DISFUNCTIE s.f. 1. (Med.) Tulburare functionala a unui organ, aparat sau sistem. 2. (Fil.) Actiune a carei consecinta este reducerea integrarii sau adaptarii unei unitati date la contextul social respectiv. [Gen. -iei. / < it. disfunzione, germ. Dysfunktion, cf. gr. dys – dificil, lat. functio – activitate].

POLISEMIE s.f. 1. Calitate a unui cuvant de a avea mai multe sensuri; polisemantism. 2. (Estet.) Proprietate a operei de arta de a avea pentru contemplator mai multe sensuri, care se dezvaluie succesiv in functie de contextul social-cultural, de momentul istoric in care este receptata opera etc. [Gen. -iei. / < fr. polysemie].

DISFUNCTIE s. f. 1. (med.) tulburare a functiei unui organ, aparat sau sistem. 2. (tehn.) reducere a adaptarii sau integrarii unui subsistem la sistemul din care face parte. 3. (fil.) actiune a carei consecinta este reducerea integrarii sau adaptarii unei unitati date la contextul social respectiv. (< germ. Dysfunktion)

EUFUNCTIE s.f. (Fil.) Functie care mentine sau sporeste adaptarea unei unitati date la contextul ei social. [Pron. e-u-, gen. -iei. / < fr. eufonction].

EXISTENTIALISM s.n. Curent filozofic idealist contemporan, generat de criza societatii burgheze si reprezentat prin mai multe directii, care au in comun propagarea unei conceptii tragice asupra existentei, preconizarea utopica a dobandirii libertatii, a fiintarii „autentice”, prin desprinderea individului de contextul relatiilor social-istorice. [Pron. eg-zis-ten-ti-a-. / cf. germ. Existentialismus, fr. existentialisme].

EUFUNCTIE s. f. (fil.) functie care mentine sau sporeste adaptarea unei unitati date la contextul ei social. (< fr. eufonction)

SOCIOLECT s. n. varietate sociala a unei limbi, folosita de un individ in procesul comunicarii intr-un anumit context sociolingvistic; dialect social. (< fr. sociolecte)

CONOTATIE s.f. 1. (Log.) Complex de caractere care apartin unei situatii concrete. 2. (Lingv.) Sens al unui cuvant sau al unei expresii care deviaza valoarea denotativa, sensul obisnuit si care depinde uneori de context, de conditii locale si sociale. [Gen. -iei, var. conotatiune s.f. / < fr. connotation].

CONDITIE ~i f. 1) Factor exterior de care depind fiintele sau lucrurile. 2) mai ales la pl. Concurs de imprejurari in care se produce un fenomen; context; conjunctura; circumstanta. In aceste ~i. In ~i favorabile. ◊ ~i de existenta totalitate a factorilor de mediu care asigura existenta oamenilor. 3) (despre acorduri, conventii etc.) Dispozitie suplimentara. ~ile unui armistitiu. ~i de pace. 4) Situatie sociala; loc in societate. ◊ De ~ care are calitati morale inalte; nobil. 5) Situatie de moment. In ~a noastra. 6) Situatie juridica. ~a unei persoane. [Art. conditia; G.-D. conditiei; Sil. -ti-e] /<fr. condition

SITUATIE s. 1. caz, circumstanta, conditie, conjunctura, ipostaza, imprejurare, postura, pozitie, stare, (inv.) incunjurare, peristas, prilejire, stat, imprejurstare, (fig.) context. (In aceasta ~ nu poate actiona.) 2. v. imprejurare. 3. v. dispozitie. 4. stare, (inv.) stepena. (~ infloritoare.) 5. soarta, stare. (Nu stie nimic de ~ lor.) 6. etapa, faza, punct, stadiu. (In ce ~ se afla lucrarile incepute?) 7. (concr.) raport, referat, dare de seama, (prin Transilv.) samadas, (inv.) doclad, otnosenie, tacrir, (rusism inv.) predstavlenie. (A intocmit o ~ despre ...) 8. conditie, pozitie, stare, (inv. si pop.) obraz, (Transilv.) prindoare. (~ sociala.) 9. v. rang. 10. loc, pozitie. (Ocupa o ~ onorabila in societate.) 11. pozitie, (inv.) pusaciune. (O ~ de indiviat.) 12. rost, stare. (Avea acum si el o ~.) 13. v. avere.