MORÁVURI s. n. pl. Totalitatea obiceiurilor și deprinderilor unui popor, ale unui grup social sau ale unei persoane; conduită morală, moralitate. Bunele moravuri = decență în comportare. – Din năravuri (refăcut după lat. mos, moris).

ÉTIC, -Ă, etici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Știință care se ocupă cu studiul teoretic al valorilor și condiției umane din perspectiva principiilor morale și cu rolul lor în viața socială; totalitatea normelor de conduită morală corespunzătoare; morală. 2. Adj. Privitor la etică (1), de etică, bazat pe etică, conform cu etica; moral. – Din fr. éthique, lat. ethicus.

ÉTICĂ f. Totalitate a normelor de conduită morală. [G.-D. eticii] /<lat. ethica

MORÁVURI n. pl. Obiceiuri, tradiții sau deprinderi de conduită morală. /Din năravuri

A OTRĂVÍ ~ésc tranz. 1) (ființe) A ucide cu otravă. 2) A face să se otrăvească. 3) (substanțe, produse alimentare sau agricole etc.) A trata cu otravă. ◊ ~ sufletul a învenina. 4) fig. (persoane, mai ales, din rândurile tineretului) A supune unei influențe dăunătoare (făcând să încalce normele de conduită morală). [Sil. -tră-] /<sl. otraviti

ETOTÉHNICĂ s.f. Sistem de reguli de conduită morală; tehnică morală. [< etos + tehnică].

OPORTUNÍSM s.n. 1. Lipsă de conduită morală, de fermitate și de principialitate, urmărind satisfacerea intereselor personale prin adoptarea și aplicarea, după împrejurări, a unor păreri și principii potrivite momentului. 2. Curent ideologic și politic în rândurile unor partide ale clasei muncitoare, care promovează ideea renunțării la mijloacele luptei revoluționare, la transformarea revoluționară a societății. [Cf. fr. opportunisme, rus. opportunizm].

ÉTIC, -Ă I. adj. referitor la etică; moral. II. s. f. 1. disciplină filozofică, studiul aspectelor teoretice și practice ale moralei; teoria filozofică a moralei. 2. ansamblul normelor de conduită morală corespunzătoare ideologiei unei anumite clase sau societăți. (< fr. éthique, lat. ethicus, gr. ethikos)

ETOTÉHNICĂ s. f. sistem de reguli de conduită morală. (< eto- + -tehnică²)

OPORTUNÍSM s. n. 1. curent ideologic-politic (în mișcarea muncitorească) care promova ideea renunțării la mijloacele luptei revoluționare. 2. lipsă de conduită morală, de fermitate și de principialitate, urmărind satisfacerea intereselor personale; oportunitate (2). (< fr. opportunisme, rus. opportunizm)

MORÁL, -Ă, morali, -e, adj., s. n. I. Adj. 1. Care aparține moralei, conduitei admise și practicate într-o societate, care se referă la morală; etic; care este conform cu morala; cinstit, bun; moralicesc. ♦ Care conține o învățătură; moralizator. 2. Care aparține psihicului, spiritului, intelectului, care se referă la psihic, spirit sau intelect; spiritual, intelectual. II. S. n. 1. Ansamblul facultăților sufletești și spirituale. 2. Stare afectivă, dispoziție sufletească temporară care privește puterea, dorința, fermitatea de a suporta pericolele, oboseala, dificultățile. ♦ Curaj, tărie sufletească. ◊ Expr. A ridica moralul (cuiva) = a îmbărbăta (pe cineva). A(-i) scădea (cuiva) moralul = a (se) demoraliza, a (se) descuraja. – Din lat. moralis, -e, fr. moral.

PSIHAGOGÍE s. f. 1. ansamblu de acțiuni și tehnici educative care urmăresc (re)modelarea conduitei morale a individului, potrivit cerințelor mediului social. 2. psihoterapie prin metode educative. (< fr. psychagogie)

GREȘÍ, greșesc, vb. IV. 1. Intranz. A comite o greșeală; p. ext. a se înșela. ♦ Intranz. și tranz. A nu nimeri ținta, obiectivul ochit; a da greș. 2. Tranz. A executa ceva greșit, rău. ♦ A lua un lucru drept altul; a încurca, a confunda. ◊ Expr. A greși drumul (sau calea) = a (se) rătăci; p. ext. a se abate de la regulile morale, de conduită. 3. Intranz. A se face vinovat de ceva față de cineva, a face cuiva un rău, un neajuns; p. ext. a păcătui. – Din sl. grĕšiti.

moralITÁTE s. f. Însușirea a ceea ce este moral (I 1); natura, caracterul, valoarea unui fapt, a conduitei unei persoane sau a unei colectivități din punct de vedere moral. ♦ Comportare, conduită, moravuri în conformitate cu principiile morale; cinste, bună purtare. – Din lat. moralitas, -atis, fr. moralité.

ONOÁRE f. 1) Demnitate morală, care caracterizează conduita; cinste. ◊ De ~ a) demn de încredere; b) care angajează cinstea cuiva; c) onorific. Pe cuvântul meu (tău, lui etc.) de ~ (sau pe ~ea mea (ta, lui etc.) formulă folosită pentru a confirma ceva sau pentru a garanta respectarea unei promisiuni. 2) Autoritate morală de care se bucură cineva. 3) Amor propriu. *Gardă de ~ gardă simbolică instituită în semn de respect cu ocazia unei solemnități. 4) Semn distinctiv care se acordă cuiva pentru merite recunoscute; cinste. A munci pentru ~. [G.-D. onoarei] /<lat. honor, ~oris, fr. honneur, it. onore

PRECÉPT s.n. Principiu, învățătură morală; regulă de conduită. ♦ Sfat, recomandare. [Pl. -te, -turi. / cf. fr. précepte, lat. praeceptum].

PRECÉPT, precepte, s. n. Formulă, principiu, învățătură care stă la baza unei doctrine (mai ales morale); normă, regulă de conduită. ♦ Recomandare, sfat, povață. Precepte de igienă. [Pl. și: precepturi] – Din fr. précepte, lat. praeceptum.

PRECÉPT s. n. principiu, învățătură morală; normă, regulă de conduită. ◊ sfat, recomandare. (< fr. précepte, lat. praeceptum)

DEZAXÁ, dezaxéz, vb. I. 1. Tranz. A deplasa o axă din poziția ei normală. ◊ Refl. Osia s-a dezaxat. 2. Refl. Fig. (Despre oameni) A se abate de la linia normală de conduită; a-și pierde echilibrul moral (și mintal). – Din fr. désaxer.

KALOKAGATHÍA s.f. (Liv.) Caracterul și conduita unui om de o probitate scrupuloasă. ♦ (În filozofia greacă) Termen desemnând idealul armonizării virtuților morale cu frumusețea fizică, uniunea indisolubilă dintre bine și frumos, dintre etic și estetic. [< gr. kalokagathia].

NÓRMĂ, norme, s. f. 1. Regulă, dispoziție etc. obligatorie, fixată prin lege sau prin uz; ordine recunoscută ca obligatorie sau recomandabilă. ◊ Normă morală (sau etică) = regulă privitoare la modul de comportare a omului în societate, la obligațiile sale față de ceilalți oameni și față de societate. Normă juridică = regulă de conduită cu caracter general și impersonal, emisă de organele de stat competente, a cărei respectare poate fi asigurată prin constrângere. ♦ Totalitatea condițiilor minimale pe care trebuie să le îndeplinească un sportiv pentru a putea obține un titlu, o calificare etc. 2. Criteriu de apreciere, de reglementare. 3. Cantitate de muncă pe care cineva trebuie să o presteze într-o unitate de timp; (concr.) produs realizat în acest timp. ◊ Normă de timp = timpul necesar pentru efectuarea unei lucrări în condiții specifice date. Normă tehnică = normă stabilită prin mijloace științifice, pe baza unor condiții tehnice date, pentru efectuarea unui proces tehnologic. – Din fr. norme, lat. norma, rus. norma.