OTELIU, -IE, otelii, adj. Cu aspect, cu stralucire de otel; de culoarea otelului. – Otel + suf. -iu.

MISCHIU, -IE, mischii, s. n., adj. (Inv. si reg.) 1. S. n. Otel de calitate superioara. 2. Adj. De culoarea otelului; cenusiu-vanat. – Din ngr. dimiski „de Damasc”.

OTEL, (2) oteluri, (3) otele, s. n. 1. Aliaj de fier cu carbon (si cu alte elemente), intrebuintat pentru rezistenta, duritatea, tenacitatea si elasticitatea lui. ◊ Loc. adj. De otel = asemenea otelului (ca tarie, rezistenta sau culoare). 2. (La pl.) Diverse sorturi de otel (1); p. ext. obiecte fabricate din acest aliaj. ♦ (Rar; la pl.) Tinte, cuisoare cu capul lat si stralucitor. 3. (Inv.; la pl.) Mecanism de declansare la pustile si pistoalele de tip vechi, alcatuit din cocos, cremene si amnar. ◊ Expr. A fi iute (sau slab) de otele = a fi iute (sau slab) din fire. ♦ P. ext. Arma. – Din sl. ocelu.

VANADIU n. Metal alb de culoare alba-argintie, folosit la fabricarea otelurilor de calitate superioara. /<fr. vanadium

CROM s. n. Element chimic, metal dur, de culoare cenusie deschisa, folosit la cromaj, la fabricarea unor oteluri speciale, a unor compusi intrebuintati in vopsitorie, in tabacarie etc. – Din fr. chrome.

BRUNA, brunez, vb. I. Tranz. A acoperi pe cale chimica o piesa de otel sau de cupru cu un strat de oxizi de culoare inchisa pentru a o feri de coroziune. – Din fr. brunir.

MOLIBDEN n. Metal dur, de culoare alba-cenusie lucioasa, rezistent la coroziune, folosit la fabricarea otelurilor speciale. /<fr. molybdene

WOLFRAM n. Metal dur, greu, de culoare alba, folosit la fabricarea filamentelor pentru becuri electrice si a otelurilor speciale. /<germ. Wolfram, fr. wolfram

TUNGSTEN s.m. Metal dur, greu, de culoare cenusie, intrebuintat la fabricarea filamentelor pentru becuri electrice si a otelurilor speciale. V. wolfram. [< fr. tungstene, cf. sued. tungsten].

DUPLEX s. n. 1. sistem de telegrafie in care pe aceeasi linie se pot face in acelasi moment mai multe transmisiuni. 2. masina de imprimat cu role, care imprima in mai multe culori pe ambele fete ale unei tesaturi. 3. hartie, carton din doua straturi de pasta lipite prin presare. ◊ (poligr.) procedeu de reproducere in doua culori a ilustratiilor monocrome in semitonuri. 4. procedeu ~ = procedeu complex pentru elaborarea otelurilor superioare, prin combinarea a doua procedee siderurgice. 5. apartament (de lux) pe doua nivele. 6. parbriz lamelar din doua placi de sticla speciala, unite la cald sub presiune, dupa ce s-a introdus intre ele o folie pe polivinil. 7. (biol.) organism care are doua gene dominante pentru acelasi caracter. (< fr., lat. duplex, /5/ amer. duplex)

DUPLEX s.n. 1. Sistem de telegrafie in care pe aceeasi linie se pot face in acelasi moment mai multe transmisiuni. 2. Masina de imprimat cu role, care imprima in mai multe culori pe ambele fete ale unei tesaturi. 3. Hartie sau carton format din doua straturi de pasta lipite prin presare in stare umeda. ♦ (Poligr.) Procedeu de reproducere in doua culori a ilustratiilor monocrome in semitonuri. 4. Procedeu duplex = procedeu complex pentru elaborarea otelurilor superioare constand din combinarea a doua procedee siderurgice. 5. Apartament duplex = apartament construit pe doua niveluri. 6. Parbriz lamelar fabricat din doua placi de sticla speciala, unite la cald sub presiune dupa ce s-a introdus intre ele o folie de polivinil. 7. (Genet.) Organism care are doua gene dominante pentru acelasi caracter. [Pl. -xuri. / < fr., lat. duplex].

BRUNAT, -A, brunati, -te, adj. (Despre piese de otel sau de cupru) Acoperit prin brunare cu un strat protector de oxizi de culoare inchisa. – V. bruna.

MOLIBDEN s. n. Metal de culoare alba-argintie, lucios si maleabil, inoxidabil la temperatura obisnuita, intrebuintat la fabricarea unor oteluri speciale. – Din fr. molybdene.

VANADIU (‹ fr. {i}; {s} Vana-dis, divinitate scandinava) s. n. Element chimic (V; nr. at. 23, m. at. 50,94, p. t. 1.750ºC, p. f. 3.400ºC, gr. sp. 6); metal dur, casant, de culoare alba-cenusie, care se gaseste in natura sub forma de compusi, intrebuintat ca adaos in oteluri speciale si, sub forma de V₂O₅, drept catalizator in diferite procese chimice. A fost descoperit in 1801 de mineralogul spaniol Andres Manuel del Rio, care-l va numi eritroniu, si redescoperit de Nils Gabriel Sefstrom (1787-1854) in 1830, care i-a dat si numele actual.

VANADIU, s. n. Element chimic, metal dur, casant, de culoare alba-cenusie, care se gaseste in natura sub forma de compusi si care este folosit in fabricarea otelurilor speciale. – Din fr. vanadium.

ZIRCONIU s. n. Element chimic, metal de culoare cenusie, intermediar intre siliciu si aluminiu, care se intrebuinteaza la fabricarea recipientelor rezistente la temperaturi inalte, a unor oteluri speciale etc. – Din fr. zirconium.

CROM s.n. Metal alb-cenusiu, dur, asemanator cu fierul, care se foloseste la fabricarea otelului inoxidabil si la cromare. ◊ Galben de crom = cromat de plumb, folosit in vopsitorie. [< fr. chrome, cf. gr. chroma – culoare].

otel ~uri n. 1) Aliaj de fier, carbon si alte elemente (crom, nichel, wolfram etc.), foarte dur, rezistent si elastic, de culoare argintie-cenusie. ◊ De ~ (sau tare ca ~ul) foarte tare, foarte rezistent. Brat de ~ brat viguros. Vointa de ~ vointa ferma, nestramutata. ~ aliat otel care, pe langa carbon, mai contine si alte elemente (crom, nichel etc.). 2) la pl. Varietati ale acestui aliaj. /<sl. ocelu

ATRAMENTARE s.f. Tratament termochimic al pieselor de otel, prin incalzire in baie cu solutie de fosfat de fier si de mangan. [Dupa germ. Atramentverfahren, cf. lat. atramentum – culoare neagra].

ZGURA, zguri, s. f. ~ (Fig.) Negura. Din zgura vremii. ◊ Zgura bazica = produs secundar obtinut la fabricarea otelului si folosit ca ingrasamant. Piatra de zgura = piatra de constructie, fabricata dintr-un amestec de nisip, zgura si un liant si intrebuintata la prepararea betoanelor si a placilor izolante. ◊ (Fig.) (Cu aluzie la culoarea neagra a reziduului) Soarele spargea norii de zgura. (din ngr. σκουρά, σκουριά < gr. σκωρία; cf. scoare si scr. skorija, bg. zgorija, zgurija, zgurja, alb. zgure) [def. DLRLC]

CROM (‹ fr. {i}; {s} gr. khroma „culoare”) s. n. Element chimic (Cr, nr. at. 24, m. at. 51,99, p. t. 1.890ºC, p. f. 2.480ºC); metal alb, dur, casant, foarte rezistent fata de agentii chimici. Functioneaza in combinatii in starile de valenta 2, 3 si 6. Intrebuintat la obtinerea unor aliaje (otel cu c.) si la cromare. Sub forma de saruri este intrebuintat in vopsitorie, tabacarie, fotografie, cataliza etc. A fost descoperit de chimistul francez L.N. Vauquelin in 1797.