topór (-oáre), s. n. – Bardă, secure. – Mr. tăpor, tupor. Sl. toporŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 49; Cihac, II, 417; Conev 66), cf. bg., slov., rut., rus., pol., mag. topor; pare a fi cuvînt oriental, cf. tc. teber. – Der. toporan, s. m. (înv., ostaș înarmat cu topor); toporaș, s. m. (violetă, Viola odorata, V. hirta, V. Jooi; plante, Tagetes patula, Delphinium consolida, Aquilegia vulgaris); toporășiu, adj. (violet, de culoarea toporașului); toporișcă, s. f. (teslă); toporiște (var. toporîște, mr. tăpăriște), s. f. (coadă de topor), din sl. (bg., rus.) toporište. Țig. sp. tober „topor” (Besses 159) ar putea proveni din rom. sau din tc.

PLEÁNĂ, plene, s. f. Bucățică de lemn cu care se înțepenește coada toporului, cercurile butoiului etc.; ic.

BALTÁG, baltage, s. n. topor cu coadă lungă, întrebuințat și ca armă. ♦ Fig. Lovitură aplicată cu acest topor. [Pl. și: baltaguri. - Var.: (reg.) baltác s. n.] – Cf. tc. balta.

toporÍȘCĂ, toporiști, s. f. topor cu coadă scurtă (folosit altădată și ca armă de luptă). – Din bg. toporiška.

TOPORÂȘTE ~i f. coadă de topor, de secure sau de coasă. /<bulg. toporište

toporÍȘCĂ ~ti f. pop. topor cu coadă scurtă și cu tăișul lat, folosit la cioplit; bardă. /<bulg. toporiška

baltág (baltage), s. n. – topor cu coadă lungă, armă. – Var. baltac, băltag, băltac. Tc. baltak (Roesler 588; Șeineanu, II, 37; Lokotsch 207; Ronzevalle 46), cf. cuman. balta (Kuun 124). Menționat din sec. XVII. Din tc. provin și ngr. μπαλτᾶς, bg. baltija. Der. baltagiu, s. m. (soldat înarmat cu baltag), din tc. baltaci (sec. XVIII), este înv.

arțár m. (rudă cu lat. acer, arțar). Un fel de copac din neamu paltinuluĭ și jugastruluĭ (acer platanoídes). Are un lemn alb și tare, din care se fac rîndele, coade de topor ș. a.

toporẤȘTE, toporâști, s. f. coadă de coasă, de topor, de secure. [Var.: toporíște s. f.] – Din sl. toporište.

toporâște, toporâști, s.f. (reg.) 1. coadă de coasă, de topor, de secure. 2. loc în pădure unde se taie copacii numai cu toporul.

BALTÁG, baltage, s. n. 1. topor mic și ușor, cu coadă lungă, întrebuințat ca armă. ♦ (Înv. și arh.) topor cu două tăișuri și cu coadă lungă. 2. Măciucă; ghioagă. ♦ Fig. Lovitură de baltag. [Pl. și: baltaguri. – Var.: (reg.) baltác s. n.] – Tc. balta.

TOPÓR, topoare, s. n. Unealtă pentru tăiat copaci, pentru despicat lemne etc., formată dintr-un corp de oțel cu tăiș la un capăt și cu un orificiu la partea opusă, în care se fixează o coadă de lemn tare. ◊ Loc. adj. și adv. Din topor = fără finețe; grosolan, necioplit. ◊ Expr. A fi topor de oase = a avea de îndurat greutăți mari, a suferi mult. A sta cu toporul la brâu = a fi totdeauna gata de ceartă, de bătaie. – Din sl. toporŭ.

BALTÁG ~ge n. 1) topor mic, de obicei cu două tăișuri și cu coadă lungă, folosit în trecut și ca armă (mai ales de către ciobani). 2) Lovitură aplicată cu o asemenea armă. [Pl. și baltaguri] /<turc. balta

BALTÁG (‹ tc.) s. n. (În ev. med. în Moldova) topor mic și ușor, cu două tăișuri și cu coadă lungă de lemn, folosit ca armă; era și semnul distinctiv al demnității de agă ♦ (În N Moldovei) topor mic, ornamentat, purtat de vătășel la nuntă.

TOPÓR ~oáre n. Unealtă formată dintr-un corp de oțel cu tăiș și cu o gaură în care se fixează o coadă de lemn, folosit pentru tăiat lemne. ◊ (Ca) din ~ grosolan; necioplit. coadă de ~ om servil prin intermediul căruia se fac lucruri condamnabile. /<sl. toporu