IDOL, idoli, s. m. Divinitate pagana; (concr.) chip, figura, statuie reprezentand o asemenea divinitate si constituind, in religiile politeiste, obiecte de cult religios. ♦ Fig. Fiinta sau lucru care reprezinta obiectul unui cult sau al unei mari iubiri. – Din sl. idolu.

PREOT, preoti, s. m. Slujitor al unui cult religios, investit cu dreptul de a oficia actele de cult; popa. ♦ Fig. Cel care slujeste un ideal, o invatatura; apostol. ◊ Mare preot = conducatorul suprem al cultului (la vechii evrei, egipteni etc.). – Din lat. presbiterum.

TEMPLU, temple, s. n. Edificiu special amenajat pentru practicarea unui cult religios (mozaic, budist etc.). – Din lat. templum, fr. temple.

TEMPLU ~e n. 1) Edificiu special amenajat pentru practicarea unui cult religios. 2) Biserica monumentala. 3) fig. Loc sau edificiu unde are loc o actiune comparabila cu oficierea cultului religios. ~ al culturii. [Sil. tem-plu] /<fr. temple, lat. templum

CALVINISM s. n. cult religios protestant care suprima complet ceremoniile si reduce sfintele taine la botez si cuminecatura. (< fr. calvinisme)

CASTA s. f. 1. (la hindusi, egipteni si la alte popoare orientale) categorie sociala inchisa, strict delimitata prin originea comuna, ocupatii, privilegii, cult religios etc. ◊ (p. ext.) grup social inchis care isi apara cu strictete privilegiile; clan, clica. 2. ansamblu de indivizi in cadrul familiilor de insecte sociale (albine, furnici, termite) care indeplinesc aceleasi functii. (< fr. caste, port. casta)

CEREMONIE, ceremonii, s. f. Ansamblu de reguli, de forme exterioare, protocolare, obisnuite la solemnitati; parada, solemnitate, fast. ♦ Maestru de ceremonie (sau de ceremonii) = persoana insarcinata sa dirijeze, dupa protocol, desfasurarea unei solemnitati. ♦ Totalitatea formelor de politete folosite in relatiile dintre membrii societatii. ♦ Forma exterioara a unui cult (religios); slujba. [Var.: (Inv.) teremonie s. f.] – Din pol. ceremonia, fr. ceremonie, lat. caerimonia.

PONTIF, pontifi, s. m. (In Roma antica) Preot din colegiul sacerdotal suprem, insarcinat cu supravegherea cultului religios si a celorlalti preoti; p. ext. grad inalt in ierarhia sacerdotala la diferite popoare; (astazi) inalt demnitar ecleziastic, arhiereu, prelat. ♦ Seful suprem al Bisericii catolice; papa. ♦ Fig. (adesea ir.) Persoana care are pretentia sau este considerata a fi o autoritate indiscutabila intr-un anumit domeniu. – Din fr. pontife.

LUTERANISM s. n. Doctrina a protestantismului german, intemeiata in sec. XVI de Martin Luther, care considera esentiala pentru mantuire credinta si nu cultul religios, pe care l-a simplificat. – Din fr. lutheranisme.

REFORMAT, -A, reformati, -te, adj. 1. (Despre materiale, masini, unelte etc.) Scos din uz, dat la reforma (3). 2. (Despre militari) Scos din evidenta sau din serviciul armatei (ca inapt din punct de vedere fizic). 3. Care tine de cultul religios protestant. ♦ (Substantivat) Persoana de confesiune crestina protestanta; p. restr. calvin. – V. reforma. Cf. fr. reforme, lat. reformatus.

LUTERANISM n. Doctrina a protestantismului german intemeiata de Martin Luther, care pune accentul pe credinta si nu pe cultul religios, pe care l-a simplificat. /<fr. luthera-nisme

PARACLISER ~i m. Persoana care ingrijeste o biserica, indeplinind si anumite servicii la oficializarea cultului religios; tarcovnic. /paraclis + suf. ~er

PALAMAR¹ ~i m. reg. Persoana care ingrijeste de o biserica, indeplinind si anumite servicii la oficierea cultului religios; paracliser; tarcovnic. /<ucr. palamar

PREOTEASA ~ese f. 1) Sotie a preotului. 2) inv. Femeie care oficia cultul religios intr-un templu pagan. [G.-D. preotesei; Sil. pre-o-] /preot + suf. ~easa

REFORMAT ~ta (~ti, ~te) 1) v. A REFORMA. 2) Care este caracteristic pentru cultul religios protestant; care tine de cultul religios protestant. 3) si substantival (despre persoane) Care este de religie protestanta (calvina). /<lat. reformatus

RIT ~uri n. 1) v. RITUAL. 2) Credinta religioasa; cult; religie; confesiune. 3) fig. Randuiala tipizata si invariabila. /<ngr. riton, lat. ritus, fr. rite

SACERDOT ~ti m. livr. Persoana care are dreptul sa oficieze actele cultului religios. /<lat. sacerdos, ~otis, it. sacerdote

SARBATOARE ~ori f. 1) Zi stabilita in mod oficial pentru marcarea unui eveniment important (in care, de obicei, nu se lucreaza). ◊ De ~ sarbatoresc; festiv. 2) Manifestare solemna, organizata cu un anumit prilej. ~ sportiva. 3) Zi in care este marcat traditional un eveniment in conformitate cu un obicei sau cu regulile cultului religios. ~orile Craciunului. ◊ ~ori fericite! formula de urare adresata cuiva cu ocazia unei sarbatori traditionale. [ G.-D. sarbatorii] /a serba + suf. ~atoare

STAROSTE ~i m. 1) ist. Conducator administrativ al unui oras, al unei cetati. 2) ist. Conducator al unei bresle. 3) Persoana trimisa la parintii unei fete spre a o cere in casatorie pentru altcineva; petitor. 4) rar Persoana care dirijeaza ceremonia nuntii. 5) reg. Persoana care are in grija o biserica, indeplinind si anumite servicii la oficierea cultului religios; paracliser; tarcovnic. /<pol., ucr. starosta

TARCOVNIC ~ci m. Persoana care are in grija o biserica, indeplinind si anumite servicii la oficierea cultului religios; paracliser; palamar. /<sl. crukoviniku

CALVINISM s.n. cult religios protestant, intemeiat in sec. XVI de Calvin, care suprima complet ceremoniile si reduce sfintele taine la botez si cuminecatura, sub steagul caruia burghezia dintr-o serie de tari vest-europene a luptat in sec. XVI si XVII impotriva aristocratiei feudale si catolicismului. [Cf. fr. calvinisme].

CONFESIUNE s.f. 1. Marturisire, destainuire a unor ganduri, a unor fapte sau a unor sentimente intime. ♦ Scriere literara care cuprinde marturisirea unor ganduri si sentimente legate de viata intima a autorului. 2. Religie, credinta religioasa, cult. [Var. confesie s.f. / cf. fr. confession, it. confessione, lat. confessio].

MAHOMEDANISM s.n. cult religios monoteist intemeiat in sec. VII de Mahomed, considerat ca profetul divinitatii supreme, Alah; mahometism, islamism. [Cf. it. maomettismo, fr. mahometisme].

CEREMONIE s.f. Formalitate (mai ales de protocol) care se foloseste la oficierea unui act solemn; solemnitate. ♦ Forma exterioara a unui cult (religios); slujba. ♦ Ansamblul formelor de politete, uzitate in raporturile dintre membrii unei societati sau grupari sociale. [Gen. -iei. / < fr. ceremonie, cf. lat. ceremonia].

MOZAISM s.n. cult religios monoteist practicat de evrei, ale carui principii sunt cuprinse in Vechiul testament; religie mozaica. [Pron. -za-ism. / < fr. mosaisme, it. mosaismo].

REFORMAT, -A adj. 1. Scos din uz, dat la reforma. 2. (Despre militari) Scos din evidenta armatei (ca inapt). 3. Care tine de cultul religios protestant. ♦ Biserica reformata = protestantism. // s.m. si f. Protestant. [< reforma].

CEREMONIE s. f. formalitate (de protocol) la oficierea unui act solemn; solemnitate. ◊ forma exterioara a unui cult (religios). ◊ ansamblul regulilor de politete, prescrise in raporturile dintre membrii unei societati, sau grupari sociale. (< fr. ceremonie, lat. caeremonia)

HIEROFOBIE s. f. teama morbida de obiecte de cult, religioase. (< engl. hierophobia)

LUTERANISM s. n. doctrina a protestantismului german, intemeiata de Martin Luther, care considera esentiala pentru „mantuire” credinta si nu cultul religios, pe care l-a simplificat. (< fr. lutheranisme)

NATURISM s. n. 1. curent literar-artistic caracterizat prin tendinta de a reflecta natura, prin cultul pentru natura. ◊ teorie care afirma ca ideal moral intoarcerea la natura. 2. cultul religios al naturii. 3. teorie care afirma ca numai fortele naturale pot vindeca. ◊ sistem terapeutic bazat exclusiv pe factori naturali. (< fr. naturisme)

REFORMAT, -A adj. 1. scos din uz ca inutilizabil. 2. (despre oameni; si s. m.) scos din evidenta armatei ca inapt. 3. care tine de cultul religios protestant. ◊ (s. m. f.) protestant calvin. (< reforma)

TEMPLU s. n. edificiu destinat cultului religios in antichitate si (astazi) la mozaici, budisti etc.. (< fr. temple, lat. templum)

CARGOCULT (‹ fr.) s. n. cult religios sincretic prezent la unele populatii semiprimitive din lumea moderna, intemeiat pe mitul asteptarii unui mintuitor care va veni de peste mare la bordul unui cargou.

CALVINISM s. n. cult religios protestant, intemeiat in secolul al XVI-lea de Calvin. – Fr. calvinisme.

CORESI (?- dupa 1581, n. Tirgoviste), traducator si tipograf roman. A avut un rol esential in introducerea limbii nationale in cultul religios. Tipariturile sale aparute la Brasov („Catehismul”, 1559; „Tetraevangheliarul”, 1561; „Apostolul”, 1563; „Liturghierul”, 1570; „Psaltirea”, 1570; „Evanghelie cu invatatura”, 1581 s.a.), unele influentate de luteranism si calvinism, sint monumente de limba veche romaneasca. A utilizat graiul din Tara Romaneasca si din S Transilvaniei, care sta la baza formarii limbii romane literare.

RAZBOAIELE RELIGIOASE DIN FRANTA (1562-1598), nume dat razboaielor dintre catolici si protestantii calvini (numiti in Franta hughenoti). Edictul de toleranta din 17 ian. 1562 acorda protestantilor libertatea cultului religios, ceea ce a provocat reactia partidei catolice. Uciderea protestantilor calvini de la Wassy (1 mart. 1568) a declansat seria celor opt razboaie, intrerupte de scurte armistitii. Un moment dramatic al acestor confruntari l-a constituit masacrarea hughenotilor din Paria in Noaptea Sf. Bartolomeu (23/24 aug. 1572). In timpul luptelor au murit atat ducele de Guise (1550-1588), conducatorul catolicilor cat si al Ligii Sfinte (dec. 1588), precum si regele Henric al III-lea asasinat la 1 aug. 1589. Henric III de Navarra, conducatorul hughenotilor si urmasul legitim (din 1572) al lui Henric III al Frantei, ii succede la tron la 2 aug. 1589, ca Henric IV (incoronat la 27 febr. 1594), intemeind dinastia regala a Bourbonilor. El imbratiseaza confesiunea catolica (iul. 1593), aducand pacea in Regatul Frantei. La 13 apr. 1598 Edictul din Nantes acorda libertatea cultului protestant si garantarea drepturilor civile, juridice, politice si militare pentru hughenoti, in regat.

VOTUM s. n. (Livr.) 1. Promisiune facuta zeilor. ◊ Rugaciune; ofranda; cult, ceromenie (religioasa). 2. Dorinta, voie. – Din lat. votum.

VOTUM s.n. (Liv.) 1. Promisiune facuta zeilor. ♦ Rugaciune; ofranda; cult, ceremonie (religioasa). 2. Dorinta, voie. [< lat. votum].

RITUALISM s.n. Tendinta manifestata in biserica anglicana de a exagera importanta ceremoniilor cultului; formalism religios. [< fr. ritualisme].

VOTUM s. n. 1. promisiune facuta zeilor. ◊ rugaciune; ofranda; cult, ceremonie (religioasa). 2. dorinta, voie. (< lat. votum)

ABYDOS, unul dintre cele mai vechi orase ale Egiptului antic, in amonte de Teba, important centru religios al cultului lui Osiris in timpul Regatului Mijlociu (2040-1730 i. Hr.). Aici au fost ridicate celebrele temple ale faraonilor Set I (1312-1290 i. Hr.) si Ramses II (1290-1224 i. Hr.). Azi, linga Araba el-Madfuna.

AMENHOTEP (AMENOPHIS), numele a patru faraoni ai Egiptului Antic din dinastia 18. Mai importanti: 1. A. III (c. 1400-1362 i. Hr.), ultimul mare faraon al Regatului Mijlociu, initiatorul a numeroase constructii la Karnak si Teba (Colosii lui Memnon). 2. A. IV Ehnaton (c. 1361-1340 i. Hr.), sotul Nefertitei si tatal lui Tutankhamon. A efectuat o importanta reforma religioasa, inlocuind cultul lui Amon-Ra cu cel monoteist al lui Aton. A mutat capitala de la Teba la Akhetaton (Amarna), noul oras construit de el.

BISERICA, biserici, s. f. 1. Cladire destinata celebrarii unui cult crestin. ◊ Expr. A lua calea bisericii = a deveni evlavios, pios. A (nu) fi usa de biserica = a (nu) respecta morala religioasa, a (nu)-si ingadui abateri de la morala religioasa, a (nu) duce o viata pioasa; p. ext. a (nu) fi cinstit, a (nu) fi corect. A nu fi dus (de multe ori) la biserica = a nu da importanta convenientelor sociale; a nu se sfii sa spuna cuiva in fata lucruri neplacute. 2. Institutia crestinismului in ansamblu. 3. Comunitate religioasa de acelasi cult. Biserica ortodoxa. – Lat. basilica.

PROCESIUNE, procesiuni, s. f. 1. Sir lung de oameni care merg intr-o anumita ordine in aceeasi directie si cu acelasi scop; cortegiu, convoi; alai. 2. Ceremonie religioasa in timpul careia credinciosii merg in convoi, purtand diferite obiecte de cult, cantand imnuri religioase sau rostind rugaciuni, pentru a multumi sau a cere ajutorul divinitatii intr-o anumita imprejurare. [Pr.: -si-u-. – Var.: (inv.) procesie s. f.] – Din fr. procession, lat. processio, -onis.

SANCTUAR ~e n. 1) Parte a unei biserici, declarata sfanta, unde accesul profanilor este interzis; altar. 2) Edificiu destinat oficierii ceremoniilor religioase; lacas de cult. 3) fig. Loc inviolabil; parte foarte intima.[Sil. -tu-ar] /<lat. sanctuarium, fr. sanctuaire

CONSISTORIU s.n. 1. Consiliu al imparatilor romani. ♦ Loc unde se tinea acest consiliu. 2. Instanta judecatoreasca ecleziastica. ♦ Consiliu al c**********r, prezidat de papa. ♦ Adunare care conduce treburile religioase ale unui cult, ale unei confesiuni etc. [Pron. -riu. / < lat. consistorium – adunare, cf. fr. consistoire, germ. Konsistorium, it. consistorio].

CONSISTORIU s. n. 1. consiliu al imparatilor romani. ◊ locul unde se tinea. 2. instanta judecatoreasca ecleziastica. ◊ consiliu al c**********r, prezidat de papa. ◊ adunare care conduce treburile religioase ale unui cult, ale unei confesiuni etc. (< lat. consistorium, fr. consistoire)

MUFTIU ~i m. Capetenie a unei comunitati religioase musulmane. ◊ Marele ~ conducatorul cultului islamic dintr-o tara. /<turc. mufti

PURITANISM n. 1) Doctrina a unei secte prezbiteriene din Anglia si Scotia care lupta pentru curatarea cultului si a dogmelor religioase de ramasitele catolicismului. 2) Respectare riguroasa a preceptelor religioase si morale. /<fr. puritanisme

RITUALISM n. (in practica bisericeasca) 1) cult al ritualurilor; formalism religios. 2) Totalitate a ceremoniilor religioase. [Sil. -tu-a-] /<fr. ritualisme

TIASA s. f. (ant.) asociatie religioasa greceasca legata de cultul unui zeu, erou sau suveran. (< fr. thiase, gr. thiasos)

RECVIEM (< lat. requiem „odihna”) s. n. (In cultul romano-catolic) Slujba religioasa pentru pomenirea mortilor; muzica corala compusa pentru aceasta slujba. ♦ Compozitie muzicala pentru solisti, cor si orchestra, alcatuita din mai multe parti, scrisa pe textul liturgic al misei funebre. Cele mai cunoscute r. au fost compuse de Cherubini, Mozart (terminat de elevul sau Franz Sussmayr), Verdi (dedicat memoriei poetului Manzoni), monumentalele r. ale lui Berlioz, Faure, Brahms, Britten.

SINAGOGA, sinagogi, s. f. Cladire destinata celebrarii cultului mozaic; templu, havra. ♦ Organizatie religioasa la mozaici asemanatoare parohiilor crestine. [Pl. si: sinagoge] – Din fr. synagogue.

BISERICA ~ci f. 1) Edificiu construit si amenajat special pentru celebrarea cultului crestin. ◊ A nu fi usa de ~ a) a nu respecta morala crestina; b) a nu fi corect. A nu fi dus (de multe ori) la ~ a neglija convenientele sociale. 2) mai ales art. Institutia crestinismului in ansamblu. 3) Comunitate religioasa de adepti ai aceluiasi cult. [G.-D. bisericii] /<lat. basilica

cult¹ s. n. 1. adorare mistica, religioasa a unor obiecte, forte naturale, fiinte reale sau fantastice ori a unor abstractiuni personificate; act religios facut in cinstea unei divinitati. ◊ sentiment de veneratie, de respect, de dragoste profunda pentru cineva sau ceva. ♦ ~ ul personalitatii = atitudine de admiratie sistematica fata de un conducator politic. 2. totalitatea ritualurilor unei religii. 3. religie, confesiune (2). (< fr. culte, lat. cultus)

DECAN, -A, decani, -e, subst. 1. S. m. si f. Membru al corpului profesoral universitar insarcinat cu conducerea unei facultati; grad detinut de aceasta persoana. 2. S. m. Persoana (aleasa dintre avocati) care conducea baroul avocatilor. 3. S. m. Persoana cea mai in varsta sau cu vechimea cea mai mare in anumite corpuri constituite. 4. S. m. (In biserica anglicana) Conducator al unui colegiu de preoti, al unei institutii religioase sau al unui local de cult. Decanul de Canterbury. 5. Decurion. – Din lat. decanus, germ. Dekan.

ICOANA, icoane, s. f. 1. Imagine pictata sau, mai rar, sculptata, care reprezinta diferite divinitati sau scene cu tema religioasa si care serveste ca obiect de cult. ♦ P. ext. (Inv.) Tablou, desen, ilustratie. 2. Fig. Imagine, chip. – Din sl. ikona.

SLAV, -A, slavi, -e, s. m. si f., adj. 1. S. m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Rusiei, Ucrainei, Bielorusiei, Poloniei, Bulgariei, Cehiei, Slovaciei, Serbiei etc. sau care este originara de acolo; slavon (1); (la m. pl.) popor care locuieste in aceste state. 2. Adj. Care apartine slavilor (1), care se refera la slavi; slavic, slavonesc, slavon (2), slavonicesc. ◊ Limba slava (si substativat, f.) = a) limba slavona; b) fiecare dintre limbile popoarelor slave (2). ♦ (Substantivat, f.; in sintagma) Slava veche (bisericeasca) = limba textelor slave religioase (traduceri slave din cartile grecesti de cult din sec. IX-XI). – Din fr. slave.

SOBOR soboare n. 1) inv. Intrunire a unui grup de persoane pentru a discuta si a hotari ceva; adunare; reuniune; sfat. 2) Organ suprem bisericesc de conducere. 3) Biserica centrala dintr-un oras, unde serviciul divin este oficiat, de obicei, de un episcop; catedrala. 4) (in biserica ortodoxa) Slujba religioasa oficiata de mai multi slujitori ai cultului. /<sl. suboru, soboru

TANTRISM s.n. Curent religios hinduist care a aparut ca o reactie impotriva interdictiilor religioase si sociale ale brahmanismului, introducand in cult unele elemente populare. [< fr. tantrisme].

ZOOMORFISM s.n. Credinta religioasa care afirma metamorfozarea oamenilor in animale. ♦ cult primitiv care are la baza adorarea unor animale ca divinitati. [< fr. zoomorphisme].

cult (culta), adj. – Instruit. Lat. cultus (sec. XIX). – Der. cult, s. n. (omagiu adus prin acte religioase; religie, confesiune); cultiva, vb., din fr. cultiver; sec. XVIII (inainte cultivi(rui), cultiverisi, din germ. kultivieren); cultivabil, adj.; cultivator, s. m.; cultura, s. f., din fr. culture; cultural, adj.; incultura, s. f.; incult, adj., din fr.; necultivat, adj.

FALIC, -A I. adj. care apartine cultului falusului. II. s. f. pl. sarbatori religioase la cinstea zeului Bacus. (< fr. phallique, lat. phalicus)

ZOOMORFISM s. n. credinta religioasa care afirma metamorfozarea oamenilor in animale. ◊ cult primitiv care are la baza adorarea unor animale ca divinitati. (< fr. zoomorphisme)

TANTRISM s. n. curent religios hinduist, aparut ca o reactie impotriva interdictiilor religioase si sociale ale brahmanismului, care introduce in cult unele elemente populare. (< fr. tantrisme)

ZOOMORFISM s. n. Credinta religioasa care admite posibilitatea metamorfozarii oamenilor in animale. ♦ cult primitiv care consta in adorarea unor animale ca divinitati. – Fr. zoomorphisme.

cult¹, culte, s. n. 1. Omagiu care se aduce divinitatii prin acte religioase; manifestare a sentimentului religios prin rugaciuni si prin acte rituale; totalitatea ritualurilor unei religii. 2. Sentiment exagerat de admiratie, de respect, de veneratie, de adoratie fata de cineva sau de ceva. 3. Religie, confesiune. – Din fr. culte, lat. cultus.

MUFTIU, muftii, s. m. Capetenie religioasa a unei comunitati musulmane mai mari. ◊ Marele muftiu = conducatorul cultului islamic dintr-o tara, avand si atributii judecatoresti. – Din tc. mufti.

SᾹKTISM (cuv. sanscrit „putere”, „energie”) subst. Doctrina religioasa in India (alaturi de sivaism si si visnuism), dedicata cultului sotiei lui Siva, Kālῑ, care reprezenta simbolul energiei feminine active.

PAVLICHIAN, -A, pavlichieni, -e, s. m. si f. Participant la miscarea sociala antifeudala din sec. VII-IX din Imperiul Bizantin, care, sub haina religioasa, a luptat impotriva inegalitatii sociale, cerand suprimarea ierarhiei bisericesti, simplificarea cultului, abolirea cultului icoanelor etc. [Pr.: -chi-an. – Var.: pavlicean, -a s. m. si f.] – Din sl. pavlikijaninu.

RADU CEL MARE, domn al Tarii Romanesti (1495-1508). Fiul lui Vlad Calugarul, care si l-a asociat la domnie in 1492. Bucurandu-se de concursul familiei boierilor Craiovesti, cu care se inrudea si pentru care a creat institutia marii banii, a luat unele marusi privind centralizarea statului. Supus fata de Poarta. S-a aflat in bune relatii de vecinatate cu regele Ungariei si cu regele Poloniei. A acordat o mare atentie vietii culturale (a infiintat o tipografie si l-a adus in tara pe ieromonahul Macarie, care a tiparit cele trei carti de cult – „Liturghierul”, 1508, „Octoihul”, 1510 si „Evangheliarul”, 1512, primele tiparituri aparute pe teritoriul romanesc) si religioase, pentru reorganizarea careia l-a adus in Tara Romaneasca pe Nifon. Prin grija sa a fost construita in mare parte biserica Sf. Nicolae a Manastirii Dealu (1499-1501), terminata de fratele sau, Vlad cel Tanar in perioada 1510-1512, precum si biserica de la Lopusnia (Lopusnja, Serbia, 1501). Dupa moartea sa, scaunul domnesc a fost dobandit, cu ajutor turcesc, de Mihnea cel Rau, fiul nelegitim al lui Vlad Tepes.

ICONOCLASM s. n. Miscare sociala, politica si religioasa din sec. VIII-IX, in Imperiul Bizantin, care, sub forma luptei impotriva cultului icoanelor, a fost indreptata impotriva aristocratiei laice si ecleziastice. – Din fr. iconoclasme.

CAZANIE ~i f. 1) Cuvantare rostita de un slujitor al cultelor in biserica la sfarsitul liturghiei si care contine indrumari morale; predica. 2) Carte religioasa care cuprinde talmaciri si comentarii ale textelor biblice. [Art. cazania; G.-D. cazaniei; Sil. -ni-e] /<sl. kazanije

CALVIN [calvẽ], Jean (1509-1564), reformator religios si scriitor francez. Autor al operei teologice „Institutia religiei crestine”, devenita baza cultului crestin reformat, numit ulterior calvinism. Fondator si conducator al republicii teocratice din Geneva (1541), dupa al carei model s-au constituit numeroase alte biserici reformate. Prozator preclasic, renumit pentru rigoarea stilului sau („Catehism”, „Tratat asupra eternei predestinari”).

SAMANISM s. n. Religie animista, primitiva, care are la baza credinta ca slujitorii cultului pot influenta spiritele bune sau rele printr-un ritual special, manifestat prin extaz religios, prin dansuri si prin formule magice, practicata de unele populatii din nordul si centrul Asiei, de diverse triburi de eschimosi si de indieni din America de Nord, din America de Sud, din Indonezia si din Africa. – Din fr. chamanisme.

HASIDISM s. n. 1. curent religios din sec. II. a. Chr. care se opunea inlocurii monoteismului mozaic printr-un cult elenistic politeist. 2. secta mistica mozaica, intemeiata in Polonia in sec. XVIII. (< fr. hassidisme)

ICONOCLASM n. (in Imperiul Bizantin) Miscare sociala, politica si religioasa din sec. VIII-IX, indreptata impotriva aristocratiei laice si ecleziastice, sub forma luptei contra cultului icoanelor. [Sil. -no-clasm] /<fr. iconoclasme

cult s.n. 1. Adorare mistica a unor fiinte reale sau fantastice ori a unor idei abstracte; act religios facut in cinstea unei divinitati. ♦ Totalitatea ritualurilor unei religii. 2. Religie, confesiune. 3. Sentiment de admiratie, de respect, de dragoste profunda pentru cineva sau ceva. [Pl. -te, -turi. / < fr. culte, cf. lat. cultus].

ICONOCLASM s. n. miscare social-politica si religioasa a nobilimii militare si a maselor populare din Imperiul Bizantin, care a luat forma luptei impotriva cultului icoanelor. (< fr. iconoclasme)

ZWINGLIANISM s.n. Doctrina teologica a lui Zwingli si a discipolilor sai, care considera Biblia ca autoritate suprema, opunand-o dogmelor si formelor de cult catolice, si care tinde a confunda biserica cu statul. [< fr. zwinglianisme, cf. Ulrich Zwingli – umanist si reformator religios elvetian].

ICONOCLASM s.n. Miscare social-politica si religioasa a nobilimii militare si a maselor populare din Imperiul bizantin impotriva aristocratiei laice si ecleziastice, care a luat forma luptei impotriva cultului icoanelor. [< fr. iconoclasme]

CAZANIA LUI VARLAAM (CARTE ROMANEASCA DE INVATATURA), carte de cult, cuprinzand evangheliile, citeva legende hagiografice si primele incercari de versificare in limba romana (un imn de lauda domnitorului si doua imnuri religioase). Tiparita de mitropolitul Varlaam la Iasi in 1643. Monument de limba romaneasca veche.

HAR, haruri, s. n. 1. (In religia crestina) Dar², ajutor spiritual, gratie divina acordata omului. ◊ Expr. (Cu sensul religios atenuat sau pierdut) Har Domnului! exclamatie prin care cineva isi exprima satisfactia pentru reusita unui lucru; slava Domnului! ♦ Puterea sacramentala a preotilor de a oficia actele de cult. 2. Calitate, insusire, dispozitie naturala care face pe cineva vrednic de admiratie; p. ext. talent, vocatie, dar². 3. (Inv.) Dar² sau rasplata acordata cuiva ca un semn de bunavointa, ca o favoare deosebita. – Din sl. chari.