RENASTERE, renasteri, s. f. Faptul de a renaste; trezire la o viata noua; refacere; avant, reinflorire, reviriment. ♦ (Si ca n. pr.) Miscare social-politica si culturala, din sec. XIV pana in sec. XVI, in Europa occidentala, caracterizata prin mari inventii si descoperiri geografice, prin inflorirea stiintelor si artelor, prin trezirea interesului pentru cultura antica; epoca din istoria Europei in care s-a manifestat aceasta miscare. – Din renaste.

RENASTERE ~i f. 1) v. A RENASTE. 2) (in Europa occidentala si centrala din sec. XIV-XVI) Miscare social-politica si culturala, determinata de lupta burgheziei impotriva feudalismului si caracterizata prin promovarea unei conceptii optimiste despre demnitatea si maretia omului, prin inflorirea stiintelor si artelor si prin interes sporit pentru cultura antica. 3) Epoca istorica care include aceasta perioada de timp. [G.-D. renasterii] /v. a renaste

RENASTERE s.f. 1. Trezire la o viata noua, refacere; reinflorire, reviriment, avant. 2. Miscare social-politica si culturala din sec. XIV-XVI in Europa occidentala, care s-a caracterizat prin mari inventii si descoperiri geografice, prin inflorirea stiintelor si a artelor si prin reinvierea interesului pentru cultura antica. [< renaste, dupa fr. Renaissance, it. Rinascimento].

RENASTERE s. f. 1. trezire la o viata noua, refacere; reinflorire, reviriment, avant. 2. miscare social-politica si culturala din sec. XIV-XVI in Europa occidentala, in lupta burgheziei contra feudalismului, caracterizata prin mari inventii si descoperiri geografice, prin inflorirea stiintelor si a artelor si prin reinvierea interesului pentru cultura antica. (< renaste, /II/ dupa fr. Renaissance)

BEZDECHI, Stefan (1888-1958, n. Ploiesti), filolog roman. M. coresp. al Acad. (1945), prof. univ. la Cluj. Clasicist. Traduceri (Euripide, Xenofon, Platon, Lucian de Samota) si studii despre cultura antica („Ginduri si chipuri din Grecia antica”).

CLASICISM s. n. 1. Ansamblu de trasaturi proprii culturii antice greco-latine din cel mai inalt stadiu de dezvoltare a ei, caracterizata prin armonie, puritate, sobrietate etc. 2. Curent in arta si literatura europeana, aparut in sec. XVII in Franta, caracterizat prin imitarea modelelor antice greco-latine, prin interesul pentru aspectul moral, prin urmarirea unui ideal, prin disciplinarea imaginatiei si a sensibilitatii, prin ordine, echilibru si claritate. 3. Perioada din istoria culturii universale sau nationale ale carei creatii reprezinta un maximum de realizare artistica pentru perioada respectiva. – Din fr. classicisme.

UMANISM s. n. 1. miscare culturala si orientare progresista a gandirii din epoca Renasterii, aparuta ca expresie a luptei impotriva feudalismului si scolasticii, care a insemnat o puternica afirmare a preocuparii fata de om, promovand, in opozitie cu ideologia si cultura medievala, o cultura militand pentru dezvoltarea multilaterala a personalitatii, pe baza culturii antice. 2. ansamblul ideilor si conceptiilor care exprima aprecierea demnitatii si libertatii omului, grija fata de om si de valorile materiale si spirituale ale existentei sale, caracterizat prin cerinta dezvoltarii continue si multilaterale a personalitatii umane. ◊ (p. ext.) atitudine, manifestare umanitara sau umana. (< fr. humanisme, germ. Humanismus)

CLASICIST, -A, clasicisti, -te, s. m. si f. Persoana care se ocupa cu studiul limbilor si culturii clasice antice. – Clasic + suf. -ist.

EGIPTOLOGIE s. f. Ramura a orientalisticii care se ocupa cu studiul limbii, istoriei si culturii Egiptului antic. – Din fr. egyptologie.

ELENISM s. n. 1. Perioada din istoria popoarelor din bazinul Marii Mediterane, cuprinsa intre moartea lui Alexandru Macedon si sfarsitul sec. I a. Cr. 2. Termen care denumeste cultura Greciei antice si influentele exercitate de ea. – Din fr. hellenisme,. germ. Hellenismus.

ELENIST, -A, elenisti, -ste, s. m. si f. Specialist in studiul limbii si culturii Greciei antice si epocii elenistice; p. gener. specialist in studiul limbii si culturii grecesti. – Din fr. helleniste, germ. Hellenist.

EGIPTOLOGIE f. Stiinta interdisciplinara, care se ocupa cu studiul istoriei, limbii si culturii Egiptului antic. /<fr. egyptologie

EGIPTOLOGIE s.f. Ramura a orientalisticii care studiaza istoria si cultura Egiptului antic. [Gen. -iei. / < fr. egyptologie].

EGIPTOLOGIE s. f. ramura a orientalisticii care studiaza istoria si cultura Egiptului antic. (< fr. egyptologie)

ELENISM s. n. 1. perioada in istoria si civilizatia societatii sclavagiste a popoarelor din bazinul Marii Mediterane, intre epoca cuceririlor lui Alexandru Macedon si caderea imperiului acestuia sub stapanirea romana, prin amestecul formelor grecesti de organizare politica, culturale, religioase cu cele orientale. ◊ cultura Greciei antice si influentele exercitate de ea. 2. expresie specifica limbii elene. (< fr. hellenisme)

ARHEOLOGIE s. f. Stiinta care studiaza felul de viata si cultura popoarelor antice, pe baza urmelor materiale pastrate. [Pr.: -he-o-] – Fr. archeologie (< gr.).

antic adj. vechi. (cultura, lumea ~.)

ANTIC¹ ~ca (~ci, ~ce) 1) Care tine de antichitate; propriu antichitatii. 2) Care tine de istoria si cultura popoarelor din antichitate. Istorie antica. /<fr. antique, lat. antiquus

ELADIC, -A adj. referitor la civilizatia si cultura egeeana din Elada (Grecia antica). (< engl. helladic, germ. helladisch)

antic, -A, antici, -ce, adj., s. m. si f. I. Adj. 1. Care a existat in trecutul indepartat sau dateaza de atunci. Ruinile unui castel antic (ODOBESCU). ♦ Care apartine popoarelor din antichitate sau caracteristic diferitelor aspecte ale culturii sau civilizatiei lor. Oda in metru antic (EMINESCU). 2. In genul creatiilor din antichitate. Stil antic. II. S. m. si f. Persoana apartinand popoarelor din antichitate. [Acc. si: antic] – Fr. antique (lat. lit. antiquus).

DIONISIAC, -A, dionisiaci, -ce, adj. 1. (In sintagma) Sarbatorile (sau serbarile) dionisiace (si substantivat, f. pl.) = serbari organizate in Grecia antica in cinstea zeului Dionysos. 2. (In arta si cultura) Care are o atitudine de extaz, de zbucium, plina de pasiuni. [Pr.: di-o-ni-si-ac] – Din fr. dionysiaque.

BIANCHI-BANDINELLI, Ranuccio (1900-1975), arheolog si istoric italian. Specializat in istoria artei etrusce si romane („Arheologie si cultura”, „Roma, centru al puterii”, „Roma, sfirsit al artei antice”).

antic, -A adj. 1. Din trecutul indepartat; stravechi. ♦ Care apartine popoarelor, culturii si civilizatiei din antichitate. 2. In genul creatiilor din antichitate. ♦ (Fig.) Clasic. // s.m. si f. Cel care apartine popoarelor din antichitate. [< fr. antique, it. antico, < lat. antiquus – vechi].

OBEID, EL ~ (AL-UBAYYID) 1. Oras in centrul Sudanului, situat la 370 km SV de Khartoum; 229,4 mii loc. (1993). Capitala statului Shimal-Kurdufān. Punct terminus al c. f. Khartoum-Kūstῑ-El Obeid. Nod rutier. Aeroport. Centru comercial pentru bumbac, susan, vite si guma arabica. Fundat in 1821. 2. Sit arheologic si de cultura materiala din Neoliticul timpuriu (milen. 4 I.Hr.) in Mesopotamia antica. Isi trage numele de la asezarea mesopotamiana situata la E de orasul Ur (din Iraq-ul actual).

antic, -A, antici, -ce, adj., s. m. si f. I. Adj. 1. Care a existat in trecutul indepartat sau dateaza de atunci. ♦ Care apartine popoarelor din antichitate sau este caracteristic diferitelor aspecte ale culturii sau ale civilizatiei lor. 2. In genul creatiilor din antichitate. Stil antic. II. S. m. si f. Persoana apartinand popoarelor din antichitate. III. S. f. (Inv.) Obiect de arta din antichitate. [Acc. si: antic] – Din fr. antique, lat. antiquus.

KIS, oras antic in Mesopotamia, pe valea fl. Eufrat, in apropiere de Babilon; infloritor centru al culturii sumeriene in milen. 3 i. Hr. Vestigii istorice importante. Azi, Tall al-Uhaimir, Irag.

BASARABI, cultura din prima epoca a fierului (sec. 9-6 i. Hr.), raspindita pe cea mai mare parte a terit. Romaniei, denumita astfel dupa satul B. apartinind orasului Calafat (jud. Dolj). Se caracterizeaza prin folosirea curenta a fierului in confectionarea armelor, uneltelor si podoabelor. cultura B. reflecta unitatea etno-culturala a populatiei nord-tracice anterior mentionarii in izvoarele literare antice.