ADICA adv. 1. Si anume, cu alte cuvinte, va sa zica; adicalea, adicatelea. 2. La urma urmei, in definitiv; mai bine zis. ◊ Expr. (Substantivat) La (o) adica sau (reg.) la dica = a) la drept vorbind; ca sa spun adevarul; b) in momentul hotarator, la nevoie. [Acc. si: adica. – Var.: (reg.) adeca, dica adv.] – Et. nec.

MACARONIC, -A, macaronici, -ce, adj. (Despre versuri, poezii, stil etc.) Care parodiaza si satirizeaza pedantismul moravurilor cavaleresti, amestecand cuvintele si formele limbii nationale cu cuvinte latinesti, latinizante sau cu alte cuvinte straine. – Din fr. macaronique. Cf. it. maccheronico.

ZICE, zic, vb. III. Tranz. 1. A exprima ceva in cuvinte, a spune, a rosti cu voce tare; p. ext. a vorbi. ◊ Expr. Cat ai zice peste = intr-o clipa, imediat, indata. A zice nu (sau ba) = a refuza; a tagadui, a se opune, a rezista. A zice da = a afirma, a accepta, a consimti. Vrea (sau va, vra) sa zica = a) inseamna, are sensul, semnificatia, valoarea...; b) asadar, deci, prin urmare. Mai bine zis = mai exact, mai precis exprimat. ♦ A se adresa cuiva cu cuvintele..., a-i spune. ♦ (Despre texte) A cuprinde, a scrie, a relata. ◊ (Reg.) A comunica, a transmite, a face cunoscut. 2. A afirma, a declara; a sustine, a pretinde. ♦ A promite, a fagadui. ♦ A raspunde, a riposta; a invoca. Mai zi daca ai ce. ♦ A reprosa, a obiecta. Frumos, n-am ce zice. ◊ Expr. Sa nu zici ca... = sa nu-mi reprosezi ca... ♦ A contesta. ♦ A sfatui, a indemna; a porunci, a ordona. 3. (Pop.) A canta (din gura sau dintr-un instrument); a doini, a hori. 4. A-si da o parere, a se pronunta intr-o chestiune; p. ext. a gandi, a socoti, a crede. Toti vor zice cum vrei tu. ◊ Expr. (Ca) bine zici! = buna idee! asa este. Ce-am zis eu? = nu ti-am spus? vezi ca am avut dreptate? Zi... = a) judeca, socoteste, da-ti parerea; b) asadar, prin urmare. Ce-ai zice...? = ce parere ai avea? cum ti-ar parea? Sa zicem = a) sa presupunem, sa admitem; b) de exemplu. Vino, sa zicem, la ora zece. ♦ (La optativ sau la conjunctiv) A avea sau a lasa impresia ca... Asa, numai ca sa zica si el ca face o treaba. 5. A se adresa cuiva rostindu-i numele; a numi un obiect cu numele lui; p. ext. a porecli. ◊ Impers. O fata ce-i zice Maria. ◊ Expr. (Refl.) Cum (sau precum) s-ar (mai) zice = cum s-ar exprima, cum s-ar traduce (cu alte cuvinte). – Lat. dicere.

TAUTOLOGIE, tautologii, s. f. 1. Greseala de limba care consta in repetarea inutila a aceleiasi idei, formulata cu alte cuvinte; cerc vicios, pleonasm. 2. Fenomen sintactic care consta in repetarea unor cuvinte cu acelasi sens, dar cu functiuni diferite, marcate de obicei prin deosebire de intonatie sau de forma si care, exprimand identitatea celor doi termeni, are rolul de a sublinia o calitate sau o actiune. 3. (Log.) Judecata in care subiectul si predicatul sunt exact aceeasi notiune. 4. Expresie din logica simbolica, care, in limitele unui sistem formal, este adevarata in orice interpretare. [Pr.: ta-u-] – Din fr. tautologie, lat. tautologia.

OMONIM, (1) omonime, s. n., (2) omonimi, s. m. 1. S. n. cuvant care are aceeasi forma si aceeasi pronuntare cu alt cuvant sau cu alte cuvinte, de care difera ca sens si ca origine. 2. S. m. Persoana care poarta acelasi nume cu altcineva; tiz. – Din fr. h******e.

CONTAMINATIE, contaminatii, s. f. Modificare a unui cuvant sau a unei constructii gramaticale prin incrucisarea lor cu alte cuvinte sau cu constructii asemanatoare ca sens. – Din fr. contamination, lat. contaminatio.

REZUMAT, rezumate, s. n. Redare, prezentare pe scurt, scrisa sau orala, a ideilor unei lucrari, ale unei expuneri etc.; recapitulare succinta. ◊ Loc. adv. In rezumat = pe scurt, cu alte cuvinte, rezumand. – Din fr. resume.

SAU conj. 1. (Cu functie disjunctiva) Ori, fie: a) (Leaga notiuni sau propozitii care se exclud ca opuse sau contradictorii) Plange sau rade? (Al doilea membru al disjunctiei este o negatie) Sunt sau nu sunt? b) (Leaga notiuni sau propozitii care se exclud ca alternative) Doriti cafea sau ceai? ♦ (Corelativ, indica necesitatea de a alege intre doua alternative) Sau luni, sau miercuri. ◊ (In enumerari, precedand fiecare element al enumerarii sau numai pe ultimul) Pentru a da la rindea se intrebuinteaza sau rindeaua sau cioplitorul sau gealaul. 2. (Cu functie explicativa) Adica, cu alte cuvinte. Adunarea, sau soborul intregii tari. 3. (Cu functie copulativa) Precum, si. Nisipul se gaseste pe fundul raurilor, lacurilor sau marilor. 4. (In propozitii interogative, cu functie conclusiva, atenuata de o nuanta de indoiala) Nu cumva? oare? poate? De ce nu scrii? Sau n-ai timp? – Sa + au¹.

ALT alta (alti, alte) adj. Care nu este acelasi (lucru sau fiinta) cu cel de fata sau cu cel despre care este vorba. ◊ Pe de alta parte, din ~ punct de vedere, cu alte cuvinte altfel zis. Cate alte multe. /<lat. alt[e]rum

A SPUNE spun 1. tranz. 1) A reda prin cuvinte; a exprima prin grai; a zice. ~ adevarul. ~ pe de rost. ◊ ~ drept a spune adevarul. Cine ar fi putut ~ cine ar fi putut sa creada. A nu ~ nici carc a nu scoate nici o vorba. ~ verde in fata (sau in ochi) a da adevarul pe fata, fara ocolisuri. A-i ~ cuiva inima a presimti. Dupa cum se ~ cu alte cuvinte. ~ povesti a comunica lucruri ireale. 2) (piese muzicale) A produce cu vocea sau cu un instrument; a zice; a canta; a interpreta. 3) (pe cineva cuiva) A prezenta ca vinovat de infaptuirea unor actiuni reprobabile tinute in taina, dand in vileag cu intentii rele; a pari; a denunta. 2. intranz. A purta numele; a se numi; a se chema. Cum iti ~? /<lat. exponere

EXPOLITIUNE s.f. (Lit.) Figura de stil care consta in reluarea unei idei cu alte cuvinte. [Cf. fr. expolition].

buh- – Radacina expresiva, care indica ideea de „umflatura”. Creatie spontana, care coincide cu radacina romanica buff- (REW 1373), de unde it. buffare, fr. bouffer, sp. abuhado. Alternanta h-f este curenta in aceste formatii, cf. bufni – buhni bufa – buha, ceea ce da nastere la o confuzie cu der. lui buf-. Pe de alta parte, formatia este paralela radacinii bolf-, care are acelasi sens. Ca in toate formatiile expresive, coincide cu alte cuvinte, fara a fi totdeauna posibil sa se precizeze daca intilnirea este pur si simplu intimplatoare, si nici, daca este vorba de un imprumut, care este sensul acestuia. Der. buft, s. n. (pintece, burta); bufte (var. bufti, buflis) s. m. (porecla pentru persoane grase), coincide cu mag. bufti „cu fata rotunda”; buget (var. buged), adj. (umflat, puhav); probabil format cu sufixul -et (ca suleget), si asimilat posterior cu fraged, linced, (cf. Pascu, Suf., 64), fara a fi nevoie sa invocam un problematic *buccidus, de la bucca (Tiktin; Loewe 39; DAR; Rosetti, I, 164); bugezi (var. Mold. bugini), vb. (a se umfla de somn); buhai (var. buhavi), vb. (a umfla), care coincide cu sb. bujati „a dospi piinea”; buhav, adj. (puhav, umflat, flasc), pe care Philippide, Principii, 140, il deriva din bg. buhav, care se intilneste cu sb. buhav, cf. ngr. μποῦχαβος (Meyer, Neugr. St., II, 45); buhaveala, s. f. (inv.) (umflatura); buhos, adj. (umflat); buhuiat, adj. (ciufulit); puhav, adj. (umflat, flescait); puhavi, vb. (a umfla); bucsai, adj. (cu fata rotunda), pe care Scriban il transcrie boxai si il deriva de la box „ciine care cauta prin tufisuri”.

PARTICULA s.f. 1. Particica de materie; corpuscul, microobiect. ♦ (Fiz.) Particula elementara = Particula constitutiva a materiei, care prezinta atat caracteristici corpusculare, cat si ondulatorii, comportandu-se ca o entitate cu insusiri specifice. 2. Element lexical si morfologic neflexibil, intrebuintat numai in compunere cu alte cuvinte. [Cf. fr. particule, lat. particula].

CONTAMINATIE s. f. 1. contaminare. 2. procedeu folosit de scriitorii latini constand in amestecarea subiectelor mai multor comedii grecesti pentru a alcatui una latineasca. 3. (lingv.) incrucisare intre doua limbi. ◊ modificare a formei unui cuvant sau a unei constructii gramaticale prin incrucisarea lor cu alte cuvinte ori constructii asemanatoare ca sens. ◊ influenta reciproca intre elemente folclorice. (< fr. contamination, lat. contaminatio)

DISPONIBILITATE s. f. 1. insusirea, starea a ceea ce este disponibil. 2. lucru de care se poate dispune; rezerva. ♦ ~ati bugetare = sume de bani nefolosite, de care dispune o institutie; ~ monetara = cash. ◊ principiu de drept civil potrivit caruia partile din proces pot dispune de dreptul invocat in fata organului de jurisdictie. ◊ situatie a unui militar care a fost lasat la vatra, dar care poate fi chemat in orice moment sub drapel. ♦ a pune in ~ = a concedia dintr-o functie, dintr-un post. 3. stare sufleteasca in care sentimentele si ratiunea se manifesta neingradit. 4. (lingv.) posibilitate a unui cuvant de a indeplini o functie, de a intra in raport cu alte cuvinte. (< fr. disponibilite)

EXPOLITIUNE s. f. figura retorica, constand in reluarea unei idei cu alte cuvinte. (< fr. expolition)

RESPECTIV, -A adj. care priveste imprejurarea, persoana, obiectul despre care este vorba; care este legat de fiecare in parte in mod particular. ◊ corespunzator. ◊ (adv.) pentru cealalta situatie (parte); pentru al doilea caz; adica, va sa zica, cu alte cuvinte. (< fr. respectif)

VALENTA s. f. 1. marime care arata numarul de atomi de hidrogen (sau echivalenti ai acestuia) cu care se poate combina un atom al unui anumit element sau un radical. 2. (fig.) valoare, semnificatie; posibilitate (de dezvoltare). 3. capacitate de combinare a unui cuvant cu alte cuvinte, in functie de continutul notional si semantic al acestuia. (< fr. valence)

momiie (-i), s. f. – Sperietoare, gogorita, baubau. Creatie expresiva (REW 5277), coicide cu alte cuvinte straine, fara sa se poata stabili o legatura directa, cf. ngr. μαμοῦνας (etimon din rom., dupa Cihac, II, 672), arab. mūmiya (Eguilaz 745), slov. mamona. Der. din mama (Giuglea, Dacor., II, 825) nu este posibila. – Var. mamiie, mamuie, (inv.) mamuie; momiiata, mamaiata,, cu acelasi suf. din mogildeata; momirlan, s. m. (topirlan; pocitura; sperietoare; darimatura), cf. mirlan, topirlan; mamita, mamina, manina, momila, namila, cf. acest cuvint; mamornita, s. f. (sperietoare); mamornic, s. m. (insecta, Meloe proscarabeus), pe care Candrea il pune in legatura cu bg. mramoren „marmorean” (pentru semantism, cf. larva); mornita, s. f. (Bucov., tintar, Ceratopogon pulicarius), prin afereza lui mamornita; mornitar, s. m. (Bucov., tintar). – Cf. mamaruta.

stragalie (-ii), s. f. – Disc, rotita, care are diferite intrebuintari si aplicatii, la capatul osiei carului, la masa olarului, la masinile de gatit cu carbune etc. – Var. stragalie, rastagalie. Ngr. τροχαλία „scripete” (cf. Diculescu, Elementele, 462, care se gindeste totusi la gr.). probabil alterat de contactul cu alte cuvinte care exprima ideea de „rotunjime”, cf. ngr. στρογγύλος „rotund” (Cihac, II, 704), ngr. στραγγαλία „lat” (Scriban).

ADICA adv. 1. Si anume, cu alte cuvinte, va sa zica. 2. La urma urmei, in definitiv; mai bine zis, dar. ♢ Expr. (Substantivat) La o adica sau (reg.) la dica = a) la drept vorbind; ca sa spun adevarul; b) in momentul hotarator, la nevoie. [Acc. si: adica. – Var.: (reg.) adeca, dica adv.] – Lat. adde... quod.

ZICE, zic, vb. III. Tranz. (In concurenta cu spune) 1. A exprima in cuvinte, a spune cu voce tare; p. ext. a vorbi; a rosti, a pronunta, a articula. ◊ Expr. Cat ai zice peste = intr-o clipita, imediat. A zice zau = a se jura. A zice nu (sau ba) = a refuza, a tagadui, a se opune, a rezista. A zice da = a afirma, a accepta, a consimti. Vrea (sau va, vra) sa zica = a) inseamna, are sensul, semnificatia, valoarea. Ce va sa zica aceea sa platesc? intreba dansul (ISPIRESCU); b) deci. Va sa zica pleci. ◊ Mai bine zicand = mai exact, mai precis exprimat. ♦ A se adresa cuiva cu cuvintele..., a spune. ♦ (Despre texte) A cuprinde, a scrie, a relata. ♦ (Reg.) A comunica, a transmite, a face cunoscut. 2. A afirma, a declara, a spune (ceva); a sustine, a pretinde. ♦ A promite, a afirma. Zis-a maica ca mi-a face Un pieptar (JARNIK-BIRSEANU). ♦ A raspunde, a riposta; a opune. Nu-i asa jupanesica? – Mai zi daca ai ce (CREANGA). ♦ A reprosa, a obiecta. Bun suflet de om este, n-am ce zice (CREANGA). ◊ Expr. Sa nu zici ca... = sa nu-mi reprosezi ca... ♦ A contesta. Fosta-i si d-ta la tinerete, nu zic (CREANGA). ♦ A sfatui, a indemna; a porunci, a ordona. 3. (Pop.) A canta (din gura sau dintr-un instrument); a doini, a hori. 4. A-si da o parere, a se pronunta intr-o chestiune; p. ext. a gandi, a socoti, a crede. ◊ (Intranz.) Boierii toti vor zice cum zice domnitorul (ALECSANDRI). ◊ Expr. (Ca) bine zici! = buna idee! ai dreptate. Ce-am zis eu? = nu ti-am spus? vezi ca am avut dreptate? Zi... = a) judeca, socoteste, da-ti parerea. Dumneata cum crezi sa facem, zi, nea Ioane? (DUMITRIU); b) asadar, prin urmare. Doarme... – Zi, doarme... murmura Rizea (DUMITRIU). Ce-ai zice...? = ce parere ai avea, cum ti-ar parea? Sa zicem = a) sa presupunem, sa admitem. Sa zicem ca da, dar le trebuie vreme (DELAVRANCEA); b) de exemplu. Vino la ora zece, sa zicem. ♦ (La optativ sau la conjunctiv) A avea sau a lasa impresia ca... Asa numai ca sa zica si el ca face ceva, balacea cu nuiaua prin apa (ISPIRESCU). 5. A se adresa cuiva rostindu-i numele; a numi un obiect cu numele lui. ◊ Impers. Au fost odata un voinic ce-i zicea Tei-Leganat (SBIERA). ◊ Expr. Cum (sau precum) s-ar (mai) zice = cum s-ar exprima, cum s-ar traduce (cu alte cuvinte). – Lat. dicere.

adica conj. (lat. ad id quod. V. ca. Cp. si cu dica). Vrea sa zica, cu alte cuvinte: regele animalelor, adica „leu”. Si anume: a platit si restu, adica un franc. Oare: Adica crezi ca ma tem? Adica ce te crezi tu? – Mai rar si lit. adica (vechi adeca), mai ales in locutiunea la adica, la urma urmei, judecind bine, in momentu deciziv [!] (la dica), la adica, nu-s nici eu asa de slab; sa n' o patim tocmai la adica! – De acest cuv. (ca si de anume) abuzeaza Romanii germanizati traducind pe germ. namlich: era adica bolnav (corect rom. caci era bolnav). Altii, ca sa evite o pretinsa cacofonie, zic ca adica, care adica ild. adica ca, adica care, cum zice poporu, care nu stie de asemenea fleacuri. Tot asa, nu e mai corect sa zici cum adica ild. adica cum.

care pron. rel. si interog., pl. tot asa; cu alte cuvinte, e invariabil la nominativ. In vechime varia: care, f. carea, pl. carii, f. carile (lat. qualis, ce fel; it. quale, pv. pg. qual, fr. quel, sp. cual). Cine, ce: Munte care arunca foc. Care e muntele cela? Munti care (fals cari) arunca foc. Barbatu a carui femeie, femeia al carei barbat, barbatu ai carui copii, femeia ai carei copii, oamenii al caror gind, oamenii a caror tara, parintii ai caror fii, m****e ale caror fiice. – Care de care, fie-care mai mult de cit cel-lalt, unu mai mult de cit altu. – Care... care, unii... altii: s´a (ori s´au) dus care pe jos, care cu caruta. – Care pe care? Cine va invinge? – Fie-care: care, cum vedea, se mira (fie-care, indata ce vedea, se mira; indata ce vedea, fie-care se mira. Care cum formeaza o locutiune si se poate scrie si fara virgula: care cum vedea, se mira). – In est se zice si care e acolo? ild. cine e acolo?

CATAHREZA, catahreze, s. f. Figura de stil care consta in transferarea intelesului unui cuvant asupra altui cuvant cu inteles apropiat. – Din fr. catachrese, lat. catachresis.

INDIRECT, -A, indirecti, -te, adj. 1. (Adesea adverbial) Care nu este direct, care se produce, apare sau se obtine prin mijlocirea cuiva sau a ceva. 2. (Lingv.; in sintagmele) Stil indirect sau vorbire indirecta = procedeu sintactic de redare a spuselor sau gandurilor cuiva prin subordonarea comunicarii fata de un verb sau de un alt cuvant de declaratie, caracterizat prin prezenta in numar mare a elementelor de relatie, prin lipsa afectivitatii etc. Complement indirect = parte de propozitie asupra careia se rasfrange in chip indirect (1) actiunea verbului. Propozitie completiva indirecta = propozitie care indeplineste in fraza functia de complement indirect. 3. (Fin.; in sintagma) Impozit indirect = impozit inclus in pretul anumitor obiecte de consum. 4. (Mil.; in sintagma) Tragere indirecta = tragere asupra unor tinte care nu se vad, dirijata cu ajutorul unor calcule matematice. – Din fr. indirect, lat. indirectus.

OMOFON, -A, omofoni, -e, adj. (Despre cuvinte, grupuri de cuvinte, silabe etc) Care se pronunta la fel cu alt cuvant, grup de cuvinte, silabe etc., fara a se scrie identic. – Din fr. h*******e.

OMOGRAF, -A, omografi, -e, adj., s. n. (cuvant) care se scrie la fel cu alt cuvant, dar difera de acesta (de obicei) din punct de vedere fonetic. – Din fr. h********e.

PALINDROM, palindromuri, s. n. Grup de cuvinte sau cuvant care poate fi citit de la stanga la dreapta si de la dreapta la stanga fara sa-si piarda sensul; p. ext. joc distractiv constand in gasirea unui cuvant care citit si normal si invers, sa aiba fie acelasi inteles, fie, in al doilea caz, sa dea un alt cuvant. – Din fr. palindrome.

PARALOGIE, paralogii, s. f. (Rar) Transformare analogica a formei unui cuvant prin apropierea lui de un alt cuvant asemanator; cuvant rezultat dintr-o astfel de transformare; enunt care contine asemenea cuvinte. – Din fr. paralogie.

PARONIMIC, -A, paronimici, -ce, adj. Care tine de paronime, referitor la paronime. ◊ Atractie paronimica = modificare a formei unui cuvant sub influenta altui cuvant asemanator cu el. – Din fr. paronymique.

ANAGRAMA, anagramez, vb. I. Tranz. A schimba ordinea literelor unui cuvant pentru a obtine alt cuvant; a transcrie sub forma de anagrama; a anagramatiza. – Din anagrama.

ANAGRAMA, anagrame, s. f. Schimbare a ordinii literelor unui cuvant sau a unei fraze pentru a obtine un alt cuvant sau o alta fraza. ♦ cuvant obtinut prin aceasta schimbare. ♦ Joc distractiv care foloseste acest procedeu. – Din fr. anagramme.

ANALOGIE, analogii, s. f. Asemanare (partiala) intre doua sau mai multe notiuni, situatii, fenomene etc. ♦ (Lingv.) Fenomen care consta in modificarea formei sau uneori a sensului unui cuvant sub influenta alteia dintre formele sale sau sub influenta altui cuvant. – Din fr. analogie, lat. analogia.

PREPOZITIV, -A, prepozitivi, -e, adj. (Despre un cuvant, o particula) Care se pune inaintea altui cuvant. – Din fr. prepositif.

PROCLITIC, -A, proclitici, -ce, adj. (Gram.; despre cuvinte) Care nu are accent propriu si este asezat inaintea altui cuvant cu care face corp fonetic comun. – Din fr. proclitique.

PROCLIZA, proclize, s. f. (Gram.) Asezare a unui cuvant neaccentuat inaintea altui cuvant, cu care poate face corp fonetic comun. – Din fr. proclise.

ZEPPA s.f. Problema enigmistica asemanatoare monoverbului cu incastru, in care prin introducerea unei litere sau silabe intr-un cuvant de baza se obtine un alt cuvant cu alt inteles. (din it. zeppa)

CONSONANT, -A, consonanti, -te, adj. (Muz.: despre acorduri) Care este format din consonante (1); armonios. ♦ (Despre cuvinte) Care are o terminatie asemanatoare cu a altui cuvant. – Din lat. consonans, -tis, fr. consonant.

SINONIM, -A, sinonimi, -e, adj., s. n. 1. Adj. (Despre cuvinte, expresii, afixe etc.) Care are (aproape) acelasi inteles cu alt cuvant, cu alta expresie, cu alt afix etc. ♦ P. gener. Asemanator, identic, similar; corespunzator. 2. S. n. cuvant, expresie, afix etc. care are acelasi (sau aproape acelasi) inteles cu alt cuvant, cu alta expresie, cu alt afix etc. – Din fr. synonyme.

REDUPLICA, reduplic, vb. I. Tranz. A dubla. ♦ (Fon.) A repeta unul sau mai multe foneme din radacina unui cuvant, pentru a da cuvantului alta valoare morfologica sau stilistica sau pentru a forma un cuvant nou. – Din lat. reduplicare.

DERIVAT, -A, derivati, -te, adj., (II 1) derivati, s. m., (II 2, 3, 4) derivate, s. n. I. 1. Adj. Care deriva (1) din ceva. ♦ Format prin derivare (1 b). 2. (Despre cursul unei ape) Abatut din albia sa naturala. ♦ (Despre vehicule) Abatut de pe o cale de comunicatie pe alta. ♦ (Despre cai de comunicatie, canale) Abatut, ramificat din traseul principal. II. 1. S. m. (Chim.) Substanta preparata din alta si care de obicei pastreaza structura de baza a substantei din care provine. 2. S. n. Produs industrial extras dintr-o materie prima. 3. S. n. cuvant care deriva din alt cuvant. 4. S. n. Lucru care rezulta, deriva (1) din altul. – V. deriva.

DETERMINA, determin, vb. I. Tranz. 1. A conditiona in mod necesar, a servi drept cauza pentru aparitia sau dezvoltarea unui fapt, a unui fenomen; a cauza, a pricinui. 2. A fixa (cu precizie); a stabili, a hotari (o data, un termen etc.). ♦ Spec. A preciza insusirile unui corp, ale unei plante, ale unui fenomen (in vederea repartizarii acestora in categorii). ♦ Spec. A calcula, a deduce pe baza unor date. 3. A face ca cineva sa ia o anumita hotarare. 4. (Despre cuvinte sau propozitii) A preciza sensul altui cuvant sau altei propozitii. Adverbele determina verbele pe care le insotesc. – Din fr. determiner, lat. determinare.

DETERMINANT, -A, determinanti, -te, adj., s. m. I. Adj. 1. Care determina sau este de natura sa determine ceva; hotarator. 2. (Despre cuvinte sau propozitii; adesea substantivat) Care precizeaza sensul altui cuvant sau al altei propozitii cu care este in legatura, fiind subordonat acestora. II. S. m. Expresie matematica ale carei elemente sunt asezate sub forma unui tabel si care serveste la rezolvarea sistemelor de ecuatii. – Din fr. determinant.

DETERMINARE, determinari, s. f. Faptul de a determina. ♦ (Concr.) cuvant sau propozitie care precizeaza sensul altui cuvant sau al altei propozitii cu care este in legatura, fiind subordonate acestora. – V. determina.

DETERMINAT, -A, determinati, -te, adj. 1. Care a fost precizat.care a fost stabilit. 2. (Despre cuvinte sau propozitii) Al carui sens este precizat de alt cuvant sau de alta propozitie. – V. determina. Cf. fr. determine.

ADICA adv. 1) cu alte cuvinte; si anume. 2) Inseamna ca; prin urmare; asadar; deci. ◊ La o ~ a) la nevoie; b) la drept vorbind. [Acc. si adica] /Orig. nec.

A SE AGLUTINA pers. 3 se ~eaza 1) (despre particulele unor materiale) A se uni prin adeziune formand un tot. 2) lingv. (despre afixe, cuvinte) A se alipi la alt cuvant formand o unitate noua. [Sil. a-glu-] /<fr. agglutiner, lat. agglutinare

ANAGRAMA ~e f. 1) Schimbare a ordinii literelor unui cuvant sau a cuvintelor in fraza cu scopul de a obtine alt cuvant sau alta fraza. 2) cuvant sau fraza astfel obtinuta. [G.-D. anagramei; Sil. -na-gra-] /<fr. anagramme

ANTONIM ~e n. lingv. cuvant cu sens opus al altui cuvant. /<fr. antonyme

CONSONANT ~ta (~ti, ~te) 1) (despre acorduri) Care produce consonante; format din consonante; armonios. Acord ~. Interval ~. Fraze ~te. 2) (despre cuvinte) Care are o terminatie asemanatoare cu a altui cuvant. /<lat. consonans, ~ntis, fr. consonant

DERIVAT¹ ~te n. 1) gram. cuvant format prin derivare de la alt cuvant. 2) Produs industrial obtinut dintr-o materie prima. /v. a deriva

DETERMINAT ~ta (~ti, ~te) si substantival (despre cuvinte, propozitii) Care este precizat, lamurit de alte cuvinte sau grupuri de cuvinte. /v. a determina

POSTPOZITIE ~i f. lingv. (in opozitie cu prepozitie) Pozitie a unui element de limba dupa un alt cuvant sau la sfarsitul cuvantului din componenta caruia face parte. [G.-D. postpozitiei] /<fr. postposition

PREPOZITIE f. lingv. 1) (in opozitie cu postpozitie) Pozitie a unui element inaintea cuvantului la care se raporteaza sau la inceputul cuvantului din componenta caruia face parte. 2) Parte de vorbire neflexibila care exprima relatiile sintactice de subordonare dintre un substantiv (sau un substitut al acestuia) ori dintre un verb si un alt cuvant. [G.-D. prepozitiei; Sil. -ti-e] /<fr. preposition, lat. praepositio, ~onis

PRIMITIV ~a (~i, ~e) 1) Care tine de stadiile cele mai timpurii ale societatii umane; de la inceputul omenirii. Om ~. 2) (despre oameni) Care a ramas mult in urma in privinta nivelului de dezvoltare; necivilizat; salbatic. 3) Care se prezinta simplu de tot; elementar; rudimentar. Constructie ~a. 4) fig. (despre oameni sau despre manifestarile lor) Care vadeste lipsa de educatie si de cultura; grosolan; necioplit. 5) Care a ramas asa cum a fost la inceput. Forma ~a. ◊ cuvant ~ cuvant de la care, cu ajutorul afixelor, sunt formate alte cuvinte. Culori ~e culorile de baza ale spectrului solar. /<fr. primitif, lat. primitivus

RIMA ~e f. 1) Potrivire armonioasa a sunetelor finale in doua sau mai multe versuri. 2) cuvant care in vers rimeaza cu alt cuvant. /<fr. rime

SUBORDONARE ~ari f. 1) v. A SUBORDONA. 2) lingv. Raport sintactic de dependenta gramaticala a unei propozitii de alta propozitie (sau a unui cuvant de alt cuvant). [G.-D. subordonarii] /v. a subordona

AFEREZA s.f. 1. Fenomen lingvistic constand in suprimarea vocalei initiale a unui cuvant. ♦ Poezie rebusista formata din doua parti, prima definind un cuvant-baza, din care, daca suprimam prima litera, obtinem un alt cuvant, definit in a doua parte a poeziei. 2. Figura retorica prin care se respinge ceea ce trebuie respins, enuntandu-se ceea ce este demn de retinut. [< fr. apherese, cf. gr. aphairesis – indepartare, cadere].

AGLUTINARE s.f. Actiunea de a se aglutina. ♦ Alipire a bacteriilor, a hematiilor si a altor celule. ♦ (Lingv.) Alipire a unei particule la un cuvant sau a unui cuvant la alt cuvant. [< aglutina].

ANAGRAMA s.f. Schimbare a ordinii literelor unui cuvant (mai ales ale unui nume propriu sau unei fraze) pentru a se obtine un alt cuvant sau o alta fraza; cuvant obtinut prin anagramare. ♦ Enigma in versuri formata din doua parti, prima dedicata cuvantului de baza, iar a doua definind cuvantul obtinut prin anagramare. [< fr. anagramme, cf. gr. ana – in alta ordine, gramma – litera].

ANTONIM s.n. (Lingv.) cuvant cu sensul opus altui cuvant corelativ. ♦ Joc care cere sa se caute un cuvant opus altuia indicat sau care reiese dintr-o definitie. [Pl. -me. / fr. antonyme, cf. anti – contra, gr. onyma – nume].

BARBARISM s.n. cuvant introdus dintr-o limba straina fara a fi necesar. ♦ cuvant rezultat din stalcirea altui cuvant din aceeasi limba. [< fr. barbarisme, cf. lat. barbarismus, gr. barbarismos – expresie gresita].

CATAHREZA s.f. Figura de stil constand in atribuirea intelesului unui cuvant altui cuvant cu sens apropiat. [Pl. -ze, var. catacreza s.f. / < fr. catachrese, cf. lat. catachresis, gr. katachresis – abuz].

GOLF¹ s.n. 1. Joc sportiv care consta in introducerea unei mingi intr-o serie de gropite succesive cu ajutorul unui baston special. 2. Pantaloni golf = pantaloni de sport bufanti, care se leaga sub genunchi. 3. Golf de cuvinte = joc de cuvinte care consta in a ajunge de la un cuvant la altul trecand printr-o serie de alte cuvinte, fiecare reprezentand metagrama celui dinainte. 4. Stofa pentru capoate de femei. [< engl., fr. golf].

HIPALAGA s.f. (Lit.) Procedeu stilistic prin care se atribuie unor cuvinte ale unei fraze ceea ce convine altor cuvinte. [< fr. hypallage, it. ipallage, cf. gr. hypalage < hypallassein – a schimba].

OMOGRAF, -A adj., s.n. (cuvant) care se scrie la fel cu un alt cuvant, dar difera din punct de vedere fonetic. [Var. h******f, -a adj. / < fr. h********e, cf. gr. h***s – asemanator, graphein – a scrie].

PRIMITIV, -A adj. 1. De la inceputul omenirii, stravechi. ♦ Aflat pe cea dintai treapta a dezvoltarii societatii umane. 2. Necultivat, necivilizat, salbatic. 3. Nume dat pictorilor si sculptorilor care preceda epoca Renasterii. 4. Originar, primar; de baza. ◊ cuvant primitiv = cuvant-baza de la care, cu ajutorul afixelor, se deriva alte cuvinte; culori primitive = cele sapte culori ale spectrului solar. // s.f. (Mat.) Primitiva a unei functii = functie a carei derivata este egala cu functia initiala. [< fr. primitif, it. primitivo < lat. primitivus < primus – cel dintai].

PROPAGARE s.f. 1. Actiunea de a (se) propaga si rezultatul ei; raspandire, transmitere; propagatie. 2. Fenomen fonetic constand in transmiterea partiala a v*********r unui sunet dintr-un cuvant si in repetarea sunetului in alt cuvant. [< propaga].

ANAGRAMA vb. I. tr. A schimba ordinea literelor unui cuvant pentru a obtine alt cuvant; a transcrie sub forma de anagrama; a anagramatiza. / dupa fr. anagrammatiser].

DERIVAT, -A adj. 1. Care deriva, decurge. 2. (Despre o apa) Abatut din cursul sau, din albia sa naturala. // s.m. si n. Substanta preparata din alta substanta si care se aseamana ca structura moleculara cu substanta din care provine. // s.n. 1. Produs industrial care se extrage dintr-o anumita materie prima. 2. cuvant format prin derivare de la alt cuvant. 3. Lucru care deriva din altul. [< deriva].

ETIMOLOGIE s.f. 1. Ramura a lingvisticii care se ocupa cu istoria cuvintelor, stabilind originea si evolutia formei si a sensului lor. 2. Explicare istorica a sensului si a formei unui cuvant. ♦ Etimon. ◊ Etimologie populara = modificare a unui cuvant sub influenta unui alt cuvant mai cunoscut, cu care are asemanari si de la care s-ar putea crede ca deriva; etimologie multipla = explicarea originii unui cuvant prin toate etimoanele probabile. [Gen. -iei. / cf. fr. etymologie, lat., gr. etymologia – studiul intelesului adevarat < etymos – adevarat, logos – studiu].

catrinta (catrinte), s. f. – Sort, fusta din doua bucati. – Var. catrinta, cotrinta. < Origine expresiva, ca in alte cuvinte care inseamna „cirpa”, cf. treanta, fleoarta, hanta, buleandra etc. si var. cotreanta „cirpa” femeie de moravuri usoare; cu acelasi semantism ca toate cuvintele din aceasta clasa. A fost interpretat ca un der. dim. al numelui feminin Catrina (Scriban); lipseste insa explicatia semantica. Mag. katrinca, kotroncz (DAR) provine probabil din rom., ca si tig. katrinka. Cihac, II, 488, creeaza o legatura cu pol. katan(k)a „fusta”, lituan. katenka „corsaj”, care par a fi si ele dim. ale aceluiasi nume. – [1561]

PARALOGIE s.f. (Rar) Transformare analogica a formei unui cuvant prin asemanarea lui formala cu alt cuvant. [Gen. -iei. / < fr. paralogie, cf. gr. para – langa, logos – cuvant].

PARONIM s.n. cuvant care se aseamana ca sunete, dar se deosebeste ca sens de alt cuvant. [< fr. paronyme, cf. gr. para – alaturi, onoma – nume].

PREFIX s.n. 1. Particula care pusa la inceputul unui cuvant formeaza impreuna cu el un alt cuvant cu alt inteles. 2. (Telec.) Indicativ. [< fr. prefixe, cf. lat. praefixus].

PREPOZITIV, -A adj. (Despre un cuvant, o particula) Care se pune inaintea altui cuvant. [< fr. prepositif].

REDUPLICA vb. I. tr. 1. (Rar) A dubla. 2. A repeta intr-un cuvant o silaba sau o litera pentru a da cuvantului alta valoare morfologica sau stilistica sau pentru a forma un cuvant nou. [P.i. reduplic. / < it. reduplicare].

RIMA s.f. Potrivire a sunetelor de la sfarsitul versurilor, incepand cu ultima vocala accentuata; (p. ext.) potrivire a sunetelor finale a doua cuvinte. ♦ cuvant care rimeaza cu alt cuvant. [Cf. fr. rime, it. rima].

SINONIM, -A adj. (Despre cuvinte sau expresii) Care are acelasi inteles cu un alt cuvant sau cu alta expresie. // s.n. 1. cuvant care are (aproape) acelasi inteles cu un altul. 2. Joc care cere dezlegatorului sa gaseasca pentru un anumit cuvant unul sau mai multe cuvinte cu inteles comun sau foarte apropiat. [< fr. synonyme, cf. gr. synonymos < syn – cu, onoma – nume].

ACRONIM, -A adj., s. n. (cuvant) format din literele sau din segmentele initiale ale altor cuvinte. (< fr. acronyme)

AFEREZA s. f. 1. suprimare a vocalei initiale, a unui grup de sunete de la inceputul unui cuvant. 2. poezie rebusista din doua parti, prima definind un cuvant-baza din care, suprimand prima litera, se obtine un alt cuvant, definit in a doua parte. 3. figura retorica prin care se respinge ceea ce trebuie respins, enuntandu-se ceea ce este demn de retinut. (< fr. apherese)

AGLUTINARE s. f. 1. actiunea de a se aglutina. 2. aglomerare a bacteriilor, a hematiilor si a altor celule. 3. (lingv.) alipire si a unei particule sau unui afix la un cuvant ori a unui cuvant la alt cuvant. (< aglutina)

ANAGRAMA s. f. 1. schimbare a ordinii literelor unui cuvant sau unei fraze pentru a se obtine un alt cuvant sau o alta fraza. ◊ cuvantul obtinut. 2. problema enigmistica in care prin schimbarea ordinii se obtin cuvinte, propozitii, fraze cu alt inteles. (< fr. anagramme)

ANTONIM s. n. 1. cuvant cu sens opus altui cuvant. 2. joc care cere sa se caute un cuvant opus altuia, indicat sau care reiese dintr-o definitie. (< fr. antonyme)

CATAHREZA s. f. figura de stil prin atribuirea intelesului unui cuvant altui cuvant cu sens apropiat. (< fr. catachrese, lat. catachresis, gr. katachresis, abuz)

CORELATIV, -A adj. care se afla in corelatie. ♦ element ~ (si s. n.) = cuvant (adverb, conjunctie etc.) care intra in corelatie cu un alt cuvant, care indica un raport de reciprocitate; corelator; notiuni e = notiuni care contin note aratand existenta unei anumite legaturi reciproce intre doua obiecte ale gandirii. (< fr. correlatif, lat. correlativus)

DERIVAT I. s. m. substanta preparata din alta substanta si care se aseamana ca structura moleculara cu substanta din care provine. II. s. n. 1. produs industrial care se extrage dintr-o anumita materie prima. 2. cuvant format prin derivare de la un alt cuvant. 3. lucru care deriva din altul. III. s. f. (mat.) limita (finita) a raportului dintre cresterea unei functii si cresterea argumentului, cand acesta tinde catre zero. (< deriva, dupa fr. derivee)

DIRECT, -A I. adj. 1. care duce de-a dreptul la tinta, drept, fara ocoluri. ♦ in linie ~a = din tata in fiu. 2. imediat, nemijlocit, fara intermediar. ♦ vorbire ~a sau stil ~ = procedeu sintactic sau stilistic de redare fidela a spuselor cuiva, printr-un verb sau alt cuvant de declaratie; complement ~ = complement care exprima obiectul asupra caruia se rasfrange direct actiunea unui verb tranzitiv; propozitie completiva ~a (si s. f.) = propozitie cu functie de complement direct pe langa un verb tranzitiv din regenta. II. adj., adv. (care are loc) fara ascunzisuri, fatis, drept. III. adv. 1. fara inconjur, de-a dreptul. 2. (mat.; despre marimi variabile) ~ proportionale = care depind una de alta, astfel incat cresterea (sau descresterea) uneia de un numar de ori provoaca cresterea (respectiv descresterea) celeilalte de acelasi numar de ori. IV. s. n. (radio, tv.) in ~ = transmis pe viu, in momentul producerii evenimentului. V. s. f. (box) lovitura aplicata prin intinderea mainii inainte. (< fr. direct, lat. directus)

ETIMOLOGIE s. f. 1. stabilire a originii unui cuvant prin explicarea evolutiei lui fonetice si semantice. ♦ ~ multipla = explicarea originii unui cuvant prin mai multe etimoane. ♦ ~ populara = modificare a formei unui cuvant sub influenta unui alt cuvant mai cunoscut, cu care are asemanari si de la care s-ar putea crede ca deriva. 2. etimon. 3. ramura a lingvisticii care studiaza istoria cuvintelor, stabilind originea si evolutia formei si a sensului lor. (< fr. etymologie, lat., gr. etymologia)

GOLF¹ s. n. 1. joc sportiv care consta in introducerea cu o mica crosa (club²) a unei mingi intr-o serie de gropite succesive aflate in teren. 2. pantaloni ~ = pantaloni de sport bufanti, care se leaga sub genunchi. 3. ~ de cuvinte = joc enigmistic de cuvinte care consta in a ajunge de la un cuvant la altul trecand printr-o serie de alte cuvinte, fiecare reprezentand metagrama celui precedent. 4. stofa pentru capoate de femei. (< engl., fr. golf)

HIPALAGA s. f. procedeu stilistic prin care se atribuie unor cuvinte ale unei fraze ceea ce se potriveste altor cuvinte. (< fr., gr. hypalage)

INDIRECT, -A adj. 1. (si adv.) care nu se face, nu se obtine direct, ci mijlocit, cu ajutorul cuiva sau a ceva. 2. vorbire ~a sau stil ~ = procedeu stilistic de redare a spuselor cuiva prin subordonarea comunicarii fata de un verb sau de un alt cuvant de declaratie. 3. complement ~ = complement care exprima obiectul in (de)favoarea caruia se savarseste o actiune, asupra caruia se rasfrange in mod indirect actiunea verbului; propozitie completiva ~a (si s. f.) = propozitie cu functie de complement indirect pe langa un verb din regenta. 4. (fin.) impozit ~ = impozit inclus in pretul anumitor obiecte de consum. 5. (mil.) tragere ~a = tragere pe baza de calcul asupra unor tinte care nu se vad. (< fr. indirect, lat. indirectus, germ. indirekt)

JONCTIUNE s. f. 1. legatura, unire, cuplare; locul unde se face o legatura; junctura. 2. element de circuit care realizeaza contactul intre doi semiconductori diferiti. 3. legare prin coordonare sau subordonare a elementelor unei propozitii ori fraze cu ajutorul unor instrumente gramaticale, sau al altor cuvinte cu functie de relatie. ◊ (mil.) loc unde se realizeaza legatura dintre flancurile dispozitivelor de lupta a doua unitati. (< fr. jonction)

PARALOGIE s. f. 1. tulburare a gandirii prin deformarea cuvintelor, prin judecati si rationamente eronate. 2. transformare analogica a formei unui cuvant datorita asemanarii lui formale cu alt cuvant. (< fr. paralogie)

PARANOMIE s. f. tulburare de limbaj in care obiectele sunt desemnate prin alte cuvinte. (< fr., gr. paranomia)

PRIMITIV, -A I. adj. 1. de la inceputul omenirii, stravechi. ◊ aflat pe cea dintai treapta a dezvoltarii societatii umane. 2. necultivat, necivilizat, salbatic. 3. nume dat pictorilor si sculptorilor care preceda epoca Renasterii. 4. primar, de baza. ♦ cuvant ~ = cuvant-baza de la care, cu ajutorul afixelor, sunt derivate alte cuvinte; culori e = cele sapte culori ale spectrului solar. II. s. f. 1. (mat.) ~a (a unei functii) = functie a carei derivata este egala cu functia initiala. 2. (inform.) operatie elementara indivizibila, neinterferabila cu alta operatie de aceleasi gen. (< fr. primitif, lat. primitivus)

PROCLITIC, -A adj. (despre cuvinte; articole nehotarate, posesive si prefixe) asezat inaintea altui cuvant, neavand accent propriu. (< fr. proclitique)

REDUPLICA vb. tr. 1. a dubla. 2. a repeta intr-un cuvant o silaba, o litera pentru a da cuvantului alta valoare morfologica sau stilistica ori pentru a forma un cuvant nou. (< lat. reduplicare)

ANAGRAMA, anagrame, s. f. Schimbare a ordinii literelor unui cuvant, pentru a obtine alt cuvant; cuvant obtinut prin aceasta schimbare. – Fr. anagramme (< gr.).

CATAHREZA, catahreze, s. f. Figura retorica prin care se atribuie unui cuvant intelesul altui cuvant cu sens apropiat. – Fr. catachrese (lat. lit. catachresis).

besleaga f., ca pasa ori sluga pl. egi (turc. besli-aghasy). Vechi. Capitan de beslii (care erau cite unu’n fiecare judet, iar cel din Iasi si Bucuresti se numea bas-besleaga). Azi. Iron. (supt infl. altor cuvinte si a sufixului, nu fiindca acesti capitani ar fi fost de obicei oameni batrini). Babalic, baccea, hodorog.

CONTAMINARE (‹ fr., lat.) s. f. 1. Aciunea de a (se) contamina si rezultatul ei; infectare, molipsire, contagiune. ◊ C. radioactiva = patrundere a unei substante radioactive intr-un mediu sau intr-un organ viu (animal sau vegetal), consecutiva unei explozii nucleare sau accidentelor produse in instalatiile de utilizeaza asemenea substante. 2. Modificare a formei unui cuvint sau a unei constructii gramaticale sub influenta altor cuvinte sau constructii asemanatoare. 3. Imbinare a doua sau a mai multe texte sau fragmente de texte, din care rezulta o opera noua. Utilizata ca procedeu stilistic, in vederea obtinerii unor efecte comice. Apare si in unele specii folclorice (descintecele sint frecvent contaminate cu blesteme).

PAUCI QUOS AEQUUS AMAVIT IUPITER (lat.) putini (sunt) cei pe care i-a iubit drpetul Iupiter – Vergiliu, „Eneida”, VI, 129-130. Referire la rarii muritori care, ocrotiti de Iupiter, au iesit din Infern. cu alte cuvinte, putini sunt cei favorizati de soarta.

TABU (‹ fr. {i}; cuv. polinezian „sacru”) s. n. 1. (In societatile primitive) interdictie absoluta cu caracter sacru, privind o fiinta, un obiect, un proces sau un fenomen a carei incalcare atrage automat sanctiuni severe. Termenul a fost introdus in Europa de exploratorul James Cook, care l-a intalnit (1777) in ins. Tonga. T. este un concept paralel cu mana avand unele caracteristici negative, atunci cand se refera la persoane sau locuri carora le da o semnificatie de „pericol”. ♦ Fig. Persoana, obiect, chestiune a caror discutare este interzisa. 2. Interdictie sociala si morala. 3. (LINGV.) Interdictie de vocabular care determina inlocuirea unui cuvant cu un alt cuvant sau cu o perifraza, de obicei metaforice, ori cu o varianta formala care il face de nerecunoscut (ex. „uciga-l toaca” pentru „drac”).

buduroi n., pl. oaie (din budunoi, supt infl. altor cuvinte in -roi, d ung. bodon, bodony, butoias, ghizduri, bodo, teava, bodon, putina). Budalau. Trunchi scobit intrebuintat ca putina, ca stup s.a. Jgheab acoperit (la moara). – Cov. (budurus, pl. e). Ciubar.

1) condac n., pl. e (mgr. kondakion, ngr. kondaki, d. kondos [scris kontos], scurt; vsl. rus. kondak). O cintare bisericeasca scurta care se cinta dupa tropar si in care, pin [!] alte cuvinte, se lauda sfintu care a fost laudat in tropar. Condacu umple sacu si troparu hambaru, gluma p. a arata darurile pe care le primeste preutu [!] dupa diferite servicii religioase.

cotineata f., pl. ete (d. cotet cu sufixu din chichineata). Cotet de pasari de curte, poiata, curnic. – In nord si costereata si -ireata (supt [!] infl. altor cuvinte, ca bg. kysta, casa), ingraditura de dat mincare puilor si unde nu pot patrunde gainile adulte.

IDIOTISM, idiotisme, s. n. Expresie sau constructie caracteristica unei limbi, care nu poate fi tradusa in alta limba cuvant cu cuvant. [Pr.: -di-o-] – Din fr. idiotisme.

LATINISM, (1) latinisme, s. n. 1. cuvant, forma sau constructie sintactica imprumutate (fara necesitate) din limba latina (si neasimilate inca in limba care a facut imprumutul). 2. Curent aparut in lingvistica si in filologia romaneasca din sec. XIX, care, pentru a demonstra caracterul latin al limbii romane, a incercat sa elimine din ea cuvintele de alte origini si sa modifice astfel forma celor latine, incat sa le apropie cat mai mult de forma originara; a contribuit la generalizarea scrierii cu caractere latine si a adus noi argumente in sprijinul originii latine a limbii romane. – Din fr. latinisme. Cf. latin.

CATAHREZA ~e f. Figura de stil care consta in folosirea unui cuvant cu alt sens decat cel obisnuit. /<fr. catachrese

IDIOTISM ~e n. Constructie, specifica unui idiom, al carei sens nu reiese din sensurile elementelor componente si care nu poate fi tradusa in alta limba cuvant cu cuvant; expresie idiomatica. [Sil. -di-o-] /<fr. idiotisme

TROP² ~i m. Procedeu stilistic de intrebuintare a cuvantului cu alt sens decat cel obisnuit pentru a reda mai plastic continutul de idei; figura de stil. /<ngr. tropos, lat. tropus, fr. trope

LATINIZA vb. I. tr. 1. A introduce intr-o limba cuvinte latine pe cale savanta; a da cuvintelor de origine latina o forma apropiata de cea originara. ♦ A da o forma latina unor cuvinte de alta origine. 2. tr., refl. A adopta limba si cultura latina; a deveni latin. [< fr. latiniser, cf. lat.t. latinizare].

POLISINTETIC, -A adj. (Despre limbi) Care foloseste, in cadrul propozitiei, cuvinte lungi si complexe, corespunzatoare mai multor cuvinte din alte limbi; incorporant. [< fr. polysynthetique].

LATINISM s.n. 1. cuvant, constructie imprumutate din latina; neologism de origine latina. 2. Tendinta a unor lingvisti romani din sec. XVIII-XIX de a da limbii romane un aspect cat mai apropiat de cel al limbii latine, excluzand cuvintele de alta origine; curentul latinist. [Cf. fr. latinisme].

LATINIZA vb. I. tr. a introduce intr-o limba, pe cale savanta, cuvinte latine; a da cuvintelor de origine latina o forma apropiata de cea originara. ◊ a da o forma latina unor cuvinte de alta origine. II. tr., refl. a impune, adopta limba si cultura latina. (< fr. latiniser)

LEMA¹ s. f. 1. enunt preliminar care serveste demonstrarii unei teoreme. ◊ (fil.) propozitie pe care o stiinta o presupune adevarata fara a o demonstra, preluand-o de la o alta stiinta. 2. cuvant explicat intr-un vocabular; element lexical. (< fr. lemme, gr. lemma)

DISIMILATIE, disimilatii, s. f. (Fon.) Modificare sau disparitie a unui sunet dintr-un cuvant sub influenta altui sunet, identic sau asemanator (din acel cuvant); disimilare. – Din fr. dissimilation.

DISIMILATIE ~i f. lingv. Fenomen fonetic care consta in modificarea sau omisiunea unui sunet dintr-un cuvant sub actiunea altui sunet asemanator sau identic (din acelasi cuvant). [Art. disimilatia; G.-D. disimilatiei; Sil. -ti-e] /<fr. dissimilation

A REDA redau tranz. 1) (un obiect oarecare) A da din nou; a restitui; a inapoia; a intoarce. 2) fig. (ganduri, sentimente etc.) A prezenta prin cuvinte sau prin alt mijloc (artistic); a zugravi; a exprima; a reflecta. Cartea reda zbuciumul autorului. /re- + a da

A REFLECTA¹ reflect tranz. 1) A face sa se reflecte. Oglinda reflecta obiectele. 2) fig. (ganduri, sentimente etc.) A prezenta prin cuvinte sau prin alte mijloace de expresie; a reda; a exprima; a zugravi. Fata sa nu reflecta nimic. 3) A reda prin mijloace artistice; a oglindi; a infatisa; a reprezenta. /<fr. refleter, lat. reflectere, germ. reflektieren

AGLUTINA vb. I. refl. A se uni, a se lipi strans. ♦ (Despre bacterii) A se aglomera prin alipire. ♦ (Despre cuvinte etc.) A se uni, a se lipi, formand un cuvant unic (cu alt sens). [< fr. agglutiner, cf. lat. agglutinare].

HETERONIM, -A I. adj. (despre o opera) publicat sub alt nume decat cel al autorului. ◊ (despre un autor) care scrie sub nume diferite. II. s. n. 1. corespondent al unui cuvant intr-o alta limba. 2. substantiv care are pereche pentru sexul opus. (< fr. heteronyme)

METAFONIE s. f. modificare a timbrului unei vocale din tema unui cuvant, sub influenta altei vocale dintr-o silaba invecinata. (< fr. metaphonie)

analitic, -a adj. (vgr. analytikos). Care lucreaza analizind: metoda analitica. Limba analitica, care descompune cugetarea exprimind ideile si relatiunile lor pin [!] vorbe si particule izolate, cum face limba romaneasca cind zice pe altii (doua cuvinte), pe cind latina zicea alios (un cuvint), sau fr. les hommes fata de rom. oamenii. Geometrie analitica, studiata cu ajutoru algebrei. Adv. In mod analitic. V. sintetic.

ANTANACLAZA, antanaclaze, s. f. Repetitie a unui cuvant, folosit succesiv cu alte sensuri, din motive stilistice. – Din fr. antanaclase.

ENCLIZA, enclize, s. f. Atasare a unui cuvant, a unei silabe sau a altui element neaccentuat la cuvantul precedent; postpunere. – Din fr. enclise, germ. Enklise.

DIAFORA, diafore, s. f. Figura de stil care consta in repetarea unui cuvant, dar cu o alta semnificatie. [Pr.: di-a-] – Din germ. Diaphora, fr. diaphore.

DISIMILATIE s.f. Modificare sau disparitie a unui sunet dintr-un cuvant sub influenta unui alt sunet identic sau asemanator din acelasi cuvant. [Gen. -iei, var. disimilatiune s.f. / cf. fr. dissimilation].

ARMONIE s.f. 1. Combinare simultana a mai multor sunete in conformitate cu anumite legi. ♦ Imbinare melodioasa a mai multor sunete (muzicale sau vorbite). ♦ Parte a teoriei muzicii care se ocupa cu studiul acordurilor in compozitie. ◊ Armonie imitativa = efect stilistic obtinut prin imbinarea unor cuvinte ale caror sunete imita un sunet din natura sau chiar printr-un singur cuvant onomatopeic. 2. Potrivire a elementelor componente care alcatuiesc un intreg; concordanta, acord – v. proportionalitate. ◊ (Lingv.) Armonie vocalica = acomodare, prin asimilare, a unei vocale cu alta vocala din acelasi cuvant. ♦ Buna intelegere. [Gen. -iei. / < fr. harmonie, it. armonia < lat., gr. harmonia].

ANTANACLAZA s.f. (Lit.) Figura de stil constand in reluarea unui cuvant, folosit succesiv in alte acceptii ale sale. [Pl. -ze. / < fr. antanaclase, cf. gr. antanaklasis].

SUBSTANTIVA vb. I. tr. A folosi cu functie de substantiv un cuvant care are o alta categorie gramaticala. ♦ refl. A se transforma in substantiv; a se substantiviza. [Cf. fr. substantiver].

ANGLICISM s. n. 1. cuvant, expresie proprii limbii engleze; cuvant patruns intr-o alta limba si inca neintegrat in aceasta. 2. caracteristica, obicei tipic englezesc. (< fr. anglicisme)

DIFERENTIERE s. f. 1. actiunea de a diferentia. 2. proces prin care se realizeaza analiza insusirilor deosebite ale obiectelor in cadrul perceptiilor. ◊ (fon.) modificare sau disparitie a unui sunet intr-un cuvant sub influenta unui alt sunet, identic sau asemanator, din acelasi cuvant. (< diferentia)

DISIMILATIE s. f. modificare ori disparitie a unui sunet dintr-un cuvant sub influenta unui alt sunet identic sau asemanator din acelasi cuvant. (< fr. dissimilation)

FIGURAT, -A adj. 1. (despre cuvinte, expresii) folosit in alt sens decat cel propriu, obisnuit. 2. (despre stil) bogat in imagini, in figuri poetice; figurativ (1). 3. elemente e = celulele din sange. (< fr. figure, lat. figuratus)

SINOVERB s. n. problema enigmistica ce consta din combinarea a doua sinonime din care se obtine un cuvant nou, cu un alt inteles decat cele de la care s-a pornit. (< sin/onim/ + verb /2/)

NEOLOGISM, neologisme, s. n. cuvant imprumutat de curand din alta limba sau creat recent intr-o limba prin mijloace proprii. [Pr.: ne-o-] – Din fr. neologisme.

METABOLA s.f. Figura retorica prin care se repeta cuvintele spuse anterior, dar in alta ordine. [< fr. metabole, gr. metabole – schimbare].

ULTIMATUM s.n. Cerere categorica, care nu admite discutii si obiectii, de a indeplini o conditie pusa sub amenintarea folosirii fortei sau altor represiuni. ♦ Hotarare irevocabila, ultim cuvant. [Var. ultimat s.n. / < fr. ultimatum, cf. lat. ultimus – ultimul].

INVARIANT, -A I. adj. 1. (mat.; despre o marime, o expresie, o relatie) care ramane aceeasi pentru un grup de transformari. 2. (despre un sistem fizico-chimic) cu varianta nula. II. s. m. 1. marime, expresie, relatie, proprietate care ramane neschimbata in urma unor transformari de natura fizica ori matematica. 2. forma lexicala care, luata in raport cu o alta forma din paradigma aceluiasi cuvant, prezinta atat diferente de expresie, cat si de continut. 3. (estet.) existenta in toate domeniile artei, de-a lungul evolutiei lor istorice, a unor elemente cu caracter de permanenta, imuabile. (< fr., engl. invariant, germ. Invariant)

METABOLA I. adj. (despre insecte) care sufera metamorfoza. II. s. f. 1. (in muzica elina) modificare (accidentala) a modului sau a genului. 2. procedeu retoric prin care se repeta cuvintele spuse anterior, dar in alta ordine. (< fr. metabole, gr. metabole)

ULTIMATUM s. n. cerere categorica, care nu admite discutii si obiectii, de a indeplini o conditie pusa sub amenintarea folosirii fortei sau altor represiuni. ◊ hotarare irevocabila, ultim cuvant. (< fr. ultimatum, germ. Ultimatum)

BILINGV, -A, bilingvi, -e, adj. 1. Care vorbeste in mod curent si in egala masura doua limbi. 2. Scris in doua limbi. ◊ Dictionar bilingv = dictionar care cuprinde cuvintele unei limbi traduse in alta limba. – Fr. bilingue (lat. lit. bilinguis).

CALCHIA, calchiez, vb. I. Tranz. 1. A reproduce un desen sau o schita cu ajutorul hartiei de calc. 2. A forma cuvinte sau expresii transpunand din alta limba elementele de formare; a imbogati un cuvant cu un sens nou, dupa modelul unui cuvant strain. [Pr.: -chi-a] – Dupa fr. calquer.

IMPRUMUT, imprumuturi, s. n. 1. Faptul de a (se) imprumuta; (concr.) obiect sau suma de bani imprumutata. ◊ Loc. adj. De imprumut = care este imprumutat. ◊ Expr. A fi ca de imprumut sau aparea de imprumut = a nu i se potrivi cuiva. ◊ Loc. vb. A da (sau a lua) cu imprumut = a imprumuta (1). 2. cuvant, constructie lexicala etc. luata din alta limba. Imprumut lingvistic. – Lat. in promutuum.

IMPRUMUTAT, -A, imprumutati, -te, adj. Care este luat sau dat cu imprumut. ♦ (Despre cuvinte, obiceiuri etc.) Care este din alta limba sau de la alt popor. ♦ Imitat. – V. imprumuta.

PARTICULA, particule, s. f. 1. Parte foarte mica dintr-o substanta, dintr-o materie. ◊ (Fiz.) Particula elementara = particula constitutiva a materiei (electron, proton etc.) care se prezinta ca o unitate cu insusiri specifice si nu poate fi redusa in unitati mai simple. Particula alfa = nucleu de heliu format din patru nucleoni. Particula beta = electron sau pozitron emis de nucleul unui element radioactiv. 2. (Lingv.) Afix sau alt element invariabil atasat la un cuvant; termen generic pentru diverse cuvinte cu corp fonetic redus, mai ales pentru parti de vorbire neflexibile. ♦ Spec. cuvant care insoteste un nume propriu de familie, de demnitate, indicand gradul, rangul etc. – Din fr. particule, lat. particula.

ACCENTUA, accentuez, vb. I. 1. Tranz. A marca prin accent sau prin alt semn o silaba sau un cuvant; a reliefa o propozitie sau o fraza, prin intonatie. ♦ Fig. A sublinia, a intari. 2. Refl. Fig. A creste, a spori. [Pr.: -tu-a] – Dupa fr. accentuer.

BANG interj. (Adesea repetat) cuvant care imita sunetul unui clopot sau alt sunet metalic; dang, balang. – Onomatopee.

DANG interj. (Adesea repetat) cuvant care imita sunetul unui clopot sau alt sunet metalic; bang. – Onomatopee.

HAS interj. cuvant cu care se alunga gainile sau alte pasari (de curte). [Var.: cas, haci interj.] – Onomatopee.

A IMPRUMUTA imprumut tranz. 1) (bani sau lucruri) A da pentru un timp (cu conditia restituirii). Cat vrei sa-ti imprumut? 2) (bani sau lucruri) A lua pentru un timp (cu conditia restituirii). ~ o suma mica. 3) fig. (obiceiuri, cuvinte) A lua si a adopta de alte popoare; a importa. ~ o tema folclorica. /Din imprumut

ENCLIZA s.f. (op. procliza) Postpunerea unui cuvant, a unei silabe sau a unui alt element. [< fr. enclise, cf. gr. enklisis – inclinare].

ANGLICISM s.n. (Lingv.) Expresie proprie limbii engleze; cuvant de origine engleza, imprumutat de o alta limba, inca neintegrat in aceasta. [Pl. -me. / < fr. anglicisme].

AMERICANISM s. n. 1. cuvant, expresie proprii englezei americane; cuvant de origine americana patruns intr-o alta limba. 2. purtare specifica americanilor. ◊ tendinta de a imita felul de a fi al americanilor. (< fr. americanisme)

GERMANISM s. n. 1. cuvant, expresie proprii limbii germane; cuvant de origine germana patruns intr-o alta limba si neintegrat de aceasta. 2. germanitate. (< fr. germanisme)

DELENDA (EST) CARTHAGO (lat.) Cartagina trebuie (sa fie) distrusa – Adagiu dedus din „Ceterum censeo, Carthaginem este delendam” („Pe de alta parte, socot ca Cartagina trebuie distrusa”), cuvinte prin care Cato cel Batran isi incheia discursurile in Senat, reamintind romanilor ca orasul impotriva caruia purtasera un razboi indarjit constituie o permanenta amenintare pentru ei. In sens larg, idee obsedanta.

H**O HOMINI LUPUS EST (lat.) omul e lup pentru om – Plaut, „Asinaria”, 2, 4, 88. cuvinte reluate de Bacon, Hobbes si de alti ganditori moderni pentru a ilustra degenerarea relatiilor dintre oameni, atunci cand actiunile lor sunt dirijate de un egoism rapace.

JARGON, jargoane, s. n. 1. Limbaj specific anumitor categorii sociale, care reflecta dorinta celor ce-l vorbesc de a se distinge de masa mare a vorbitorilor si care se caracterizeaza prin abundenta cuvintelor si expresiilor pretentioase, de obicei imprumutate din alte limbi. 2. (Inv., azi impr.) Dialect, grai. – Din fr. jargon.

JARGON, jargoane, s. n. 1. Limbaj specific anumitor categorii sociale, profesionale etc., care reflecta fie dorinta celor ce-l vorbesc de a se distinge de masa mare a vorbitorilor, fie tendinta de a folosi termeni specifici profesiunilor respective si care se caracterizeaza prin abundenta cuvintelor si expresiilor pretentioase, de obicei imprumutate din alte limbi, sau a celor de ingusta specialitate. 2. (Inv., azi impr.) Dialect, grai. – Din fr. jargon.

FRANTUZISM, frantuzisme, s. n. cuvant, expresie imprumutate din limba franceza de o alta limba si neasimilate de aceasta. – Frantuz + suf. -ism.

FIGURAT, -A, figurati, -te, adj. (Despre cuvinte, expresii sau despre sensul lor) Intrebuintat cu alt inteles decat cel obisnuit, propriu, de obicei pentru obtinerea unor efecte stilistice. ◊ (Substantivat, n.) La figurat = intr-un sens deosebit de cel propriu. ♦ (Despre stil, limba etc.) Care contine (multe) figuri poetice; figurativ. – Din fr. figure, lat. figuratus.

MORMAIT¹, mormaituri, s. n. Faptul de a mormai; mormaiala, mormaitura; sunete caracteristice pe care le scoate ursul sau, p. ext., alte animale. ♦ Rostire nedeslusita, pe ton coborat, a cuvintelor (aratand nemultumire). – V. mormai.

A POSTPUNE postpun tranz. lingv. (morfeme, cuvinte sau propozitii) A plasa in urma unei alte unitati de acelasi fel. /post- + a pune

CALC s.n. 1. Copie a unei schite, a unui desen facut pe hartie speciala. ◊ Hartie de calc = hartie transparenta de copiat. 2. (Lingv.) Traducere dintr-o limba intr-alta limba a elementelor de formare a unui cuvant compus sau a unei expresii; preluarea de catre un cuvant a sensului sau a sensurilor unui cuvant strain; imprumut semantic. [< fr. calque, cf. it. calco].

buf (-fi), s. m. – Bufnita. – Var. bufa, bufna, buh(n)a, buhnita, buhac, puhaci, puhace. – Mr., megl. buf. Lat. būfus, de la būho, būfo (Puscariu 231; REW 1352; Pascu, I, 54); cf. it. gufo, sp. buho, port. bufo. Forma simpla are circulatie, generalizindu-se formele contaminate cu cuvinte mai mult sau mai putin asemanatoare din alte limbi, cum sint bg. buchu(l), mag. buhu (› buha), ngr. μποῦφος, pol. puhacz (› puhaci), poate si cu creatiile expresive bazate pe interj. buf.

HISPANISM s. n. 1. cuvant, expresie proprii limbii spaniole, patrunse intr-o alta limba si neintegrate de aceasta. 2. hispanitate (2). (< fr. hispanisme)

CALC, calcuri, s. n. 1. (In expr.) Hartie de calc = hartie transparenta pentru copiat. ♦ Copia unei schite sau a unui desen, luata pe hartie de calc. 2. Traducerea din alta limba a elementelor de formare a unui cuvant sau a unei expresii; adaugarea la un cuvant a unui sens nou, dupa modelul unui cuvant strain; imprumut semantic. – Fr. calque (< it.).

GERMANISM, germanisme, s. n. cuvant, constructie etc. specifice limbii germane, imprumutate de o alta limba fara sa fie asimilate de aceasta. – Din fr. germanisme.

ANGLICISM, anglicisme, s. n. Expresie specifica limbii engleze; cuvant de origine engleza imprumutat, fara necesitate, de o alta limba si neintegrat in aceasta. – Din fr. anglicisme.

SCALCIAT, -A, scalciati, -te, adj. 1. (Despre incaltaminte; p. gener. despre alte obiecte) Tocit (intr-o parte); deformat. 2. Fig. (Despre cuvinte) Schimonosit, pocit (in pronuntare). [Pr.: -ci-at] – V. scalcia.

SLAVISM, slavisme, s. n. cuvant, expresie, constructie imprumutate dintr-o limba slava de alta limba (si neasimilate). – Din fr. slavisme, germ. Slawismus.

TEXT s. n. 1. totalitatea cuvintelor intr-un document, o publicatie, o tiparitura sau alt lucru scris. ◊ scriere originala autentica, in opozitie cu notele, comentariile etc. ◊ fragment dintr-o scriere. 2. cuvintele unei bucati de muzica vocala. 3. corp de litera de 20 de puncte tipografice. (< fr. texte, lat textum)

TAR¹ interj. cuvant care imita zgomotul intermitent produs de greier si de alte insecte sau de un lichid care se scurge picurand de undeva. [Var.: tarc interj.] – Onomatopee.

URLUP interj. cuvant care imita sunetele caracteristice scoase de porumbei sau de alte pasari. – Onomatopee.

CALC ~uri n. 1): Hartie de ~ hartie transparenta folosita pentru reproducerea desenelor. 2) Copie a unui desen tehnic executata pe aceasta hartie. 3) lingv. Fenomen de limba constand in formarea unor cuvinte sau expresii noi cu mijloace lingvistice proprii dupa modelul altei limbi sau in atribuirea de sensuri noi, dupa un model strain, unor cuvinte si expresii existente in limba. /<fr. calque

TEXT s.n. 1. Ansamblul cuvintelor continute intr-un document, o publicatie, o tiparitura sau alt lucru scris. ♦ Scriere originala autentica, considerata in opozitie cu notele, comentariile etc. ♦ Fragment dintr-o scriere. 2. cuvintele unei bucati muzicale. 3. (Poligr.) Corp de litera de 20 de puncte tipografice. [< fr. texte, cf. lat. textus].

ARTICOL, articole, s. n. 1. Expunere scrisa (de proportii mai reduse) cu caracter publicistic, pe o tema politica, economica, stiintifica etc. ◊ Articol de fond = articol care exprima punctul de vedere al redactiei unei publicatii periodice in cele mai importante probleme ale actualitatii. Articol-program = articol care cuprinde conceptia generala si programul de activitate al unei publicatii periodice la inceputul aparitiei sale. 2. Diviziune intr-un document oficial, marcata de obicei printr-un numar de ordine sau printr-o litera. ♦ Diviziune intr-un buget, intr-un plan financiar etc., care contine denumirea sursei de venit sau a motivului de cheltuieli. 3. Obiect care se vinde in comert. 4. Parte de vorbire flexibila care individualizeaza substantivul, adjectivul sau (mai rar) alte parti de vorbire si care marcheaza diverse functii gramaticale ale cuvintelor pe care le insoteste. – Din fr. article, lat. articulus.

PAROLA, parole, s. f. 1. cuvant conventional secret sau formula conventionala secreta folosite de militarii care au anumite misiuni pentru a fi identificati de alti militari care cunosc consemnul. ◊ Expr. A da parola = a spune cuvantul secret sau formula secreta de recunoastere. ♦ cuvant secret de recunoastere folosit de membrii unei organizatii conspirative. 2. (Rar) Promisiune, legamant, angajament; cuvant de onoare. ◊ Loc. vb. A-si da parola (de onoare) = a se angaja in mod solemn; a promite. 3. (Inv.) cuvant, vorba; afirmatie, spusa. 4. (Inv.) Numele unui dans; melodie dupa care se executa acest dans. – Din fr. parole, it. parola, germ. Parole.

GALICISM ~e n. 1) cuvant sau expresie specifica pentru limba franceza. 2) Imprumut francez intr-o alta limba. /<fr. gallicisme

PARERE ~i f. 1) Consideratie a unei persoane (despre ceva sau despre cineva); punct de vedere particular; judecata; opinie; pozitie; cuvant ◊ A fi de ~ a considera; a crede. A fi de alta ~ (sau a nu fi de aceeasi ~ cu cineva) a crede altfel decat cineva. ~ de bine satisfactie; bucurie. Cu ~ de rau cu regret. 2) pop. Produs al perceperii denaturate a realitatii inconjuratoare; inchipuire; iluzie. ◊ O ~ (de) ceva abia sesizabil. Intr-o ~ intr-un mod neserios. [G.-D. parerii] /v. a (se) parea

SEMICALC ~uri n. lingv. cuvant sau expresie in care o parte constituie un imprumut din alta limba, iar cealalta parte este formata pe baza resurselor interne ale limbii date; semiimprumut. /semi- + calc

SEMIIMPRUMUT ~uri n. cuvant sau expresie in care o parte constituie un imprumut din alta limba, iar cealalta parte este formata pe baza resurselor interne ale limbii date; semicalc. /semi- + imprumut

INTERVENTIE s. f. 1. participare, intrare intr-o actiune; luare de cuvant. ◊ invazie armata sau amestec al unui stat in treburile interne ale altui stat. 2. (med.) operatie. 3. efort indreptat spre un anumit scop. ◊ mijlocire, mediatie. ◊ (peior.) staruinta pe langa o persoana influenta pentru a obtine favoruri. 4. (jur.) introducere in litigiu a unui tert, la cererea sa. (< fr. intervention, lat. interventio)

PALINDROM s. n. cuvant, fraza, vers care se poate citi in cele doua sensuri. ◊ joc distractiv constand in gasirea unui cuvant care, citit direct si invers, sa aiba acelasi inteles sau, in alt caz, sa aiba un alt sens. (< fr. palindrome, it. palindromo)

UNIVOC, adj. 1. (despre cuvinte, expresii) care are un singur sens sau pastreaza acelasi sens in orice context. ♦ rima ~a = rima care consta din repetarea aceluiasi cuvant. 2. (mat.; despre elementele unei multimi) care corespunde unui singur element din alta multime. (< fr. univoque, lat. univocus)

FLEXIUNE, flexiuni, s. f. 1. Incovoiere, indoire; mladiere. ♦ Miscare de indoire a unui segment al corpului pe un alt segment situat deasupra sa. 2. Totalitatea schimbarilor pe care le sufera forma unui cuvant pentru a exprima diferite raporturi gramaticale. [Pr.: -xi-u-] – Din fr. flexion, lat. flexio, -onis.

INVERSIUNE s. f. 1. rasturnare, schimbare de sens, inversare. ♦ ~ uterina = deplasare spre inapoi si evaginare in zona perimetrica a uterului; ~ s*****a = h*************e. 2. (mat.) transformare geometrica ce permite sa se deduca dintr-o figura o alta figura, punct cu punct. 3. procedeu stilistic constand in schimbarea topicii normale a cuvintelor intr-o fraza. 4. (med.) ~ termica = cresterea temperaturii in raport cu inaltimea (invers fata de situatia obisnuita); ~ de relief – stadiu avansat de evolutie a reliefului cand formele initiale pozitive devin negative si invers. 5. (fot.) operatie urmarind obtinerea unei imagini pozitive pe insasi emulsia fotosensibila folosita la fotografiere. (< fr. inversion, lat. inversio)

INVERSIUNE s.f. Rasturnare, schimbare de sens; inversare. ◊ Inversiune s*****a = h*************e. ♦ (Mat.) Transformare geometrica care permite sa se deduca dintr-o figura o alta figura punct cu punct. ♦ (Gram.) Procedeu stilistic constand in schimbarea topicii normale a cuvintelor intr-o fraza. 2. Inversiune de relief = stadiu avansat de evolutie a reliefului cand formele initiale pozitive devin negative si invers. 3. V. inversie. [Pron. -si-u-. / cf. fr. inversion, lat. inversio].

LIGAMENT s.n. 1. Fascicul rezistent de fibre care leaga oasele intre ele sau ajuta la sustinerea sau la legarea altor organe. 2. (La pl.) Joc care cere dezlegatorului sa afle anumite nume proprii sau cuvinte dintr-o categorie anume indicata, unind intr-o serie de propozitii sfarsitul unor cuvinte date cu inceputul celor urmatoare. [Pl. -te, -turi. / < fr. ligament, cf. lat. ligamentum].

UNIVOC, -A adj. 1. (Fil.) Care poate fi definit intr-un singur fel; care poate fi denumit intr-un singur fel sau cu un singur nume. ♦ (Despre cuvinte) Care pastreaza acelasi sens sau aceeasi valoare in intrebuintari diferite. ♦ Omonim. ◊ Rima univoca = rima care consta din repetarea aceluiasi cuvant. 2. (Mat.; despre elementele unei multimi; op. biunivoc) Care corespunde unui singur element din alta multime. [Cf. fr. univoque, lat. univocus < unus – un, vox – voce].

bondra (bondre), s. f. – (Trans. de Nord) Cirpa, zdreanta. – Var. bandura. Sas. bandel (Draganu, Dacor., VI, 280-2). Mai putin probabila supozitia lui Pascu, Beitrage, care porneste de la sl. bandura „lauta”. – Der. bondros, adj. (mascarici, persoana deghizata); bondret, s. m. (larva); bondrosi, vb. (a actiona stingaci, a lucra prost); imbondori, imboldora, imbodoli, imboboli, imboboroji, imbondoli, imbondosi, bodrinji, imbondroji, vb. (a imbraca, a infofoli). Vreunul din aceste cuvinte poate avea o explicatie diferita, cu atit mai mult cu cit circula in alte parti ale teritoriului rom., si este evidenta compunerea sa pe baze expresive. Din rom. trebuie sa provina mag. bondrus „mascat” care, dupa DAR, ar explica acest cuvint rom.

GRECISM s. n. 1. cuvant, expresie imprumutata din limba greaca, inca neadaptate. 2. influenta limbii si culturii grecesti asupra altei limbi si culturi. (< fr. grecisme)

SEMANTIC, -A, semantici, -ce, s. f., adj. I. S. f. 1. Ramura a lingvisticii care se ocupa cu studierea sensurilor cuvintelor si a evolutiei acestor sensuri; semasiologie, semantism. 2. (Log.) Teoria interpretarii unui anumit sistem formalizat prin alt sistem formalizat. II. Adj. Care tine de semantica (I 1), care se refera la sensurile cuvintelor; semasiologic. – Din fr. semantique.

cuvant ~inte n. 1) Unitate de baza a vocabularului constand dintr-un sunet sau un complex de sunete carora le corespund unul sau mai multe sensuri. ◊ Intr-un ~ in rezumat; pe scurt. Cu alte ~inte a) altfel spus; b) in concluzie. Joc de ~inte echivoc creat prin asocierea cuvintelor apropiate dupa forma, dar diferite din punct de vedere al continutului. 2) Ganduri, idei exprimate prin vorbe; spusa. ◊ A pune un ~ bun a faceo interventie pentru cineva. ~ introductiv text plasat la inceputul unei carti, in care se fac anumite comentarii la carte; prefata; cuvant inainte. A lua ~antul a vorbi in fata unui public. 3) Angajament pe care si-l ia cineva; fagaduiala; promisiune. ◊ A-si tine ~antul (sau a se tine de ~) a indeplini o promisiune facuta. Om de ~ om ce nu face promisiuni desarte. 4) Punct de vedere particular; judecata; pozitie; considerent; opinie; parere. A-si spune ~antul. 5) Temei al unei actiuni. ◊ Sub ~ ca... pentru motivul ca... Cu drept ~ pe buna dreptate. /<lat. conventus

ECHIVALENT, -A adj. De valoare egala. ♦ (Despre cuvinte, locutiuni etc.) Identic ca sens cu altul. ♦ (Despre figuri geometrice) Egal ca arie cu alta figura, fara a coincide ca forma. // s.m. Cantitate de materie, de forta etc. egala cu o alta. [Cf. fr. equivalent, lat. aequivalens].

LIGAMENT s. n. 1. fascicul rezistent de fibre care leaga oasele intre ele ori ajuta la sustinerea sau la legarea altor organe. 2. (pl.) joc de inteligenta care cere dezlegatorului sa afle anumite nume proprii sau cuvinte dintr-o categorie anume indicata, unind intr-o serie de propozitii sfarsitul unor cuvinte date cu inceputul celor urmatoare. (< fr. ligament, lat. ligamentum)

LOGOGRIF s.n. Joc distractiv care consta in a gasi un cuvant caruia, daca i se adauga sau i se indeparteaza pe rand cate o litera, capata de fiecare data un alt inteles. ♦ (Fig.) Lucru spus in termeni obscuri, greu de descifrat; enigma. [< fr. logogriphe, cf. gr. logos – cuvant, griphos – enigma].

CARTUS s.n. 1. Tub metalic sau de carton care contine incarcatura de exploziv si proiectilul unei arme de foc. ♦ Piesa de hartie care contine un exploziv. ♦ Filtru de hartie impaturita intr-un anumit mod (folosit mai ales la carburatoare). ◊ Cartus filtrant = dispozitiv pentru filtrarea aerului, care se ataseaza la o masca de gaze. 2. Loc rezervat comentariului, titlului sau altor date dintr-un desen, o harta, un tablou etc.; ornament care incadreaza un text, un titlu, un cuvant; textul incadrat. 3. Ambalaj care grupeaza mai multe pachete de tigari. [< fr. cartouche].

ACCENT, accente, s. n. 1. Pronuntare mai intensa, pe un ton mai inalt etc. a unei silabe dintr-un cuvant sau a unui cuvant dintr-un grup sintactic. ♦ Semn grafic pus de obicei deasupra unei vocale pentru a marca aceasta pronuntare sau alta particularitate de pronuntare. Accent ascutit. Accent circumflex. Accent grav. ◊ Expr. A pune accentul (pe ceva) = a scoate in relief, a da atentie deosebita (unei probleme). 2. Fel particular de pronuntare, specific unui grai, unei limbi sau unei stari afective. 3. Scoatere in relief a unui sunet muzical prin amplificarea sonoritatii sau prin prelungirea duratei lui. – Din fr. accent, lat. accentus.

CONVERSIUNE ~i f. 1) Modificare a conditiilor unui imprumut prin micsorarea dobanzii si prelungirea termenului de plata. 2) Schimbare a unei sume de bani in alta (apartinand altui stat). 3) Trecere la alta credinta. ~ea unui eretic la crestinism. 4) Modificare a esentei unui lucru. ~ea metalelor. 5) lingv. Procedeu de formare a cuvintelor prin trecerea lor dintr-o categorie gramaticala in alta fara schimbarea formei. [Art. conversiunea; G.-D. conversiunii; Sil. -si-u-] /<fr. conversion, lat. conversio, ~onis

PARANTEZA s.f. 1. Semn grafic constand din doua arcuri de cerc care se inchid reciproc si care se folosesc pentru a izola fraze sau cuvinte intercalate intr-un text. ♦ Fraza sau propozitie care are un sens deosebit si care este intercalata intr-o alta fraza. 2. (Fig.) Digresiune. [Var. parantez s.n. / cf. fr. paranthese, germ. Paranthese, lat. parenthesis < para – alaturi, en – in, thesis – punere].

CARTUS s. n. 1. tub metalic sau de carton care contine incarcatura de exploziv si proiectilul unei arme de foc. ◊ piesa de hartie care contine un exploziv. ◊ filtru de hartie impaturita intr-un anumit mod (mai ales la carburatoare). ♦ ~ filtrant = dispozitiv pentru filtrarea aerului, care se ataseaza la o masca de gaze. 2. loc rezervat comentariului, titlului sau altor date dintr-un desen, o harta, un tablou; motiv ornamental, chenar care incadreaza un text, un titlu, un cuvant; textul insusi. 3. ambalaj-tip cu mai multe pachete de tigari sau sticle de bautura. (< fr. cartouche)

ELEMENT I. s. n. 1. (ant.) fiecare dintre cele patru componente primordiale (focul, aerul, apa, pamantul) ale corpurilor si fenomenelor naturii. 2. (pl.) fenomene, forte ale naturii. 3. parte componenta a unui intreg, a unui ansamblu. ♦ (lingv.) ~ de compunere = tema, cuvant imprumutat, fara existenta independenta, numai in compunerea de tip savant; ~ de relatie = cuvant sau locutiune care exprima raporturi sintactice. ◊ membru al unei colectivitati etc. 4. (chim.) corp simplu, care in combinatie cu alte asemenea corpuri, da nastere corpurilor compuse. 5. (fig.) mediu in care traieste o fiinta. ♦ a fi in ul sau = a fi intr-o situatie favorabila. 6. (mat.) obiect fizic sau al gandirii cu care se formeaza o multime. 7. celula a unei pile electrice. 8. (pl.) principiu, notiune de baza a unei discipline, a unei teorii etc. II. s. m. fiecare dintre piesele componente ale unui radiator de calorifer. (< fr. element, lat. elementum)

Acontius, tinar din insula Ceos care, sosind la Delos la sarbatorile date in cinstea zeitei Artemis, s-a indragostit de Cydippe, fiica unui nobil atenian. Pentru a cistiga dragostea tinerei, pe care a urmarit-o pina in templul lui Artemis, Acontius a recurs la un siretlic: el i-a aruncat fetei un mar pe care statea scris: „Jur pe templul lui Artemis sa ma casatoresc cu Acontius”. Citind cu glas tare ceea ce era scris pe mar, Cydippe a rostit in fata altarului zeitei cuvintele care constituiau de fapt un juramint. Reintorcindu-se la Athenae, unde tatal ei dorea s-o marite cu alt barbat, Cydippe a cazut bolnava: era la mijloc mina zeitei, care o pedepsea in felul acesta pentru sperjur. In cele din urma, consultind oracolul, tatal fetei a aflat de juramintul facut de fiica lui si a consimtit sa-i dea lui Acontius mina Cydippei.

HIPERCORECT, -A, hipercorecti, -te, adj. (Lingv.; despre forme gramaticale, despre cuvinte, grafii etc.) Care este eronat din cauza ca i s-a aplicat, prin analogie, o regula lingvistica valabila pentru alte situatii; care contine o greseala^{Vezi nota 1} izvorata^{Vezi nota 2} din teama de a nu gresi. – Din fr. hypercorrect.

TAUTOLOGIE s.f. 1. Repetare inutila cu alti termeni a aceleiasi idei; pleonasm. 2. (Log.) Judecata in care subiectul si predicatul sunt aceeasi notiune, exprimata sau nu prin acelasi cuvant. ♦ (In logica simbolica) Expresie care in cadrul unui sistem formal este adevarata in orice interpretare. [Gen. -iei. / < fr. tautologie, cf. gr. tauto – acelasi, logos – cuvant].

GRECISM, grecisme, s. n. cuvant, expresie sau constructie care au fost imprumutate din limba greaca, fara a fi fost asimilate. ♦ Influenta limbii (si culturii) grecesti asupra altei limbi (si culturi). – Din fr. grecisme.

acioaie, s. f. – Bronz (sau alt aliaj). – Var. cioaie. < It. acciaio „otel” (Hasdeu), etimon respins de DAR, insa admis de Candrea si Scriban. Este unul din putinele cuvinte it. intrate in vechime in limba populara, probabil pe filiera comerciala. Schimbarea semantica, ce constituie principala obiectie a DAR, este posibila, daca se are in vedere faptul ca uzul popular indica prin acioaie orice aliaj, fara a fi posibila o identificare mai exacta.

DICTIONAR ~e n. Lucrare lexicografica care cuprinde cuvintele unei limbi sau ale unui domeniu de activitate, aranjate, de obicei, in ordine alfabetica si explicate in aceeasi limba sau traduse in alta limba. [Sil. -ti-o-] /<fr. dictionnaire, lat. dictionarium

PROPRIU ~e (~i) 1) Care este proprietatea cuiva; care apartine unei persoane; individual. ◊ Nume (sau substantiv) ~ nume dat unei fiinte sau unui lucru pentru a le deosebi de alte fiinte sau lucruri. 2) Care intruneste trasaturi ce individualizeaza; tipic; specific; distinctiv; caracteristic. Pronuntare ~e. 3) Care este in concordanta deplina; adecvat; potrivit. 4) (despre cuvinte) Care reda exact ideea ce trebuie exprimata. ◊ Sens ~ sens initial, de baza. ~-zis la drept vorbind; de fapt. /<lat. proprius, fr. propre

STRICT² ~ta (~ti, ~te) 1) (despre prescriptii si despre alte actiuni codificate) Care necesita a fi respectat intocmai; aplicat in conformitate cu prevederile de rigoare; sever. Regim ~. Evidenta ~ ta. ◊ (In) sensul ~ al cuvantului in sensul de baza, cel principal, al cuvantului. 2) Care exclude orice abatere de la norma; exigent in aplicarea regulilor; aspru; sever. /<fr. strict, lat. strictus

PROPRIU, -IE, proprii, adj. 1. Care apartine in mod exclusiv cuiva; personal. ◊ Nume (sau substantiv) propriu = nume care se da unui lucru sau unei fiinte spre a le deosebi de alte lucruri sau fiinte din aceeasi categorie si care se scrie cu initiala mare. 2. Caracteristic, specific. 3. Care este bun pentru...; indicat, potrivit, adecvat. 4. (Despre cuvinte, despre termeni) Care reda exact ideea ce trebuie exprimata. ◊ Expr. Propriu-zis = de fapt, la drept vorbind. ♦ (Despre sensuri) De baza, prim. – Din lat. proprius, fr. propre.

DICTIONAR s.n. 1. Lucrare care cuprinde cuvintele unei limbi sau ale operei unui scriitor aranjate intr-o anumita ordine (de obicei alfabetica) si explicate in aceeasi limba sau traduse in alta limba. 2. Lista alfabetica de termeni (cu explicatiile necesare) apartinand unei anumite stiinte, arte etc. [Pron. -ti-o-. / < fr. dictionnaire, cf. lat.t. dictionarium].

INSEMNA, insemn, vb. I. I. Tranz. 1. A aplica, a pune un semn caracteristic de recunoastere. ◊ Expr. A insemna cu fierul rosu = a infiera. 2. A nota (prin scris sau prin alte semne grafice), a face o insemnare. 3. A delimita. II. Intranz. unipers. A avea un anumit inteles, o anumita semnificatie; a marca, a arata. ♦ (Despre cuvinte) A avea acceptia de..., a exprima un anumit inteles. ♦ A avea o anumita importanta, o anumita valoare. [Prez. ind. si: insemnez] – Lat. insignare sau in + semn.

UNIVOC ~ca (~ci, ~ce) 1) (despre cuvinte, expresii etc.) Care pastreaza acelasi sens in contexte diferite; cu o singura interpretare semantica. 2) mat. (despre elementele unei multimi) Care corespunde unui singur element din alta multime. /<fr. univoque, lat. univocus

COMPARATIE, comparatii, s. f. 1. Examinare a doua sau a mai multor lucruri, fiinte sau fenomene, facuta cu scopul de a se stabili asemanarile si deosebirile dintre ele. ◊ Grad de comparatie = forma pe care o ia adjectivul si unele categorii de adverbe pentru a arata masura mai mica sau mai mare in care un substantiv sau un verb poseda insusirea sau caracteristica exprimata de acel adjectiv sau adverb. Termen de comparatie = cuvant, expresie sau notiune care serveste pentru a compara ceva. ◊ Expr. In comparatie cu... = comparativ, fata de... A nu suferi comparatie = a fi mai presus de orice alt obiect sau fiinta cu care ar putea fi comparat. 2. Figura de stil care consta in alaturarea a doua obiecte, persoane, actiuni etc. pe baza unor insusiri comune. [Var.: (inv.) comparatiune s. f.] – Din lat. comparatio, -onis.

DERIVA, deriv, vb. I. 1. Intranz. (mai ales la pers. 3) A se trage, a proveni, a rezulta din... ♦ (Lingv.) a) (Despre limba, cuvinte si sensul lor) A-si trage originea din...; (tranz.) a arata provenienta unui cuvant din altul, b) (Despre cuvinte, de obicei cu determinari introduse prin prep. „de la”) A se forma cu ajutorul unui sufix sau al unui prefix. 2. Tranz. A abate o apa curgatoare din albia ei naturala in alta albie sau intr-un canal. ♦ A indrepta vehiculele de pe o cale de comunicatie pe alta cale. ♦ A ramifica o cale de comunicatie sau un canal de la traseul principal pentru a forma un traseu secundar. 3. Tranz. (Mat.) A calcula derivata unei functii. 4. Intranz. (Despre un vas plutitor) A se abate, a se departa din drumul sau normal sub actiunea vantului sau a unui curent; a devia. – Din fr. deriver, lat. derivare.

inter- Pref. care adauga unor cuvinte sensul sp. entre. Lat. inter-, cf. intre. Apare intr-o serie de neol. imprumutate limbii fr., din care unele circula si in rom. in forma lor simpla (intercontinental, cf. continental; interlocutor, cf. locutor; international); in alte cazuri, s-a adaugat unui cuvint rom., prin analogie cu cuvintul fr. corespunzator (interpune, ca fr. interposer; interveni, ca fr. intervenir; interzice, ca fr. interdire). In sfirsit, adesea apare si in cuvinte care nu se folosesc cu forma lor simpla (interferenta, interjectie, interlop, intermitent, interpela, interpola, interpreta, interval etc.).

DIMINUTIV, -A, diminutivi, -e, adj., s. n. (Substantiv, propriu sau comun, adjectiv sau, rar, alta parte de vorbire) care se formeaza cu ajutorul unui afix prin care se arata ca obiectele, fiintele, insusirile etc. denumite sunt considerate (in mod real sau afectiv) mai mici decat cele exprimate de cuvantul de baza. – Din fr. diminutif.

TUNA, tun, vb. I. 1. Intranz. impers. A se produce un tunet; a se auzi tunetul. 2. Tranz. impers. (Reg.; in imprecatii) A lovi pe cineva trasnetul; a trasni. 3. Intranz. (La pers. 3) A vui, a bubui. ♦ (Despre glas, cuvinte) A rasuna puternic; (despre oameni) a vorbi cu glasul ridicat; a striga. ◊ Expr. A tuna si a fulgera = a fi foarte furios, a face scandal. 4. Intranz. (Inv.) A trage cu tunul sau cu alte arme de foc. – Lat. tonare.

CONVERSIUNE s.f. 1. Schimbare a conditiilor unui imprumut (prin prelungirea termenelor, micsorarea dobanzilor etc.). ♦ (Ec.) Preschimbare a unei valori (mai ales monetare) intr-o valoare de alta natura. 2. (Rar) Schimbare a naturii, a formei unui lucru. ♦ Transformare in urma unui proces chimic, a unei specii de molecule in alte specii de molecule. ♦ (Biol.; in forma conversie) schimbare in ordinea liniara a genelor; transmutatie genetica. 3. Reluare in ordine inversa a termenilor unei sintagme sau fraze, fara ca intelesul sa sufere; reversiune. ♦ Formare de noi cuvinte prin schimbarea categoriei gramaticale; hipotaxa. 4. (Log.) Rasturnare a unei judecati prin inlocuirea reciproca a subiectului cu predicatul. ♦ (Cib.) Traducere a unui cuvant, a unui numar sau a unui mesaj alfanumeric dintr-un cod sau limbaj intr-altul. [Var. conversie s.f. / cf. fr. , engl. conversion, lat. conversio].

POZITIE ~i f. 1) Loc ocupat de un obiect sau de o persoana in raport cu alt obiect sau cu alta persoana. 2) Mod de asezare sau de situare in spatiu. ~ orizontala. 3) Situatie dictata de circumstante. ~ critica. 4) Situatie sociala; rang. ~ de director. 5) Consideratie a unei persoane (despre ceva sau despre cineva); punct de vedere particular; parere; judecata; opinie; cuvant. ◊ A se afla (sau a se gasi) pe ~i opuse a avea pareri contrare referitor la o problema. 6) mil. Loc pe care sunt situate trupele pe front sau vasele de razboi pe mare. ~ de lupta. ~ defensiva. [G.-D. pozitiei; Sil. -ti-e] /<fr. position, lat. positio, ~onis

CONVERSIUNE s. f. 1. modificare a conditiilor initiale ale unui imprumut. ◊ preschimbare a unei valori monetare intr-o valoare de alta natura. 2. (rar) schimbare a naturii, a formei unui lucru. ◊ modificare a unui sistem fizic sau tehnic prin transformarea unor marimi date. ◊ transformare, in urma unui proces chimic, a unei specii de molecule in alte specii de molecule. ◊ (biol.) schimbare in ordine liniara a genelor; transmutatie genetica. 3. reluare in ordine inversa a termenilor unei sintagme, cu sau fara schimbarea intelesului ori functiilor sintactice; reversiune. ◊ schimbare a clasei lexico-gramaticale, a valorii unui cuvant; hipotaxa. 4. (log.) rasturnare a unei judecati prin inlocuirea reciproca a subiectului cu predicatul. 5. traducere a unui cuvant, numar sau mesaj alfanumeric dintr-un cod sau limbaj intr-altul. 6. mecanism psihic care face sa apara un simptom corporal la locul unui efect refulat ce nu poate accede in constiinta fara a provoca o reactie de angoasa. (< fr. conversion, lat. conversio)

TRANSPOZITIE s. f. 1. transpunere. 2. (mat.) permutare in care toate elementele, in afara de doua (care se schimba unul cu celalalt), raman neschimbate. 3. (chim.) schimbare a pozitiei unor atomi sau radicali dintr-o molecula organica pentru a forma un izomer. 4. (muz.) transcriere sau executare a unei compozitii in alta tonalitate decat cea initiala. 5. (biol.) miscare a unei gene dintr-un set cromozomial sau dintr-un cromozom in altul. 6. problema enigmistica, in schimbarea pozitiei partilor componente ale unei sarade din a caror insumare inversa trebuie sa rezulte un cuvant nou. (< fr. transposition)

STEREOTIPIE s. f. 1. (Instalatie sau procedeu de) reproducere si multiplicare a unei forme tipografice, prin turnare intr-un metal sau prin mulare in cauciuc ori in alt material plastic a unei copii dupa aceasta forma. ♦ Forma de tipar obtinuta prin stereotipie (1). 2. Faptul de a se repeta ceva, de a fi mereu acelasi. ♦ Simptom al unor boli mintale constand in repetarea automata de catre bolnav a acelorasi cuvinte sau a acelorasi gesturi. [Pr.: -re-o-] – Din fr. stereotypie.

RADICAL, -A adj. I. 1. Din temelie, complet; fundamental, de baza. ♦ (Despre tratamente, medicamente etc.) Care vindeca complet. 2. Care preconizeaza, care propaga reforme mari, actiuni hotaratoare. 3. In termeni tehnici, in stil neologic. II. 1. Numar care, ridicat la o putere, da un alt numar. ♦ Simbol matematic (?), care arata operatia de extragere de radacina. 2. Grup atomic care ramane neschimbat intr-o reactie chimica si care, obisnuit, nu exista in stare libera. 3. (Lingv.) Element primitiv, ireductibil din punct de vedere morfologic, comun mai multor cuvinte care constituie o familie si care contine sensul lexical al cuvantului; radacina. [< fr. radical, it. radicale, cf. lat. radicalis < radix – radacina].

corli (-lesc, -it), vb. – A (se) cufunda in apa, a (se) da la fund. Creatie expresiva ca in toate vb. terminate in -li: pentru radacina expresiva, cf. corcodel. – Der. corla, s. f. (pasari acvatice, care in alte regiuni se numesc corcodel: Gallina chloropus, Colymbus glacialis), al caror nume este in legatura, dupa Iordan, Arhiva, XXXIII, 40, cu rus. kurlan „stirc” (pentru caracterul sau expresiv, cf. DAR). Cihac, II 73, se gindea fara nici un temei, la pol. kulik „pescarus”; iar Scriban, la fr. courlieu, courlis, cuvinte de asemenea expresive, cf. Battisti, II, 912.

TRADUCE, traduc, vb. III. Tranz. 1. A reda, a transpune un text, o fraza, un cuvant dintr-o limba in alta; a talmaci. ♦ Spec. A restabili un text telegrafic pe baza semnalelor receptionate. 2. Fig. A reprezenta, a exprima (cu ajutorul artei). 3. Fig. A infaptui, a pune in practica. ♦ Refl. A se manifesta. 4. (Tehn.) A transforma o marime de o anumita natura intr-o marime de alta natura. 5. (In expr.) A traduce (pe cineva) in fata justitiei = a aduce (pe cineva) inaintea unei instante judecatoresti. ◊ (In expr.) A traduce in viata = a pune in aplicare (un principiu, un plan); a infaptui, a realiza. [Perf. s. tradusei, part. tradus] – Din lat. traducere, fr. traduire.

SEMANTIC, -A I. adj. referitor la semantica; semasiologic. ♦ camp ~ = ansamblu de cuvinte aflate intr-o stransa corelatie de sens. II. s. f. 1. ramura a lingvisticii care studiaza sensurile cuvintelor si evolutia lor in timp; semasiologie. ◊ sens lexical; (p. ext.) semnificatie; semantism. ♦ a artei = ramura a semanticii care se ocupa cu intelesul cuvintelor in limbajul literar. 2. parte a semioticii care studiaza raportul semnelor cu obiectele desemnate. ♦ (fil.) ~ generala = curent aparut la inceputul sec. XX in SUA, care cerceteaza limbile „naturale” mai ales din punct de vedere sociologic si pragmatic. 3. (inform.) ansamblul regulilor ce definesc intelesul fiecarui program, semnificatia propozitiilor intr-un limbaj. ◊ teoria interpretarii unui anumit sistem formalizat prin alt sistem formalizat. (< fr. semantique)

CATERING s.n. cuvant recent, de origine engleza, care, atat in Marea Britanie, cat si in SUA, denumeste activitatea de alimentatie publica in toata complexitatea ei, fiind sinonim cu fr. restauration – restauratie; preluat in limba romana cu sens restrans, de livrare si servire de preparate culinare si bauturi sau de organizare de evenimente sociale (nunti, aniversari etc.) si de afaceri (bufete, cocteiluri etc.) in alte locuri (sedii de firme, institutii) decat restaurantele, de catre unitati specializate, la comanda unui client (persoana fizica sau juridica). – Din engl. catering.

NEGATIE s. f. 1. negare. ◊ judecata, propozitie care neaga ceva. ◊ semn grafic care arata o negatie (in logica sau matematica). ◊ cuvant care da un sens negativ unei propozitii. 2. categorie a dialecticii care reflecta trecerea de la o calitate la alta, inlaturarea vechiului si afirmarea noului, unitatea dintre continuu si discontinuu in procesul dezvoltarii. ♦ negarea ĩ = principiu fundamental al dialecticii potrivit caruia dezvoltarea este inteleasa ca un proces continuu de innoire, de negare si preluare selectiva a vechiului. 3. anulare a repartizarii unui absolvent al invatamantului superior in vederea angajarii pe alt post. (< fr. negation, lat. negatio)

A CURGE pers. 3 curge intranz. 1) (despre ape) A se misca necontenit la vale. ◊ ~ garla a veni cu prisosinta. 2) fig. (despre fiinte sau vehicule) A se deplasa in lant; a veni intr-un suvoi permanent. 3) fig. (despre viata, unitati de timp) A se consuma treptat; a se scurge; a trece. ◊ Va curge inca multa apa pe rau (sau pe garla, pe Dunare etc.) va trece inca multa vreme. 4) (despre ploaie) A cadea din belsug. 5) (despre invelitori, acoperisuri, poduri) A lasa sa patrunda apa (sau alte lichide). 6) (despre lacrimi, sudoare etc.) A iesi prelingandu-se. 7) (despre sange) A se misca continuu intr-un anumit sens si intr-un anumit spatiu. 8) (despre recipiente) A lasa sa iasa lichidul dinauntru. 9) pop. (despre bube, rani) A elimina puroi; a supura; a puroia. 10) A se desprinde din ceva, cazand cate putin si succesiv. Graul curge din sac. ◊ A-i ~ peticele a fi imbracat in haine zdrentaroase. 11) A atarna liber in jos. Parul curge pe spate. 12) fig. (despre cuvinte, expresii etc.) A se insira cu usurinta. /<lat. currere

BLOCARE (‹ bloca) s. f. 1. Actiunea de a bloca si rezultatul ei. 2. (POLIGR.) Culegere intentionata a uneia sau a multor litere cu floarea in jos, pentru a atrage atentia corectorului asupra unor cuvinte indescifrabile din manuscris ori pentru a arata ca ii lipsesc culegatorului literele sau semnele adecvate. 3. (CONT.) Blocarea contului = situatia unui cont curent sau de decontare din care nu se pot efectua toate platile scadente, ca urmare a lipsei disponibilului necesar. Blocarea preturilor = reglementare limitata a preturilor anumitor bunuri si servicii la nivelul pe care ele le-au atins intr-o perioada de referinta. 4. (AGRON.) Proces prin care se reduce asimilarea de catre plante a unui element nutritiv, determinat fie de deficitul lui in sol, fie de existenta altor elemente care provoaca scaderea mobilitatii sale in sol (ex. ionul de calciu in exces genereaza ioni de magneziu, cupru, zinc).

SENS s. I. 1. (LINGV.) acceptie, continut, insemnare, inteles, semnificatie, valoare, (rar) semantica, semantism, (inv.) noima, simt, talc. (~ul unui cuvant.) 2. v. semnificatie. 3. coerenta, logica, noima, sir. (Vorbeste fara ~.) 4. justificare, logica, motivare, noima, ratiune, rost, temei. (Nu vad ~ul acestei decizii.) 5. inteles, mesaj, semnificatie, talc, (inv.) socoteala. (~ul adanc al unei poezii.) 6. semnificatie, talc, (fig.) pret. (Iscat-am frumuseti si ~uri noi.) 7. v. scop. 8. importanta, insemnatate, semnificatie, valoare, (fig.) pret. (~ul actului Unirii.) II. 1. directie, parte. (In ce ~ o iei?) 2. directie, latura, parte. (Din toate ~urile veneau spre noi.) 3. cale, directie, linie. (Ce ~ va urma aceasta dezvoltare?) 4. directie, linie, orientare. (~ul luat de un fenomen.) 5. chip, fel, gen, maniera, mod, (rar) spirit. (Se pot face si alte observatii in acelasi ~.)