractie de semnul sau; verb ~ = verb tranzitiv cu complementul direct neexprimat. II. s. n. principiu vesnic, imuabil, infinit, la baza universului. ♦ ceea ce exista in sine si prin sine. III. adv. cu desavarsire, exact. (< lat. absolutus, fr. absolu)

SINTEZA s.f. (op. analiza). 1. Metoda generala de cunoastere care consta din recompunerea unui tot sau a unui intreg din partile sale componente. ♦ Reunire. ♦ (Concr.) Lucrare, opera care abordeaza datele esentiale ale unei probleme, ale unei discipline etc. 2. Operatie, metoda prin care se obtine un compus chimic din elementele lui sau din compusi mai simpli. 3. (Fiz.) Combinare a culorilor rezultate din amestecul sau din suprapunerea a doua sau mai multe culori. ♦ Recompunere a elementelor in care a fost descompusa imaginea transmisa la distanta. 4. Unitate dialectica a laturilor contrare. 5. (In filozofia lui Hegel) Etapa finala a triadei, care uneste in sine intr-un chip nou unele trasaturi ale ambelor etape anterioare ale dezvoltarii (teza si antiteza). [Cf. fr. synthese, lat., gr. synthesis < syn – cu, thesis – asezare].