Rezultate din textul definițiilor
PIC1, (I) interj., (II) picuri, s. n. I. Interj. (Adesea repetat) 1. Cuvânt care imită sunetul produs de căderea în picături a unui lichid pe un obiect tare. 2. (Rar) Cuvânt care imită zgomotul produs de ciocul păsărilor când ciugulesc. II. S. n. 1. Picătură (1), strop. 2. Cantitate, măsură, durată etc. (foarte) mică din ceva; strop, fir, fărâmă. ◊ Loc. adv. (Câte) un pic = a) puțin; b) (în construcții negative) deloc. Nici pic = deloc, câtuși de puțin. Pic cu pic = puțin câte puțin, încetul cu încetul. ◊ Loc. adv. și adj. Fără (un sau nici un) pic de... = (care e) lipsit (cu totul) de... [Var.: (reg.) pícur s. m.] – Onomatopee.
COROIÁT, -Ă, coroiați, -te, adj. (Despre ciocul păsărilor, p. ext. despre nasul oamenilor) Încovoiat cu vârful în jos, adus; acvilin: coroietic. ♦ (Despre oameni) Care are nasul încovoiat. – Coroi + suf. -at.
MANDÍBULĂ, mandibule, s. f. 1. Maxilar inferior (și la om și la animale). 2. Fiecare dintre cele două părți ale ciocului păsărilor. ♦ Fiecare dintre cele două părți chitinoase ale aparatului bucal la insecte. – Din fr. mandibule.
PLISC, pliscuri, s. n. 1. Partea anterioară, lunguiață și cornoasă, a gurii păsărilor; cioc, clonț. ♦ Fig. (Peior.) Gură (la om). 2. P. a**l. Capătul ascuțit sau lunguieț, în formă de cioc, al unui obiect; vârf. 3. Compus: pliscul-cocorului (sau -cucoarei) = mică plantă erbacee cu tulpina întinsă pe pământ, cu flori roșii sau albe și cu fructul ascuțit ca un cioc de barză (Erodium cicutarium). – Et. nec.
ciocul-PĂSĂRII s. v. surguci.
SURGÚCI s. 1. panaș. (~ purtat de sultan la turban.) 2. (BOT.; Consolida ajacis) (reg.) bonzari (pl.), cătănioare (pl.), ciocănași (pl.), coconași (pl.), crăcuțe (pl.) gâlceavă, ocheșei (pl.), păpucei (pl.), pinten, pintenaș, tătăiși (pl.), toporași (pl.), ciocul-ciorii, ciocul-păsării, floarea-grâului, floare-domnească, nemțișor-de-grădină, țâța-caprei.
MANDÍBULĂ ~e f. 1) (la om și la animale) Maxilar inferior. 2) Fiecare dintre cele două părți ale ciocului păsărilor. 3) (la insecte) Fiecare dintre cele două părți ale aparatului bucal, servind la supt, mestecat sau înțepat. /<fr. mandibule
PLISC ~uri n. 1) Organ cornos care constituie o prelungire a gurii păsărilor; cioc; clonț. 2) depr. Cavitate a capului omului, delimitată de buze, în care se află limba și dinții și care servește ca organ al alimentării și al vorbirii; gură. 3) Parte a unor obiecte care are forma acestui organ al păsărilor. /Orig. nec.
MANDÍBULĂ s.f. 1. Falcă, maxilar (în special, cel inferior). 2. Fiecare dintre cele două părți ale ciocului păsărilor. 3. Organ din aparatul bucal al unor insecte cu care acestea taie frunzele sau își sfâșie prada. [Cf. fr. mandibule, lat. mandibula].
MANDÍBULĂ s. f. 1. maxilar inferior la animale; falcă. 2. fiecare dintre cele două părți ale ciocului păsărilor. 3. organ chitinos din aparatul bucal al unor insecte, cu care acestea taie frunzele sau sfâșie prada. (< fr. mandibule, lat. mandibula)
CIOC2, ciocuri, s. n. 1. Partea anterioară, terminală, lunguiață și cornoasă a capului păsărilor, care înlocuiește sistemul dentar; plisc, clonț. ♦ Cantitatea de lichid sau de hrană care încape o dată în cioc (1). ♦ Fig. Gură a omului. 2. Parte sau prelungire ascuțită a unor obiecte; capăt, vârf (ascuțit). 3. Barbișon, țăcălie. ◊ Expr. (Arg.) A pune ciocuri = a minți sau a deforma realitatea. 4. Compuse: ciocul-berzei = plantă erbacee cu frunzele păroase, adânc crestate și cu flori violete-purpurii (Geranium pratense); ciocul-cucoarei = mică planta erbacee cu tulpina păroasă întinsă pe pământ, cu frunze compuse, flori roșii, roz sau albe și fructe lungi, asemănătoare cu un cioc (Erodium cicutarium); cioc-întors = pasăre călătoare cu penajul alb pătat cu negru, cu ciocul lung, subțire și ușor arcuit în sus, cu picioarele înalte (Recurvirostra avosetta). – Cf. alb. čok, rom. cioc1.
CONIRÓSTRĂ, conirostre, s. f. (La pl.) Familie de păsări cu ciocul gros, conic; (și la sg.) pasăre care face parte din această familie. – Din. fr. conirostre.
FORFECÚȚĂ s. (ORNIT.; Loxia c*********a) (reg.) pasărea-lui-Hristos, pasăre-cu-cioc-încrucișat.
PASĂRE-CU-cioc-ÎNCRUCIȘÁT s. v. forfecuță.
PĂSTRÚGĂ ~gi f. Pește marin de talie mare, cu botul plat și alungit ca un cioc de pasăre, pestriț pe spate și gălbui pe abdomen, apreciat pentru carnea lui gustoasă și icrele negre pe care le depune în râuri. [G.-D. păstrugii] /<sb. pastruga
MUSCICAPÍDE s.f.pl. (Zool.) Ordin de păsări cu ciocul turtit, cu aripi lungi și coada tăiată drept; (la sg.) pasăre din acest ordin. [ Sg. muscicapidă, < fr. muscicapidés].
CONIRÓSTRE s.f.pl. Familie de păsări cu ciocul gros, conic; (la sg.) pasăre din această familie. [Sg. conirostră. / < fr. conirostres, cf. lat. conus – con, rostrum – cioc].
ORNITORÍNC s.m. Mamifer din Australia, cu botul ca un cioc de rață și care se înmulțește prin ouă. [< fr. ornithorynque, cf. gr. ornis – pasăre, rynchos – cioc].
caragáță (caragáțe), s. f. – Coțofană. Var. caragace. – Mr. caracacsă, megl. căcărască. Ngr. ϰαραϰάξα, „specie de pasăre”, poate contaminat cu tc. kargaça „cioară”, dim. de la karga (DAR; Scriban), cf. bg. karagaška. Din tc., după Șeineanu, II, 87. Nu este clară legătura acestui cuvînt cu chirighiță, s. f., numele altei păsări (Sterna hirundo); aceasta din urmă ar putea fi mai curînd identificată cu chirță, s. f. (specie de pasăre cu ciocul negru și aripi rotunjite), pe care DAR îl derivă de la mag. kirics.
ANGUSTIRÓSTRU, -Ă adj. (despre păsări) cu ciocul îngust. (< fr. angustirostre)
CONIRÓSTRE s. f. pl. familie de păsări cu ciocul gros, conic: vrabia, cintezoiul etc. (< fr. conirostre)
LAMELIRÓSTRU, -Ă I. adj. (despre păsări) cu ciocul acoperit de lamele transversale. II. s. f. pl. anseriforme. (< fr. lamellirostre/s/)
MUSCICAPÍDE s. f. pl. ordin de păsări cu ciocul turtit, cu aripi lungi și coada tăiată drept. (< fr. muscicapidés)
pisc (píscuri), s. n. – 1. cioc de păsări. – 2. Vîrf ascuțit de munte. – 3. Proră. – 4. Partea de dinainte a căruței. Sl. piskŭ, care apare numai cu sensul de fluier, dar care ar trebui să însemne și „pisc”, ca slov. pisk, ceh., pol. pisk (Cihac, II, 557; Tiktin). E dubletul lui plisc, s. n. (cioc), cu l expresiv; atît acest tratament cît și înrudirea evidentă cu piț(igoi) arată că în rom. cuvîntul a fost tratat drept expresiv, ca și cioc. Din același etimon provine și piscoaie (var. piscoace, piscoci), s. f. (fluier de trestie), cf. pițigoaie; piscoi (var. piscoaie), s. n. (deschizătură prin care curge măcinișul); piscui, vb. (Trans., Mold., a piui), din sl. piskati.
CARUNCUL, -Ă (‹ fr., engl.; {s} lat. caruncula „bucată de carne”) s. f. și n. 1. S. f. Excrescență cărnoasă, mai ales la semințe, neprotejată de învelișuri. 2. S. n. Formațiune anatomică de forma unei mici excrescențe sau emunențe cărnoase (ex. c. lacrimal). 3. S. f. (ZOOL.) Proeminență cornoasă (sau cărnoasă), uneori colorată (roșie, neagră), care ornamentează capul, gîtul sau baza ciocului unor păsări (cazuar, curcan, cocoș, lebădă, porumbel ș.a.).
CÎNEPÁR (‹ cînepă) s. m. pasăre cîntătoare din familia fringilidelor, de c. 14 cm, cu pene roșii pe cap și pe laturile pieptului, cafenii pe spate și albe pe abdomen și pe aripi (Acantis cannabina). ◊ C. cu cioc galben = pasăre identificată în România din 1970, de c. 13 cm, cu penaj cafeniu-gălbui-striat și tîrtița roșcată.
BÁRZĂ, berze, s. f. pasăre călătoare cu ciocul roșu, gâtul și picioarele lungi și cu penele, de obicei, albe, afară de vârfurile aripilor, care sunt negre; cocostârc (Ciconia ciconia). – Cf. alb. bardhë.
BECÁȚĂ, becațe, s. f. Numele dat mai multor păsări călătoare cu ciocul lung, cu carnea gustoasă, care trăiesc în regiuni mlăștinoase; becațină. (Capella). – Din ngr.becatsa. Cf. fr. bécasse.
BOTRÓȘ, botroși, s. m. pasăre cântătoare cu ciocul foarte scurt, cu pene roșii închise pe piept, negre pe cap, cenușii pe spate și albe la coadă (Pyrrhula vulgaris). – Bot + roș.
CARADRIIFÓRMĂ, caradriiforme, s. f. (La pl.) Ordin de păsări comestibile, cu ciocul și picioarele lungi; (și la sg.) pasăre din acest ordin. – Cf. fr. charadriidés.
GRÁUR, grauri, s. m. pasăre migratoare cu ciocul ascuțit de culoare gălbuie și cu pene negre-verzui cu pete albe (Sturnus vulgaris). ♦ (Adjectival m.; despre cai) Care are culoarea cenușie (împestrițată cu pete albe). [Var.: (pop.) gráure s. m.] – Lat. graulus.
FRINGILÍD, fringilide, s. n. (La pl.) Familie de păsări cântătoare cu cioc conic și scurt; (și la sg.) pasăre care face parte din această familie. – Din fr. fringilidés.
PITULÍCE, pitulici, s. f. Numele mai multor păsări cântătoare divers colorate: a) pasăre mică, cu ciocul ascuțit, cu penele brune-ruginii pe spate și cenușii-albicioase pe pântece; ochiul-boului (Troglodytes troglodytes); b) mică pasăre migratoare insectivoră, cu pene brune-verzui pe spate și cenușii pe pântece (Phylloscopus collybita). – Pitula + suf. -ice.
FLORÍNTE, florinți, s. m. pasăre mică cu ciocul gros și roșiatic, cu penele măslinii și cu bărbia și gușa gălbui; florean, brotăcel (Carduelis chloris chloris). – Et. nec.
CÍNTEZĂ, cinteze, s. f. Mică pasăre cântătoare cu ciocul conic, scurt și tare, cu penajul cenușiu-albăstrui sau brun-roșcat, având pe aripă o dungă albă (Fringilla coelebs). [Acc. și: cintéză. – Var.: (reg.) cíntiță s. f.] – Et. nec.
CLONȚÓS, -OÁSĂ, clonțoși, -oase, adj. (Pop.; despre păsări) Care are ciocul, pliscul mare. ♦ Fig. (Fam.; despre oameni) Certăreț, arțăgos. – Clonț + suf. -os.
COCÓR, cocori, s. m. pasăre migratoare cu ciocul ascuțit, cu gâtul și picioarele lungi, cu penele cenușii, cu o pată roșie pe cap (Grus grus). [Var.: cucór s. m., cocoáră, cucoáră s. f.] – Et. nec.
PICIORÓNG ~oánge m. 1) pasăre semiacvatică de talie medie, cu cioc și cu aripi lungi, cu picioarele roșii, lungi, și cu penaj brun-cenușiu. 2) (nume generic) pasăre care are cioc, gât și picioare lungi. 3) Fiecare din cele două prăjini perechi prevăzute cu un suport care servește pentru a înălța piciorul la umblat; catalig. 4) la pl. iron. Picioare lungi și subțiri; catalige. /Din picior
ÍBIS s.m. pasăre exotică cu ciocul și picioarele lungi, cu pene roșii sau negre. [< fr. ibis].
LAMELIRÓSTRE s.f.pl. Familie de păsări palmipede al căror cioc este acoperit de o membrană moale lamelată; (la sg.) pasăre din această familie. // adj. (Despre păsări) Care are ciocul acoperit de lamele transversale. [< fr. lamellirostres, cf. lat. lamella – lamelă, rostrum – cioc].
ANSERIFÓRME s.f.pl. Ordin de păsări înotătoare, cu ciocul prevăzut pe margini cu lame cornoase sau cu zimți, care trăiesc pe lacuri, bălți, iazuri etc.; palmipede; (la sg.) pasăre din acest ordin. [Sg. anseriformă. / < fr. ansérofomes, cf. lar. anser – gâscă, forma – formă].
CARADRIIFÓRME s.f.pl. (Zool.) Ordin de păsări comestibile, cu ciocul și picioarele lungi; (la sg.) pasăre din acest ordin. [Sg. caradriiformă. / cf. fr. charadriidés].
cucunós, cucunóși, s.m. (înv.) pasăre răpitoare cu ciocul coroiat.
FRINGILÍDE s.n.pl. Familie de păsări cântătoare, cu cioc conic și scurt, cuprinzând cintezoiul, canarul etc.; (la sg.) pasăre din această familie. [Sg. fringilid. / < fr. fringillidés, cf. lat. fringilla – cintezoi].
PAPAGÁL s.m. 1. pasăre tropicală cu ciocul gros și încovoiat, cu pene viu colorate, care poate emite sunete asemănătoare graiului omului. 2. (Fig.) Om care repetă mecanic părerile sau vorbele altuia. 3. Clește cu dinți folosit în lucrările de montare și de reparare a țevilor. [< it. pappagallo].
stridiár, stridiári s.m. 1. (înv.) negustor de stridii. 2. (reg.) pasăre marină cu cioc puternic care se hrănește mai ales cu scoici; scoicar.
FRINGILÍDE s. n. pl. familie de păsări cântătoare, cu cioc conic și scurt: cintezoiul, canarul etc. (< fr. fringillidés)
ÍBIS s. m. pasăre exotică cu ciocul și picioarele lungi, cu penaj alb sau roșu. (< fr., lat. ibis)
PELICÁN s. m. pasăre palmipedă cu ciocul lung și cu un sac elastic sub maxilarul inferior. (< fr. pélican, lat. pelicanus, gr. pelekan)
PROCELARIIFÓRME s. f. pl. ordin de păsări marine, cu ciocul din mai multe plăci alăturate: albatrosul și petrelul. (< fr. procellariiformes)
ráță (ráțe), s. f. – pasăre inotătoare cu ciocul lat și turtit. – Mr. rosă. Sl. (sb., slov. raca, bg. rĕca, sb. race), cf. alb. rosë (› mr.) mag. réce (Miklosich, Slaw. Elem., 43; Cihac, II, 310; Conev 54). Der. din dacă (Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, II, 16) sau din alb. (Philippide, II, 730) este improbabilă. – Der. rățoi, s. m. (masculul raței); rățoi, vb. refl. (a se răsti la cineva, a ridica vocea; a se făli, a face pe); rățoială, s. f. (umflare în pene, lăudăroșenie).
BECÁȚĂ, becațe, s. f. Numele a trei păsări călătoare cu ciocul lung, cu carnea gustoasă, care trăiesc în regiuni mlăștinoase. (Capella gallinago, media, Limnocryptes minimus). – După fr. bécasse.
BOTRÓȘ, botroși, s. m. pasăre cântătoare cu ciocul foarte scurt, cu pene roșii-închise pe piept, negre pe cap, cenușii pe spate și albe la coadă (Pyrrhula vulgaris). – Din bot + roș.
CIOCÎNTÓRS (‹ cioc) s. m. pasăre călătoare, de c. 43 cm, bună zburătoare și înotătoare, din ordinul caradriiformelor, zveltă, cu penaj alb cu negru, cu ciocul lung, subțire, curbat în sus și picioare înalte, subțiri (Recurvirostra avosetta). Monument al naturii.
CAȘ, (1) cașuri, s. n. (cași, s. m.) 1. Produs alimentar preparat din lapte închegat și stors de zer. 2. Substanță lipicioasă care se formează în colțurile ciocului la puii de păsări. ◊ Expr. (Ir.) E cu caș(ul) la gură sau Încă nu i-a picat cașul de la gură, se spune despre un tânăr nepriceput, lipsit de experiență (dar cu pretenții). – Lat. caseus.
ȚICLÉTE, țicleți, s. m. pasăre insectivoră cățărătoare, cu ciocul conic, drept și cu penajul cenușiu pe spate și alb pe pântece; țoi1, țiclean (Sitta europaea). – Et. nec.
ZĂBÁLĂ, zăbale, s. f. 1. Parte a căpăstrului constând dintr-o bară subțire de metal cu două brațe, prevăzute cu câte un inel mare, care se introduce în gura calului înapoia ultimilor incisivi pentru a-l struni și a-l conduce. 2. Bubuliță albicioasă molipsitoare, care apare la oameni în colțurile gurii și la vite pe buze; zăbăluță. 3. (La pl.) Bale. 4. (La pl.) Colțurile cărnoase ale ciocului unor pui de păsări. – Din magh. zabola.
STÂRC, stârci, s. m. Nume dat mai multor specii de păsări de baltă cu ciocul, gâtul și picioarele lungi și de obicei cu un smoc de pene pe cap (care se hrănesc cu pește). ◊ Stârc cenușiu = bâtlan. – Din sl. strŭkŭ.
PAPAGÁL, papagali, s. m. 1. Nume dat mai multor păsări tropicale cățărătoare, cu ciocul mare și încovoiat, cu pene felurit și viu colorate, care, dresate, pot repeta sunete articulate. ◊ Expr. (Fam.) A avea papagal = a vorbi mult (și convingător), a fi bun de gură. ◊ Compus: papagal-țigănesc = stăncuță: papagal-de-brazi = forfecuță. ♦ Epitet dat unei persoane care repetă mecanic părerile sau cuvintele altuia. ♦ Fig. (Fam. și peior.) Gură (ca organ al vorbirii). 2. Clește cu dinți, folosit la lucrările de montare sau de reparare a țevilor. – Din ngr. pap(p)aghál(l)os, it. pappagallo.
PINGUÍN, pinguini, s. m. Nume dat unor genuri diferite de păsări palmipede marine, cu ciocul lung, cu aripile scurte, negre, improprii pentru zbor, servind ca înotătoare, cu picioarele scurte, situate la extremitatea posterioară a trunchiului, cu pieptul alb, cu mersul legănat, care trăiesc în grupuri în regiunile polare sudice. – Din fr. pingouin.
CULÍC, culici, s. m. (La pl.) Gen de păsări de mlaștină cu ciocul lung și îndoit în jos, cu penajul brun închis sau brun-ruginiu (Numenius); (și la sg.) pasăre din acest gen. – Et. nec.
ACVILÍDĂ ~e f. 1) la pl. Familie de păsări răpitoare, de talie mare, cu gheare lungi și tăioase, cu cioc încovoiat (reprezentant: acvilă). 2) pasăre din această familie. /<fr. aquilidés
CAȘ ~uri n. 1) Produs alimentar obținut din lapte (de oaie) închegat și stors de zer. 2) Substanță gălbuie care se formează în colțurile ciocului la puii de păsări. ◊ A fi cu ~ la gură a fi tânăr și fără experiență. /<lat. caseus
cioc2 ~uri n. 1) (la păsări) Formație cornoasă care constituie o prelungire a gurii; plisc; clanț. ◊ ~ul-berzei plantă erbacee mirositoare, cu tulpina e****ă, cu frunze digitat-lobate și cu fructul o capsulă. ~-întors pasăre migratoare acvatică, de talie mare, cu plisc subțire, întors în sus, cu picioare lungi și cu penaj alb-negru. 2) fig. Parte terminală alungită și ascuțită a unui obiect; vârf. 3) Barbă mică și ascuțită, lăsată să crească numai pe vârful bărbiei; barbișon; țăcălie. Om care poartă ~. 4) Gură subțiată și alungită a unui vas. 5) depr. Gură a omului. /Cuv. autoht.
A CIUPÍ ~ésc tranz. 1) (boabe, fărâme etc.) A mânca apucând (cu mâna, cu gura, cu ciocul) în cantități mici; a ciuguli. 2) (ființe) A apuca de piele cu vârful degetelor strângând (și provocând durere); a pișca. 3) (despre păsări) A mușca cu ciocul. 4) fig. A înțepa cu vorba; a critica ușor; a pișca. 5) fam. A fura în cantități neînsemnate și pe nesimțite; a pișca. 6) (bucăți mici, vârfuri, margini etc.) A înlătura câte puțin prin rupere sau prin tăiere; a pișca. 7) (coardele instrumentelor muzicale) A apuca cu vârful degetelor, făcând să vibreze; a pișca. /cf. bulg. țupja, sb. țupati
CULÍC ~ci m. 1) la pl. Gen de păsări de mlaștină cu ciocul lung și arcuit în jos, cu penajul brun-închis sau brun-ruginiu. 2) pasăre din acest gen. /<rus. kuliku
LARIFÓRMĂ ~e f. 1) la pl. Ordin de păsări acvatice palmipede cu aripile lungi și late, cu capul rotund și cu ciocul curbat (reprezentant: pescărușul). 2) pasăre din acest ordin. /<fr. lariformes
ciupărá vb. I (reg.) 1. a jumuli (o pasăre de pene), a ciupeli. 2. (refl.; despre păsări) a se curăți cu ciocul. 3. (despre animale și păsări) a rupe cu gura (firele de iarbă), a ciuguli, a ciupi; (despre om) a mânca cîte puțin, a ciuguli. 4. a adăuga câte ceva (la ceva). 5. a fura câte puțin, a ciupi, a pișca.
culichíu, culichíi, s.m. (reg.) pasăre de baltă cu ciocul lung; șnep.
fusár, fusári, s.m. (reg.) 1. om care face sau vinde fuse. 2. țipar, sular, fus. 3. pasăre de apă cu ciocul lung și rotund ca un fus și cu picioarele înalte.
porcăráș1, porcăráși, s.m. (reg.) 1. pasăre de baltă cu ciocul lung; fluierar, șnep, ploier. 2. băiat tânăr care îngrijește porcii; purcărel.
CARADRIIFÓRME s. f. pl. ordin de păsări limicole, alergătoare, cu ciocul și picioarele lungi. (< fr. charadriiformes)
CORACOÍD, -Ă adj. os ~ = os pereche, component al centurii scapulare, la batracieni, la reptile și păsări, în formă de cioc de corb; apofiză ~ă = proeminență pe marginea superioară a omoplatului la mamifere. (< fr. coracoïde)
PSITACIFÓRME s. n. pl. ordin din familia psitacidelor, păsări arboricole cățărătoare, cu cioc gros și puternic, cu penajul viu colorat: papagalul. (< fr. psittaciformes)
ȚOCNÍ, țocnesc, vb. IV. Tranz. (Despre păsări) A lovi cu ciocul; (despre animale) a mușca.
CAȘ, (1) cașuri, s. n. 1. Produs alimentar preparat din lapte închegat și stors de zer. 2. Substanță gălbuie-albicioasă care se formează în colțurile ciocului la puii de păsări sau, p. ext., în colțurile gurii unei persoane. ◊ Expr. (Ir.) A fi cu caș(ul) la gură = a fi tânăr, nepriceput. – Lat. caseus.
ZĂBÁLĂ, zăbale, s. f. 1. Parte a căpăstrului constând dintr-o bară subțire de metal cu două brațe, care se introduce în gura calului pentru a-l struni și a-l conduce. 2. (La pl.) Bubulițe albicioase, molipsitoare, care se ivesc la oameni în colțurile gurii și la vite, pe buze. 3. (La pl.) Bale. 4. (La pl.) Colțurile cărnoase ale ciocului unor pui de păsări. – Magh. zabola.
CULÍC s. m. Gen de păsări de mlaștină cu ciocul lung și îndoit în jos și cu penajul brun-închis sau brun-argintiu, care cuibăresc în Deltă sau sînt doar de pasaj. În România se cunosc trei specii: c. mare (Numenius arquata), cu pete lanceolate, cafenii-deschis, pe spate: c. mic (N. phaeopus), cu două dungi închise pe cap; c. cu cioc subțire (N. tenuirostris), cu pete cafenii, mari pe spate.
BÂTLĂNÁȘ, bâtlănași, s. m. pasăre din ordinul picioroangelor, cu ciocul lung și cu penele roșcate și negre (Ardea minuta). – Din bâtlan + suf. -aș.
CICONIIFÓRMĂ, ciconiiforme, s. f. (La pl.) Ordin de păsări mari, cu gâtul lung și picioarele lungi, cu ciocul conic; (și la sg.) pasăre din acest ordin. [Pr.: -ni-i-] – Cf. fr. ciconiidés.
MIÉRLĂ, mierle, s. f. pasăre cântătoare de pădure, cu cioc galben și cu pene negre (Turdus merula). ◊ Mierlă sură (sau gulerată) = pasăre migratoare cu pene de culoare brună, cu un guler de pene albe în jurul gâtului (Turdus torquatus). Mierlă de pârâu = pescărel. – Lat. mer(u)la.
SÍLVIE, silvii, s. f. Nume dat mai multor păsări care se caracterizează prin cioc scurt și turtit, cu peri la colțuri, prin picioare puternice, aripi ascuțite și coada retezată (Sylva). ◊ Silvie de țărm (sau de țărmuri, mătăsoasă) = pasăre cu gâtul alb pătat cu gri, care scoate un sunet caracteristic și trăiește în zăvoaiele din preajma râurilor (Locustella fluviatilis). Silvie de mlaștină (sau mătăsoasă) = pasăre de culoare brună-roșiatică pe partea superioară și albă pe partea inferioară (Cettia cetti). – Din lat. Sylva, numele științific al păsării.
STRIGIFÓRMĂ, strigiforme, s. f. (La pl.) Ordin de păsări de pradă care vânează noaptea, cu capul mare, ochii mari, așezați în față, cu ciocul puternic; (și la sg.) pasăre din acest ordin. – Din fr. strigiformes.
ALUNÁR ~i m. 1) pasăre sedentară de munte, cu cioc puțin încovoiat spre vârf, cu coadă lungă și cu pene negre, care se hrănește cu alune, ghindă, semințe de conifere și insecte; gaiță-de-munte. 2) Specie de șoareci de pădure care se hrănesc cu alune. /aluna + suf. ~ar
CÉUCĂ ~ci f. pasăre de talie mică, cu ciocul scurt, puțin curbat, cu coadă lungă și cu penaj negru-cenușiu; stancă. [Sil. ceu-că] /<bulg., sb. țavka
CICONIIFÓRMĂ ~e f. 1) la pl. Ordin de păsări de talie mare, cu ciocul conic, gâtul și picioarele lungi (reprezentanți: barza, ibisul, țigănușul, stârcul etc.). 2) pasăre din acest ordin. [Sil. -ni-i-] /<fr. ciconiiformes
FLUIERÁR2 ~i m. pasăre de talie medie, cu cioc lung și subțire, cu picioare lungi, care trăiește în regiuni mlăștinoase și scoate sunete asemănătoare cu cele ale fluierului. [Sil. flu-ie-] /fluier + suf. ~ar
GÁIȚĂ ~e f. 1) pasăre sedentară de talie medie, cu penaj pestriț, viu colorat, care poate imita sunetele scoase de alte păsări. ◊ ~ de munte pasăre de munte sedentară, cu cioc puțin încovoiat spre vârf, cu coadă lungă și cu penaj negru (care se hrănește cu alune, ghindă, semințe de conifere etc.); alunar; nucar. 2) fig. fam. Persoană, mai ales femeie, care vorbește mult și fără rost. [Sil. ga-i-] /Din gaie
PAPAGÁL ~i m. 1) pasăre exotică de talie medie sau mică, cu cioc încovoiat, cu penaj divers și viu colorat, care, fiind dresată, poate reproduce fragmente din graiul omenesc. ◊ ~-țigănesc stancă mică; stăncuță. ~-de-brazi pasăre de talie mică, cu cioc scurt, încovoiat, cu penaj brun, având vârfurile cozii dispuse ca lamele unor foarfece; forfecuță. A avea ~ a fi bun de gură. 2) fig. Persoană care repetă întocmai spusele cuiva, fără să le pătrundă. 3) fam. Organ al vorbirii; gură. 4) Clește dințat folosit la montarea sau repararea țevilor. /<ngr. papaghálos, it. pappagallo
RĂPITOÁRE ~ f. 1) la pl. Ordin de păsări de talie mare, cu cioc gros și încovoiat, care se hrănesc cu alte păsări și cu mamifere mici (reprezentanți: vulturul, uliul etc.). 2) pasăre din acest ordin. ~ de zi. ~ de noapte. /a răpi + suf. ~toare
GUILEMÓTĂ s.f. pasăre palmipedă asemănătoare pinguinului, cu ciocul drept și lung, care își face cuibul pe coastele arctice. [Pron. ghi-le-. / < fr. guillemot].
MERGÚL s.m. (Zool.) pasăre asemănătoare cu pinguinul, cu ciocul foarte scurt. [< fr. mergule].
BECÁȚĂ s.f. pasăre migratoare de baltă, cu ciocul și picioarele lungi, a cărei carne este foarte gustoasă. [Cf. fr. bécasse, it. beccaccia].
ÁCVILĂ s. f. pasăre răpitoare de zi, cu cioc și cu aripi puternice; pajură. (< lat., it. aquila)
BECÁȚĂ s. f. pasăre migratoare de baltă, cu ciocul și picioarele lungi, gustoasă; becațină. (după fr. bécasse)
CALÁO s. m. pasăre din Asia, Africa și Oceania, cu ciocul având un apendice încovoiat; pasăre-rinocer. (< fr. calao)
GUILEMÓTĂ GHI-/ s. f. pasăre palmipedă asemănătoare pinguinului, cu ciocul drept și lung, care își face cuibul pe coastele arctice. (< fr. guillemot)
MERGÚL s. m. pasăre asemănătoare cu pinguinul, cu ciocul foarte scurt. (< fr. mergule, lat. mergulus)
MEROPÍDE s. f. pl. familie de păsări migratoare, viu colorate, cu cioc lung și curbat și cu coadă lungă și ascuțită: prigoriile. (< fr. méropidés)
FORFECÚȚĂ, forfecuțe, s. f. 1. Diminutiv al lui foarfece; foarfece mic (pentru tăiat unghiile). 2. pasăre mică, cu penele cărămizii, cu ciocul puternic având vârfurile încrucișate ca niște foarfece (Loxia c*********a). – Foarfece + suf. -uță.
STĂNCÚȚĂ, stăncuțe, s. f. pasăre de culoare neagră-cenușie, cu ciocul și picioarele negre, mai mică decât cioara; stancă, ceucă (Coloeus monedula). – Stancă + suf. -uță.
RÁȚĂ, rațe, s. f. 1. Nume dat mai multor specii de păsări domestice și sălbatice, înotătoare, cu ciocul lat și turtit, cu trunchiul scurt și îndesat, și cu picioarele scurte, deplasate în partea posterioară a trunchiului (Anas). ◊ Rață sălbatică = strămoșul celor mai multe rațe domestice, foarte asemănătoare cu acestea și apreciată pentru carnea ei gustoasă (Anas platyrhynchos). Rață domestică = denumire dată multiplelor varietăți provenite prin domesticirea raței sălbatice și deosebite între ele prin culoarea penajului, forma corpului, calitățile productive etc. ◊ Expr. (A merge, a se mișca, a umbla) ca o rață = (a merge etc.) cu mersul legănat, greoi. 2. U****l. 3. (Art.) Numele unui dans popular; melodie după care se execută acest dans. – Cf. alb. rosë, scr. raca.
SCATÍU, scatii, s. m. pasăre cântătoare mică, foarte vioaie, cu ciocul puternic, penele verzi-gălbui, cenușii pe spate, iar pe aripi cu două dungi negre (Carduelis spinus). – Din ngr. skathí.
BÁRZĂ bérze f. pasăre migratoare, de talie mare, cu cioc roșu, cu gât și picioare lungi, cu penaj alb, având doar vârfurile aripilor negre; cocostârc. [G.-D. berzei] /Cuv. autoht.
BECÁȚĂ ~e f. pasăre migratoare, de talie mică, cu cioc lung și cu penaj pestriț, care tră-iește prin locuri mlăștinoase și este vânată pentru carnea ei. ~ mare. [G.-D. becaței] /<ngr. becátsa, fr. bécasse
CHIRIGHÍȚĂ ~e f. pasăre călătoare, de talie mică, cu ciocul și coada drepte, care trăiește pe lângă râuri și bălți și se hrănește cu pește. /cf. caragață
CÍNTEZĂ ~e f. pasăre sedentară de talie mică, cu ciocul conic, scurt, și cu penajul cenușiu-verzui, cu o dungă albă de-a curmezișul aripilor. /Orig. nec.
CIOÁRĂ ciori f. pasăre sedentară, de talie medie, cu cioc mare, puternic și cu penaj cenușiu sau negru. ~ gulerată. ◊ Cât ~a în par o clipă; foarte puțin. Ce (sau cum) ciorile! ce (cum) naiba! A-l râde și ciorile se spune despre cineva, care a ajuns de râsul tuturor. [G.-D. ciorii; Sil. cioa-ră] /Cuv. autoht.
ciocĂNITOÁRE ~óri f. pasăre sedentară, de talie mijlocie, cu cioc puternic și cu penaj viu colorat, care ciocănește coaja copacilor în căutarea viermilor cu care se hrănește; ghionoaie. [G.-D. ciocănitorii] /a ciocăni + suf. ~toare
CLONȚÁR ~i m. reg. pasăre sedentară, de talie mică, cu ciocul scurt și gros și cu penajul viu colorat; cireșar; botgros; sâmburar. /clonț + suf. ~ar
COBÁIE ~ăi f. rar reg. 1) pasăre domestică de talie medie, cu cioc conic, crescută pentru carne și ouă; orătanie; găină. 2) la pl. Păsări domestice; orătănii. [Sil. -ba-ie] /cobe + suf. ~aie
COCOSTÂRC ~ci m. pasăre migratoare din ordinul picioroangelor, cu ciocul, gâtul și picioarele lungi și cu penele albe, vârfurile aripilor fiind negre; barză. /cocor + stârc
FLORÍNTE ~ți m. pasăre sedentară, de talie mică, cu cioc conic, roșiatic, și cu penaj gălbui. /Orig. nec.
FRINGILÍDĂ ~e f. 1) la pl. Familie de păsări cântătoare, de talie mică, cu cioc conic, gros și scurt, cu penaj viu colorat (reprezentanți: canarul, presura, sticletele etc.). 2) pasăre din această familie. /<fr. fringillidés
GALIFÓRMĂ ~e f. 1) la pl. Ordin de păsări omnivore, cu zbor greoi, având cioc puternic (reprezentanți: găina, bibilica, păunul, fazanul etc.). 2) pasăre din acest ordin. /<fr. galliformes
GĂÍNĂ ~i f. pasăre domestică de talie medie, cu cioc conic, crescută pentru carne și ouă. ◊ A avea orbul ~ilor a nu vedea bine, deslușit (mai ales seara). De râsul ~ilor de nimic; de batjocură. A se culca o dată cu ~ile a se culca foarte devreme, decuseară. A sta ca o ~ (sau curcă) plouată a) a fi lipsit de curaj; b) a fi indispus. ~-de-apă pasăre de baltă, migratoare, de talie medie, cu penaj negru-cenușiu, având un moț alb între ochi; lișiță. [G.-D. găinii] /<lat. gallina
GĂINÚȘĂ1 ~e f. (diminutiv de la găină) 1) pasăre sălbatică semiacvatică, migratoare, de talia unei prepelițe, cu cioc scurt și cu penaj cafeniu-verzui. ◊ ~ de alun pasăre sedentară de talia unui porumbel, având penaj cenușiu cu puncte negre, apreciată pentru carnea ei gustoasă; ieruncă. ~ de baltă pasăre acvatică de talie medie, cu cioc scurt, roșu la bază, având picioare lungi, verzui, și penaj divers colorat; corlă. 2) Insectă de talie medie, cu elitre tari, de culoare brună-cafenie, care apare la începutul lunii mai și atacă culturile agricole; cărăbuș; gândac de mai. 3) art. astr. pop. Ansamblu de stele din constelația Taurului; Cloșca-cu-Pui; Pleiada. /găină + suf. ~ușă
LOPĂTÁR2 ~i m. pasăre migratoare de culoare albă, cu ciocul asemănător unei lopeți și cu un moț în vârful capului. /lopată + suf. ~ar
PESCĂRÉL ~i m. pasăre cu penaj brun-negricios, având coadă scurtă și ridicată în sus, care trăiește în apropierea râurilor de munte. ◊ ~ albastru pasăre de talia unei vrăbii, având cioc lung, conic, și penaj albastru-verzui strălucitor, care se hrănește cu pește. /pescar + suf. ~el
PIȚIGÓI ~ m. pasăre sedentară de talie mică, cu cioc scurt, conic, și cu penaj divers colorat. /Orig. nec.
PRIGÓRIE ~i f. pasăre migratoare de talie medie, cu cioc subțire și alungit, cu penaj divers și viu colorat, care își face cuibul în maluri lutoase și se hrănește mai ales cu viespi și albine; albinărel. [G.-D. prigoriei] /v. a prigori
PÚPĂZĂ ~eze f. 1) pasăre migratoare de talie mică, cu cioc lung, subțire și puțin încovoiat, cu moț stufos și înalt (în evantai) pe cap și cu penaj divers colorat. 2) fig. Femeie fardată sau îmbrăcată țipător. 3) fig. fam. Persoană guralivă. 4) reg. Colac asemănător la formă cu o pasăre (sau cu un cuib de păsări). ◊ Colac peste ~ v. COLAC. [G.-D. pupezei] /cf. alb. pupëzë
RÁȚĂ1 ~e f. 1) pasăre înotătoare, de talie medie, cu cioc lat, rotunjit la vârf, cu picioare scurte și palmate și cu penaj divers colorat. ~ domestică. ~ sălbatică. ◊ A umbla (sau a merge) ca o ~ (sau ca ~a) a merge legănat. 2) Carne de astfel de pasăre. ~ friptă. / cf. alb. rosë, sb. raca
SÂMBURÁR ~i m. pasăre sedentară, de talie mică, cu cioc scurt, gros, și cu penaj brun-roșiatic, care se hrănește, mai ales, cu sâmburi; botgros; cireșar. /sâmbure + suf. ~ar
SITÁR1 ~i m. pasăre migratoare, de talie mică, cu cioc lung și subțire și cu penaj cafeniu, vânată pentru carnea ei gustoasă. /Orig. nec.
STURZ ~i m. pasăre migratoare de talie mică, cu cioc conic, puternic, cu penaj brun, răspândită prin locuri păduroase. /<lat. turdus
ȘERPÁR2 ~i m. pasăre răpitoare de talie mare, cu cioc scurt și coroiat, cu gheare pu-ternice, care se hrănește, mai ales, cu șerpi. /șarpe + suf. ~ar
ȘOFRÁC ~ci m. pasăre migratoare, de talie mică, cu cioc subțire și ascuțit, cu penaj roșiatic pe spate și albicios pe abdomen. /cf. sb. țvorak
VÂRTECÁP ~i m. pasăre migratoare de talie mică, cu cioc conic, ascuțit, cu penaj brun-cenușiu, dungat, care își răsucește des capul; capântortură. /a [în]vârti + cap
VRÁBIE vrăbii f. pasăre sedentară de talie mică, cu cioc scurt și conic, având penaj de culoare brună-cafenie cu dungi negre pe spate și cenușii pe pântece. ◊ ~a mălai visează fiecare se gândește la ceea ce îi trebuie, la ceea ce-i place. Nu da ~a din mână pe cioara din par (sau din gard) mai bine mulțumește-te cu puținul de care dispui, decât să râvnești la promisiuni mai avantajoase, dar nesigure. [G.-D. vrabiei] /<sl. vrabij
ALBATRÓS s.m. pasăre marină cu aripi mari, cu cioc gros și încovoiat, care trăiește în emisfera australă. [< fr. albatros].
CALÁO s.m. pasăre din Asia și Africa, cu ciocul prevăzut cu un apendice încovoiat. [Pron. -la-o. / < fr. calao].
FAETÓN s.n. 1. Trăsură elegantă, înaltă și ușoară, deschisă, de diferite forme. 2. Șaretă înaltă cu două roți. // s.m. pasăre palmipedă din mările tropicale, cu cioc ascuțit și coadă lungă. [Pron. fa-e-. / < fr. phaéton].
plișcuí, pers. 3 sg. pliscuiéște, vb. IV (înv.) 1. (despre păsări) a piui. 2. a bate cu ciocul; a ciuguli.
PELICÁN s.m. pasăre acvatică din ordinul palmipedelor, cu ciocul lung și cu un sac elastic sub maxilarul inferior; (pop.) babiță. [< fr. pélican, lat. pelicanus].
TUCÁN s.m. (Zool.) Gen de păsări cățărătoare din America tropicală, cu ciocul mare și penajul viu colorat; pasăre din acest gen; toko. [< fr. toucan, it. tucano < cuv. tupi].
CORMORÁN s. m. pasăre acvatică palmipedă neagră-verzuie, cu ciocul lung și încovoiat la vârf, care se hrănește cu pești; corb-de-mare. (< fr. cormoran)
TUCÁN s. m. pasăre cățărătoare din America tropicală, cu ciocul mare și penajul viu colorat. (< fr. toucan, it. tucano, sp. tucan)
ÁCVILĂ, acvile, s. f. Nume dat mai multor specii de păsări răpitoare din familia acvilidelor, cu cioc puternic și încovoiat, cu gheare puternice și cu aripile lungi și ascuțite. ♦ Stemă reprezentând o acvilă; pajură. – Lat. lit. aquila (it. aquila).
kiwi s.f. invar. 1. pasăre acarinată din Noua Zeelandă, cu ciocul lung și ascuțit, ușor curbat, având aripile atrofiate; apterix. 2. fruct exotic, asemănător cu para, cu scoarța păroasă și pulpa verde și dulce ♦ băutură răcoritoare din acest fruct (‹ fr., engl. kiwi).
BÁRZĂ, berze, s. f. pasăre călătoare din ordinul picioroangelor, cu ciocul, gâtul și picioarele foarte lungi și cu penele albe, afară de vârfurile aripilor care sunt negre (Ciconia Ciconia); cocostârc. – Comp. alb. bardhë.
CALÁO s. m. pasăre din Asia și Africa, al cărei cioc are un apendice încovoiat (Buceros rhinoceros). [Pr.: -la-o] – Din fr. calao.
ȚIGĂNÚȘ, țigănuși, s. m. 1. Diminutiv al lui țigan (I 1); țigănaș, țigănel. 2. pasăre de baltă cu picioarele înalte, cu ciocul lung și încovoiat în jos, cu spatele și aripile negre cu reflexe verzui și ruginii (Plegadis falcinellus). 3. Pește răpitor cu corpul scurt și îndesat, de culoare închisă, stropit cu puncte negre (Umbra krameri). – Țigan + suf. -uș.
SITÁR1, sitari, s. m. pasăre călătoare de mărimea unui porumbel, cu ciocul lung, drept și subțire și cu pete cafenii, căutată de vânători pentru carnea ei gustoasă (Scolopax rusticola). – Et. nec.
PESCĂRÁȘ, pescărași, s. m. I. (Rar) Diminutiv al lui pescar (I). II. pasăre de apă cu corpul scurt, cu ciocul lung, conic, cu penajul colorat în tonuri de albastru-verzui; pescărel (a) (Alcedo atthis). – Pescar + suf. -aș.
PÚPĂZĂ, pupeze, s. f. 1. pasăre insectivoră migratoare, cu penaj pestriț, cu ciocul lung și curbat și cu o creastă de pene mari, portocalii, în vârful capului (Upupa epops). ◊ Expr. A-i merge (cuiva) gura ca pupăza = a vorbi mult, a fi flecar. A-i cânta (cuiva) pupăza = a-i merge rău, a nu avea noroc. 2. Fig. (Fam.) Persoană flecară. ♦ Femeie îmbrăcată sau fardată strident; p. ext. femeie de moravuri ușoare. 3. (Reg.) Colac (în formă de pasăre sau de cuib de pasăre). ◊ Expr. Colac peste pupăză sau pupăză peste colac, se spune când peste un necaz deja existent vine altul (și mai mare). – Cf. alb. pupëzë.
STURZ, sturzi, s. m. Nume dat mai multor specii de păsări de pădure de talie mică, cu cioc conic și puternic, cu pene brune pe spate și albe-gălbui (cu pete brune) pe piept, care se hrănesc cu insecte, viermi, fructe etc. (Turdus). – Refăcut din pl. turdi (< lat. turdus, influențat probabil de lat. sturnus).
CRISTÉI, cristei, s. m. pasăre călătoare mai mare decât mierla, cu penajul brun-măsliniu-roșcat, care trăiește pe câmp și în stufărișul din apropierea bălților și care se recunoaște mai ales prin sunetele ei scârțâitoare (Crex crex). ◊ Compus: cristei-de-baltă = pasăre călătoare acvatică, cu aripi scurte, cu ciocul lung și ascuțit, cu penajul brun-măsliniu (Rallus aquaticus). [Var.: crâstél, cârstél s. m.] – Din sl. krastĕlĩ.
BÁBIȚĂ ~e f. pop. 1) pasăre migratoare acvatică, de talie mare, cu cioc lung și gros, cu o pungă sub maxilarul inferior, în care își depozitează hrana; pelican. 2) (nume generic) Ciupercă care crește pe copaci și din care se prepară iasca. /<bulg., sb. babica
BOTRÓȘ ~i m. pasăre sedentară cântătoare, de talie mică, cu cioc foarte scurt și rotunjit, cu penaj viu colorat. /bot + roș
CORMORÁN ~i m. pasăre acvatică cu penaj negru și cu cioc lung, încovoiat. /<fr. cormoran
ERÉTE ~ți m. pasăre sedentară răpitoare de talie medie, cu cioc scurt și coroiat, cu gheare lungi și aripi late; uliu. /Orig. nec.
FAETÓN2 ~i m. pasăre acvatică exotică, de talie medie, cu cioc ascuțit și cu coadă prelungită de două pene mari, care se hrănește cu pește. [Sil. fa-e-] /<fr. phaéton
FALCONÍDĂ ~e f. 1) la pl. Familie de păsări sedentare, răpitoare, de talie mare, cu cioc scurt, gros și încovoiat, cu aripi lungi și cu gheare tari (reprezentanți: vulturul, pajura, uliul, șoimul etc.). 2) pasăre din această familie. /<fr. falconidés
FLAMÍNGO ~gi m. pasăre acvatică migratoare, de talie mare, cu cioc încovoiat, cu gâtul și picioarele deosebit de lungi și cu penaj alb-roz. /<germ. Flamingo
GÁIE găi f. pasăre migratoare răpitoare, de talie medie, cu cioc puternic, încovoiat, având coadă lungă, bifurcată, și penaj brun-închis; șorliță. ◊ A-l lua (pe cineva) gaia a nimeri într-o situație neplăcută; a o păți. De-a puia-gaia (sau de-a baba-gaia) v. BABĂ. A se ține ~ după cineva a deranja în permanență pe cineva. [Sil. ga-ie] /Orig. nec.
GOTCÁN ~i m. pasăre sălbatică de talia unui curcan, cu cioc puternic și puțin încovoiat și cu penaj negru; cocoș sălbatic; cocoș-de-munte. /gotcă + suf. ~an
GRÁUR ~i m. pasăre migratoare, mai mare decât vrabia, cu cioc ascuțit și cu penaj negru-verzui, împestrițat cu alb. /<lat. graulus
LĂCÁR ~i m. pasăre migratoare, cântătoare, de talie mică, cu cioc subțire și cu penaj brun-roșcat, care trăiește în stufărișul din jurul lacurilor și al mlaștinilor. /lac + suf. ~ar
MIÉRLĂ ~e f. pasăre migratoare cântătoare, de talie mică, cu cioc galben și cu penaj negru la mascul, iar la femelă cu cioc și penaj brun. /<lat. merula
PÁSĂRE păsări f. Animal vertebrat ovipar, având corpul acoperit cu pene, aripi adaptate, de obicei, pentru zbor, și un cioc în partea anterioară a capului. ~ domestică. ~ de pădure. ~ migratoare. ◊ ~ călătoare pasăre care pleacă iarna în țările calde. ~-muscă pasăre tropicală de talie foarte mică, cu cioc lung, subțire, cu penaj viu colorat, strălucitor, care poate zbura foarte iute; colibri. ~-liră pasăre australiană cu coada în formă de liră (la bărbătuși). ~ea-paradisului v. PARADIS. ~ măiastră pasăre înzestrată în credințele populare cu puteri supranaturale; pasăre năzdrăvană. [G.-D. păsării] /<lat. passer
PINGUÍN ~i m. pasăre marină polară, de talie mare, cu cioc proeminent, cu aripi mici, modificate în labe înotătoare, cu picioare scurte (având mersul în poziție verticală și legănat), cu penaj alb pe pântece și negru pe spate, care se hrănește cu pește. /<fr. pingouin
PRÉSURĂ ~e f. pasăre migratoare cântătoare, de talie mică, cu cioc scurt și gros, cu aripi bombate și cu coadă lungă, bifurcată. /Orig. nec.
PRUNDĂRÁȘ ~i f. pasăre acvatică migratoare de talie mică, cu cioc drept, cu picioare lungi, având penaj alb-negru sau variat colorat. /prund + suf. ~ăraș
RÂNDUNÍCĂ ~ci f. 1) pasăre migratoare insectivoră, de talie mică, cu cioc scurt, cu aripi lungi și cu coadă bifurcată, având penajul negru-albastru pe spate și alb pe pântece. ◊ ~ de mare a) pasăre din ordinul pescărușilor, care trăiește pe malul mării și se hrănește cu pești mici; b) pește marin, de talie medie, care se mișcă pe fundul apei cu ajutorul unor aripi pectorale. 2) Ultima (a cincea) pânză din vârful unui catarg. [G.-D. rândunicii] / <lat. hirundinella
SCATÍU ~i m. pasăre sedentară cântătoare, de talie mică, cu cioc scurt și drept, cu penaj verde-gălbui, având dungi negre pe aripi. /<ngr. skathí
SCORȚÁR ~i m. pasăre migratoare, insectivoră, de talie mică, cu ciocul în formă de sabie, cu gâtul alb și cu pântecele galben; țiclete. /scoarță + suf. ~ar
STÁNCĂ stănci f. pasăre sedentară, de talia unui porumbel, cu cioc scurt, puțin curbat, coadă lungă și penaj negru-cenușiu; ceucă. /Din Stanca n. pr.
STICLÉTE ~ți m. pasăre sedentară, cântătoare, de talie mică, cu cioc conic, scurt și gros, cu penaj viu colorat. ◊ A fi cu (sau a avea) ~ți în cap (sau a-i cânta cuiva ~ții în cap) a) a fi straniu, bizar; b) a fi smintit. A-i scoate cuiva ~ții din cap a vindeca pe cineva de capricii, de idei ciudate. [Sil. sti-cle-] /<sb. steglic, bulg. stiglic
ȘOIM ~i m. 1) pasăre sedentară răpitoare, de talie medie, cu cioc scurt și încovoiat, cu gheare curbate și ascuțite și cu coadă lungă în formă de furcă, care se hrănește numai cu pradă vie. 2) fig. Bărbat viteaz și semeț. 3) fig. Cal sprinten și aprig. /<ung. sólyom
ȚICLÉTE ~ți m. pasăre migratoare insectivoră, de talie mică, cu cioc conic și cu penaj divers colorat; scorțar. /Orig. nec.
ȚOI1 ~ m. reg. pasăre migratoare insectivoră, de talie mică, cu cioc conic și cu penaj divers colorat; țiclete; scorțar. /Onomat.
ÚLIU ~i m. pasăre sedentară răpitoare, de talie medie, cu ciocul coroiat, cu gheare lungi, curbate, cu aripi late și scurte, rotunjite și cu coadă lungă; erete; coroi. /< ung. ölyü
VULTÁN ~i m. 1) pop. pasăre sedentară răpitoare, de talie mare, cu cioc lung și coroiat, cu gheare și aripi lungi, puternice, care se hrănește cu animale vii și cu stârvuri; vultur. 2) fig. Om curajos și mândru. /vult [ur] + suf. ~an
VÚLTUR ~i m. 1) pop. pasăre sedentară răpitoare, de talie mare, cu cioc lung și coroiat, cu gheare și aripi lungi, puternice, care se hrănește cu animale vii și cu stârvuri. ◊ ~-pleșuv vultur cu gâtul gol și cu penaj brun-cenușiu. ~-pescar vultur care se hrănește cu pește. ~-imperial vultur răspândit în regiunile montane; acvilă; pajură. Ochi (sau privire) de ~ ochi (sau privire) ageră. 2) fig. Om curajos și mândru. 3) Simbol reprezentând o astfel de pasăre, care se imprimă pe steme, steaguri, monede. 4) art. Constelație din emisfera boreală, vizibilă vara. /<lat. vultur, ~uris
CORMORÁN s.m. pasăre palmipedă de culoare neagră-verzuie, cu ciocul lung și încovoiat la vârf, care se hrănește cu pești; corb-de-mare. [< fr. cormoran, cf. v.fr. corp marenc – corb-de-mare].
ciugulí (-lésc, -ít), vb. – 1. Despre păsări, a ciupi de ici colo cu ciocul mîncare. – 2. A paște, a rupe iarba, a mînca lujeri. – 3. A mînca pe apucate, a mînca dintr-un aliment cîte puțin, luînd de ici și de colo. – 4. A spicui, a culege de ici și de colo. – 5. (Refl.) A se mîngîia. – Var. ciogoli, ciumeli, ciumuli. Creație expresivă (Graur, BL, IV, 91), pentru a cărei consonanță cf. ciocăni, giugiuli, ciufuli, jumuli, etc. Este posibil să existe o legătură cu cioc „plisc” (Cihac, II, 53; Tiktin), dar această ipoteză nu pare necesară. Este puțin probabilă der. din mag. csokolni „a săruta” (Scriban, Arhiva, 1912), sau din mag. csögölni „a curăța de coajă” (DAR). Sensul 5 indică o confuzie cu giugiuli. – DAR consideră ciumeli ca fiind cuvînt distinct, dar nu este posibil să separăm pe ciuguli de ciumuli. Cf. cimili.
ALBATRÓS s. m. pasăre palmipedă marină cu aripi mari, cu cioc gros și încovoiat. (< fr. albatros)
FAETÓN2 s. m. pasăre palmipedă din mările tropicale, mare, cu cioc ascuțit și coadă lungă. (< fr. phaéton)
MANACHÍN s. m. pasăre mică din pădurile Americii tropicale, cu ciocul și coada scurte, amintind de pițigoii noștri. (< fr. mannequin)
BOTGRÓS, botgroși, s. m. pasăre mică, cu penele variat colorate, cu ciocul gros și tare. (Coccothraustes coccothraustes). – Din bot + gros.
ciocÎRLÁN (‹ cioc) s. m. 1. Bărbătușul ciocîrliei. 2. C. moțat = pasăre de c. 18 cm, din ordinul paseriforme, înrudită cu ciocîrliile, cu penele brun-cenușii și cu un moț de pene pe cap (Galerida cristata). 3. (ARHIT.) Rînd de șiță profilat în scop decorativ pe coama acoperișului.
ciocĂNITOÁRE, ciocănitori (ciocănitoare), s. f. Nume dat mai multor specii de păsări agățătoare de pădure cu aripile scurte, cu cioc conic, puternic, care ciocănesc coaja copacilor, distrugând insectele dăunătoare și larvele lor; ghionoaie. – ciocăni + suf. -toare.
GÁIE, găi, s. f. Nume dat mai multor păsări răpitoare de zi, asemănătoare cu uliul, cu ciocul coroiat, cu gheare puternice și cu coada bifurcată (Milvus). ◊ Expr. Se ține gaie după (sau de) cineva, se zice despre o persoană de care nu poți scăpa. M-a (sau te-a etc.) luat gaia = am (sau ai etc) pățit-o. ♦ De-a puia-gaia = numele unui joc de copii; de-a baba-gaia. [Pr.: pu-ia-ga-ia]. – Et. nec.
PRÉSURĂ1, presuri, s. f. Gen de păsări (cântătoare) migratoare, de mărimea unei vrăbii, cu ciocul scurt și gros, cu coada lungă și bifurcată, cu spatele brun și dungat (Emberiza); pasăre care face parte din acest gen. – Et. nec.
CORÓI ~ m. pop. pasăre sedentară de pradă, de talie medie, cu cioc scurt, încovoiat, cu aripi lungi, cu gheare curbate, ascuțite, și cu coadă lungă în formă de furcă; șoim. [Sil. -roi] /<ung. karvaly
CUFUNDÁR ~i m. 1) pasăre de apă mai mare decât rața, cu ciocul ascuțit și cu penele negre, cu puncte albe pe spate. 2) pasăre înotătoare de mărimea raței, cu penele castanii pe spate și albe pe burtă, având în jurul gâtului un „guleraș” de pene. /a se cufunda + suf. ~ar
FORFECÚȚĂ ~e f. (diminutiv de la foarfece) pasăre de talie mică, cu penaj brun, cu cioc scurt, încovoiat, având vârfurile cozii dispuse ca lamelele unui foarfece; papagal de brazi. /foarfece + suf. ~uță
HULÚB2 ~i m. pop. pasăre (sălbatică sau domestică) de talie mică, cu cioc scurt, având penaj divers colorat; porumbel. /<ucr. holub
NUCÁR ~i m. 1) reg. pasăre sedentară de munte, de talie medie, cu cioc puțin încovoiat spre vârf, cu coadă lungă și cu pene negre (care se hrănește cu alune, ghindă, semințe de conifere etc.); alunar; gaiță-de-munte. 2) Gândac mic a cărui larvă se hrănește cu alune. /nuc + suf. ~ar
PÁJURĂ ~i f. 1) pasăre răpitoare de munte, de talie mare, cu cioc puternic și cu gheare lungi și ascuțite; acvilă. 2) Simbol care reprezintă o pasăre de acest fel, cu unul sau două capete, servind drept semn distinctiv pe stemele, steagurile, pecețile și monedele unor țări. 3) Stemă sau emblemă cu asemenea simbol. [G.-D. pajurei] /<ucr. pažera
PORUMBÉL ~i m. pasăre sălbatică sau domestică, de talie mică, cu cioc scurt și penaj divers colorat, care trăiește în perechi. ◊ ~-gulerat porumbel cu un rând de pene în jurul gâtului (ca un guler). ~ călător (sau de poștă) porumbel special dresat pentru a duce diferite mesaje. A trăi (sau a se iubi) ca doi ~i a trăi în mare dragoste și înțelegere. /porumb + suf. ~el
SFRÂNCIÓC ~ci m. pasăre migratoare de pradă, de talie medie, cu cioc scurt și încovoiat la vârf, cu gheare ascuțite, puternice, și cu coadă lungă; lupul-vrăbiilor. /<sb. svrațak
STEGANIPÓD ~e n. 1) la pl. Ordin de păsări acvatice migratoare de talie medie sau mare, cu cioc lung și puternic (reprezentant: pelicanul, fregata etc.). 2) pasăre din acest ordin. /<fr. stéganopodes
ȚIGĂNÚȘ ~i m. (diminutiv de la țigan) 1) pasăre de baltă, migratoare, de talie medie, cu cioc lung și coroiat, cu picioare lungi și cu penaj aproape negru. 2) Pește dulcicol, răpitor, de talie mică, de culoare neagră pe spate, răspândit în apele mocirloase. /țigan + suf. ~uș
ZĂBÁLĂ ~e f. 1) Piesă constând din două bare metalice, unite flexibil între ele și fixate în partea de jos a căpăstrului, care se introduce în gura calului pentru a-l putea struni ori conduce. 2) la pl. Bubulițe molipsitoare, care apar, mai ales la copii, în colțurile gurii (și la vite pe buze). 3) (la puii unor păsări) Colț cărnos și galben de la rădăcina ciocului. [G.-D. zăbalei] /<ung. zabola
TROGÓN s. m. pasăre din pădurile tropicale, asemănătoare cu ciocănitoarea, cu ciocul scurt, larg la bază, bombat și întors la vârf, adesea dințat pe margini. (< germ. Trogon)
ÁCVILĂ, acvile, s. f. 1. Gen de păsări răpitoare de zi, mari, din familia acvilidelor, cu ciocul drept la bază și încovoiat la vârf, colțul gurii ajungând sub ochi, cu gheare puternice și cu aripi lungi și ascuțite; pajură, aceră (Aquila). 2. Stemă reprezentând o acvilă (1); pajură. – Din lat. aquila, it. aquila.
LOPĂTÁR, lopătari, s. m. I. 1. Vâslaș, barcagiu. 2. Lucrător cu lopata. II. pasăre migratoare din grupul picioroangelor (3), de culoare albă, cu ciocul lung și lat ca o lopată și cu un moț de pene pe cap; cosar (Platalea leucorodia). – Lopată + suf. -ar.
CIUGULÍ, ciugulesc, vb. IV. Tranz. 1. (Despre păsări) A ciupi de ici și de colo cu ciocul lucruri de mâncare; a mânca apucând hrana cu ciocul. 2. (Fam.; despre oameni) A mânca dintr-un aliment, luând numai câte puțin, de ici și de colo. – Et. nec.
ALBINĂRÉL ~i m. pasăre migratoare de talie medie, cu pene pestrițe, cu cioc subțire și alungit, care se hrănește cu insecte, mai ales cu albine și viespi; prigorie. /albinar + suf. ~el
CLANȚ1 ~uri n. 1) (la păsări) Organ cornos care constituie o prelungire a gurii; cioc; plisc. 2) depr. Organ al vorbirii; gură. ◊ A-și ține ~ul a-și închide gura; a tăcea. /Onomat.
KÍWI1 f. invar. pasăre nocturnă de talie medie, cu aripile atrofiate, cu ciocul lung și ascuțit, cu pene f******e, care se hrănește cu larve și insecte și este răspîndită numai în Noua Zeelandă. /< fr. kiwi, germ. Kiwi
STRIGIFÓRMĂ ~e f. 1) la pl. Ordin de păsări răpitoare nocturne cu capul foarte mobil, cu ochii mari, îndreptați înainte, cu ciocul scurt, puternic, încovoiat (reprezentanți: bufnița, cucuveaua, huhurezul etc.). 2) pasăre din acest ordin. /<fr. strigiformes, lat. strix, strigis
TUCÁN1 ~i m. pasăre din regiunile tropicale ale Americii de Sud, cu ciocul mare și puternic și cu penajul viu colorat. /<fr. toucan
KÍWI s.m. pasăre din Noua Zeelandă, de mărimea unei găini, cu ciocul lung și ascuțit, care nu poate zbura, având aripile atrofiate. [Scris și kivi. / < fr. kiwi].
PAPAGÁL s. m. pasăre din zonele tropicale, cu penajul viu colorat și ciocul gros și încovoiat. ◊ epitet dat cuiva care repetă mecanic părerile sau cuvintele altuia. (< ngr. pap/p/agal/l/os, it. papagallo)
BODÂRLẮU, bodârlăi, s. m. (Ornit.) Cufundar. ◊ Compus: bodârlău-cu-ferăstrău = pasăre de baltă înrudită cu rața, având zimții laterali ai ciocului asemănători cu dinții de ferăstrău (Mergus merganser). – Et. nec.
PELICÁN, pelicani, s. m. pasăre acvatică migratoare de talie mare, cu pene albe, cu cioc lung și puternic, cu un sac elastic sub maxilarul inferior, în care adună peștii cu care se hranește; babiță (Pelecanus onocrotalux). [Var.: pelecán, s. m.] – Din ngr. pelekán, lat. pelicanus, fr. pélican.
FALCONIFÓRM, falconiforme, s. n. (La pl.) Ordin de păsări răpitoare de zi, cu corpul puternic, aripi lungi, cu ciocul gros și încovoiat, care se hrănesc cu pradă vie; (și la sg.) pasăre care face parte din acest ordin. – Din fr. falconiformes.
CIOÁRĂ, ciori, s. f. 1. Nume dat mai multor specii de păsări din familia corbului, cu penajul negru sau cenușiu, cu cioc conic și puternic (Corvus). ◊ Cioară pucioasă = dumbrăveancă (Coracias garrulus). ◊ Expr. Cât (sau ca) cioara în par= foarte puțin, sporadic. (Fam.) Cum (sau ce) ciorile? = (exprimă nemulțumire) cum (sau ce) naiba? cum (sau ce) d****l? 2. Epitet dat unui om brunet, oacheș. – Cf. alb. sorrë.
ERÉTE, ereți, s. m. Gen de păsări răpitoare de zi, asemănătoare cu uliii, cu corpul zvelt, ciocul scurt și foarte încovoiat și cu câte un disc de pene pe părțile laterale ale capului (Circus); pasăre din acest gen. – Et. nec.
TUCÁN, tucani, s. m. Gen de păsări cățărătoare din regiunile tropicale ale Americii de Sud, cu ciocul mare și puternic și cu penajul viu colorat (Rhamphastos); pasăre din acest gen. – Din it. tucano.
SFRÂNCIÓC, sfrâncioci, s. m. (Ornit.; la pl.) Gen de păsări răpitoare, călătoare, insectivore, din ordinul paseriformelor, mai mari decât vrăbiile, cu cioc încovoiat și cu gheare puternice (Lanius); (și la sg.) pasăre care face parte din acest gen. ◊ Sfrâncioc mare = pasăre cenușie pe spate, alburie pe pântece, cu pete negre pe coadă, pe aripi și în dreptul ochilor; lupul-vrăbiilor (Lanius excubitor). [Var.: sfrancióc s. m.] – Din scr. svračak.
CUFUNDÁR, cufundari, s. m. Numele a două păsări palmipede, înotătoare: a) pasăre mai mare decât rața, cu pene negre strălucitoare, cu puncte albe pe spate, cu ciocul ascuțit și cu aripile înguste; cufundac (Gavia arctica); b) pasăre de mărimea raței, cu penele castanii închise pe spate și albe pe burtă, cu un smoc de pene în formă de guleraș; bodârlău, corcodel (Podiceps cristatus). – Cufunda + suf. -ar.
ÁCVILĂ ~e f. pasăre răpitoare, de talie mare, cu gheare lungi și ascuțite, cioc puternic și încovoiat la vârf, răspândită în regiuni montane; pajură. [G.-D. acvilei] /<lat. aquila
BOTGRÓS ~și m. pasăre sedentară, de talie mică, cu penajul brun-roșiatic, cu cioc scurt și gros; cireșar; sâmburar. /bot + gros
CLOBÁNȚ ~uri n. reg. 1) (la păsări) Organ cornos care constituie o prelungire a gurii; clanț; cioc; plisc. 2) Cârlig de care se prinde ciutura la fântână. /cf. clanț
GHIONOÁIE ~ói f. pop. pasăre sedentară de talie medie, cu penaj viu colorat, având
cioc puternic, cu ajutorul căruia sparge coaja copacilor prin
ciocănit pentru a căuta insecte;
ciocănitoare. [G.-D.
ghionoii și
ghionoaiei; Sil.
ghi-o-] /<alb.
gjon
PELICÁN ~i m. pasăre migratoare acvatică, de talie mare, cu penaj alb, având cioc lung și gros, sub care se află o pungă, unde își depozitează hrana. /<ngr. pelekan, lat. pelicanus, fr. pélican
CICONIÍDE s.f.pl. Familie de păsări de talie mare, cu gât și picioare lungi și cioc alungit, care trăiesc de preferință prin locuri mlăștinoase și pe marginea apelor (barza, egreta, bâtlanul etc.); (la sg.) pasăre din această familie. [Pron. -ni-i-. / < fr. ciconiidés, cf. lat. ciconia – barză, gr. eidos – aspect].
UROPIGIÁL, -Ă adj. Al târtiței. ◊ Glandă uropigială = glandă sebacee, situată la baza cozii la păsări, cu a cărei grăsime acestea își ung penele cu ciocul. [Pron. -gi-al. / < fr. uropygial, cf. gr. oura – coadă, pyge – fesă].
CICONIIFÓRME s. f. pl. ordin de păsări de talie mare, cu gât și picioare lungi și cioc mare, care trăiesc prin locuri mlăștinoase și pe marginea apelor: barza, egreta, bâtlanul. (< fr. ciconiiformes)
STRIGIFÓRME s. f. pl. ordin de păsări răpitoare nocturne, cu auzul și văzul foarte dezvoltate, cu cioc puternic și ascuțit: strigidele și alte familii înrudite. (< it. strigiformi)
UROPIGIÁNĂ adj. glandă ~ă = glandă sebacee la baza cozii la păsări, cu a cărei grăsime acestea își ung penele cu ciocul. (< fr. uropygienne)
BECAȚÍNĂ (după fr. becassine) s. f. pasăre migratoare din ordinul caradriiformelor, de pasaj în România, cu ciocul lung, drept, subțire și flexibil, cu penaj maroniu dungat cu galben și negru, cu carnea gustoasă, care trăiește în regiunile mlăștinoase (Gallinago); becață.
BODÂRLẮU, bodârlăi, s. m. (Ornit.) Cufundar (a). ◊ Compus: bodârlău-cu-ferăstrău = pasăre de baltă înrudită cu rața, având zimții laterali ai ciocului asemănători cu dinții de ferăstrău (Mergus merganser).
ciocÎRLÍE (‹ cioc) s. f. Nume dat la mai multe specii de păsări mici, zburătoare și cîntătoare foarte bune, din ordinul paseriforme, cu penaj pestriț și care zboară, aproape vertical, pînă la înălțimi foarte mari. În România se cunosc 8 specii, mai reprezentative fiind: c. cu degete scurte (Calandrella cinerea), pasăre migratoare, cu penaj cafeniu-roșcat-striat; c. de Bărăgan (Melanocorypha calandra), cea mai mare specie de c. din România, bună imitatoare a glasului altor specii; c. de cîmp (Alauda arvensis), la care masculul cîntă în zbor, la mare înălțime, deasupra cuibului.
ȘOIM, șoimi, s. m. 1. Nume dat mai multor păsări răpitoare de zi, de mărime variată, agere și puternice, cu ciocul scurt și curbat și având câte o crestătură în formă de dinte, care se hrănesc cu pradă vie, mai ales cu păsări (Falco). 2. Epitet pentru un bărbat curajos, viteaz, mândru, semeț; șoiman (2). 3. (Pop.) Cal sprinten, aprig; șoiman (3). 4. Copil preșcolar sau în primele clase de școală care făcea parte din organizația Șoimilor Patriei până în decembrie 1989. – Din magh. sólyom.
CORB, corbi, s. m. 1. pasăre semirăpitoare, omnivoră, mai mare decât cioara, cu penele negre, cu ciocul și picioarele puternice și cu penajul negru cu luciu metalic; croncan (Corvus corax). ◊ Expr. Negru ca corbul (sau ca pana corbului) = foarte negru. 2. Compuse: (Ornit.) corb-albastru = dumbraveancă; corb-de-mare = cormoran; corb-de-noapte = pasăre cu capul și ceafa negre, cu spinarea cenușie și cu pântecele alb-cenușiu.(Nycticorax nycticorax). 3. Pește de mare cu capul mare și botul gros, rotunjit, de culoare brună (Corvina nigra). 4. (Art.) Numele unei constelații din emisfera australă. – Din lat. corvus.
RĂPITÓR, -OÁRE, răpitori, -oare, adj. 1. (Adesea substantivat; despre oameni) Care răpește pe cineva. 2. (Despre animale) Care prinde și consumă hrană de origine animală, de obicei vie. ♦ (Substantivat, f. pl.) Numele a două ordine de păsări de pradă (de zi sau de noapte), bune zburătoare, cu cioc gros, arcuit și încovoiat și cu picioare terminate cu gheare ascuțite și întoarse; (și la sg.) pasăre care face parte din unul dintre aceste ordine. ♦ Fig. Hrăpăreț, uzurpator. 3. Fig. Care vrăjește, captivează; fermecător, încântător. – Răpi + suf. -tor.
CIREȘÁR2 ~i m. pasăre sedentară de talie mică, cu penaj brun-roșiatic și cu cioc scurt și gros (care se hrănește în special cu cireșe); botgros; sâmburar. /cireașă + suf. ~ar
GÂSCĂ gâște f. 1) pasăre sălbatică sau domestică, înotătoare, de talie mare, având gât și cioc lung, picioare palmate și penaj, de obicei, suriu pe spate și alb pe piept. ◊ Asta-i altă ~ asta e complet altceva. A (nu) strica orzul pe gâște a (nu) da cuiva un lucru pe care acesta nu știe să-l prețuiască la justa lui valoare. Talpa-gâștei a) totalitate a ridurilor care se formează la coada ochiului (la oamenii în vârstă); b) plantă erbacee cu tulpina e****ă, în patru muchii, cu frunze mari, păroase, de forma unei labe de gâscă, și cu flori de culoare roșie-închisă, folosită în scopuri medicinale. 2) Carne de astfel de pasăre. ~ friptă. 3) fig. fam. Femeie naivă și bleagă. [G.-D. gâștii] /<bulg. găska
FALCONIFÓRME s. f. pl. ordin de păsări răpitoare de zi cu corpul puternic, cu aripi lungi și ciocul încovoiat: șoimul, uliul, acvila, vulturul-pleșuv, condorul etc. (< fr. falconiformes)
BRUMĂRÍȚĂ (‹ brumă) s. f. Gen de păsări sedentare mici, din ordinul paseriformelor, asemănătoare cu vrabia, dar cu cioc mai subțire (Prunella). În România se cunosc două specii: b. de stîncă (P. collaris) ce trăiește în Carpați și b. de pădure (P. modullaris) răspîndită în pădurile de conifere.
MUSCÁR ~i m. 1) pasăre migratoare, de talie mică, insectivoră, cu penele de culoare cenușie, cu ciocul și picioarele negre. 2) Insectă cu corpul lunguieț, roșiatic și cu aripile negre, care se hrănește cu musculițe. 3) Pescar cu undița, care folosește ca nadă insecte. /muscă + suf. ~ar
SCORȚĂRÉL ~i m. (diminutiv de la scorțar) pasăre migratoare, de talie mică, de culoare cenușie, cu pete albe, cu cioc lung, ascuțit și încovoiat, care își face cuibul în scorburi și se hrănește cu insecte și larve de sub scoarța copacilor. /scorțar + suf. ~el
BÂTLĂNÁȘ, bâtlănași, s. m. pasăre din ordinul picioroangelor, mai mică decât bâtlanul, cu gâtul și cu ciocul lung și cu penele roșcate și negre (Ardea minuta). – Bâtlan + suf. -aș.
BOTGRÓS, botgroși, s. m. pasăre mică, cu penele roșietice, pe piept și brune pe restul corpului, cu ciocul conic, gros și tare; cireșar. (Coccothraustes coccothraustes). – Bot + gros.
NĂVODÁR, năvodari, s. m. 1. Pescar cu năvodul. 2. Lucrător (în industria textilă) care face sfori, frânghii, plase de pescuit etc. 3. pasăre de baltă cu pene negre și albe, cu picioare lungi și cu ciocul încovoiat în sus (Recurviostra avocetta). – Năvod + suf. -ar.
TANGÁRA s. f. pasăre din regiunea tropicală a Americii de Sud, de mărimea unei vrăbii, cu ciocul scurt, conic și ascuțit la vârf și penajul viu colorat. (< fr. tangara)
ÍBIS (‹ fr., lat.) s. m. Gen de păsări din ordinul ciconiiformelor răspândit în Africa tropicală: I. roșu (Eudocimus ruber), cu ciocul de culoare neagră-cafenie, ușor curbat, cu penajul roșu, trăiește în regiunile muntoase; I. alb (Eudocimus albus), cu penajul alb, asemănător, ca formă și mărime, cu i. roșu. Este considerată de egipteni o pasăre sacră. Zeița Isis este reprezentată având capul acestei păsări.
CODOBÁTURĂ (lat. codobatulla) s. f. Gen de păsări călătoare mici (c. 17-18 cm), din ordinul paseriformelor, cu picioare robuste și lungi, cioc gros și coadă lungă pe care o mișcă întruna. Trăiesc pe lîngă ape, aproape exclusiv pe sol. În România trăiesc trei specii: c. albă (Motacilla alba), frecventă pe malul bălților, lacurilor, rîurilor de la șes pînă la munte; c. de munte (M. cinerea), care cuibărește pe văile rîurilor din Carpați; c. galbenă (M. flava), frecventă în special în Delta Dunării.
abumarkúb s.m. pasăre înaltă, asemănătoare cu struțul, cu gâtul scurt și gros, cu capul mare și cioc enorm, din preajma Nilului. (< germ. Abu Markub)
ÍBIS, ibiși, s. m. pasăre asemănătoare cu barza, de culoare albă (Threskionis aethiopica) sau roșie (Guara rubra), cu cioc lung și curbat în jos, cu penajul alb sau roșu pe corp și negru pe cap și pe coadă, care trăiește în țările calde și se hrănește cu insecte. – Din fr., lat. ibis.
VRÁBIE, vrăbii, s. f. pasăre mică cu penele de culoare brună împestrițate cu negru, cu pântecele cenușiu, cu ciocul scurt, conic și cu coada trunchiată; vrăbete (Passer domesticus). ◊ Expr. A avea minte de vrabie, se spune despre o persoană lipsită de judecată. Vrabia-i tot pui (și ea moare de bătrână), se spune despre o persoană care pare mai tânără decât este. – Din sl. vrabiĩ.
TOCÁ, toc, vb. I. 1. Tranz. A tăia în bucăți foarte mărunte. 2. Tranz. Fig. (Fam.) A cheltui fără chibzuială, a risipi bani, averi. ♦ A duce pe cineva la ruină, obligându-l la cheltuieli nechibzuite; a face pe cineva să sărăcească. 3. Intranz., Tranz. A bate, a ciocăni, a lovi. ♦ Fig. A flecări, a sporovăi. ◊ Expr. A-i toca cuiva la ureche (sau la cap) sau a toca pe cineva la cap = a spune mereu același lucru, a bate pe cineva la cap cu același lucru, a plictisi. A toca la verzi și uscate sau a toca câte-n lună și-n soare = a vorbi mult și fără rost. 4. Intranz. A bate toaca. ◊ Expr. Unde popa nu toacă = foarte departe. ♦ (Despre o armă) A bubui la intervale dese; a păcăni. ♦ (Despre păsări) A produce un zgomot caracteristic prin lovirea repetată a celor două părți ale ciocului. – Din lat. *toccare.
SCORȚÁR, (1, 2) scorțari, s. m., (3) scorțare, s. n. 1. S. m. pasăre migratoare insectivoră mică cu gâtul alb, cu spinarea cenușie, cu pântecele galben, cu ciocul drept, tare și ascuțit și cu coada scurtă și retezată (Sitta europaea). 2. S. m. Scorțărel. 3. S. n. (Reg.) Covor (țărănesc); scoarță. – Scoarță + suf. -ar.
SCORȚĂRÉL, scorțărei, s. m. pasăre insectivoră mică cu spinarea cenușie pătată cu alb, cu pântecele alb și cu ciocul lung și ascuțit, care își face cuibul în scorburi; scorțar (2), scorțăraș (Certhia familiaris). – Scorțar + suf. -el.
CORB ~i m. pasăre sedentară asemănătoare cu cioara, dar de dimensiuni mai mari, cu penaj negru, cu ciocul și cu picioarele puternice. ◊ Negru ca pana ~ului negru lucios; foarte negru. /<lat. corvus
C******L1 s. m. I. prelat care ocupă cea mai înaltă funcție în ierarhia bisericii catolice, după papă. ◊ (adj.) roșu-~ = roșu-purpuriu. II. mică pasăre cântătoare din America, cu penajul de un roșu-aprins, cu negru în jurul ciocului galben. (< fr. c******l)
CORMORÁN, cormorani, s. m. Gen de păsări acvatice palmipede, dăunătoare pentru că se hrănesc cu pește, având penele de culoare neagră-verzuie, împestrițate cu alb pe cap și pe gât, cu cioc lung și încovoiat la vârf și cu coada lungă, rigidă; corb-de-mare (Phalacrocorax); pasăre care face parte din acest gen. – Din fr. cormoran.
ÍBIS íbiși m. pasăre din regiunile Africii și Americii, asemănătoare cu o barză, având penajul alb-roșu și ciocul lung, curbat în jos, considerată sfântă de către egiptenii antici. /<lat., fr. ibis
BÁRZĂ (cuv. autohton) s. f. Gen de păsări migratoare din ordinul ciconiformelor, foarte mari, avînd 17 specii răspîndite în reg. calde și temperate. ciocul, gîtul și picioarele lungi, sînt ținute în linie perfect orizontală în zborul planat; nu au glas, clămpănesc prin deschiderea și închiderea ritmică a ciocului; cuibăresc în arbori sau pe stîncării și se hrănesc cu artropode și vertebrate mici. În România există două specii: b. albă (Ciconia ciconia) și b. neagră (C. nigra); cocostîrc.
CORB (lat. corvus) s. m. 1. Cea mai mare specie a ordinului paseriformelor din România (63-72 cm) și totodată a familiei corvidelor, omnivoră, sedentară, prezentă în pădurile umbroase din Carpați, cu cioc și picioare puternice, penaj negru cu reflexe metalice violacee, care poate imita glasul altor păsări; se îmblînzește ușor (Corvus corax); monument al naturii. 2. Corb-de-mare alb = pasăre marină, de c. 90 cm, care trăiește în colonii, cu penaj alb și vîrful aripilor negru, care pescuiește în picaj, de la 30-40 m (cea mai mare distanță de procurare a hranei în acest mod) și are, pentru amortizarea șocului, sub piele, o „saltea” de saci aerieni (Sulla bassana). 3. Corb-de-mare = pește teleostean cu corpul de c. 50 cm lungime, de culoare brună-închisă, cu capul mare și botul gros (Corvina umbra). Trăiește în Marea Neagră.
PRIGOÁRE, prigori, s. f. pasăre migratoare zveltă, de mărimea unei turturele, viu colorată (cu roșu, galben, negru, albastru-verzui), cu ciocul lung și subțire, care trăiește pe malurile lutoase ale apelor și se hrănește mai ales cu albine și viespi; albinărel (Merops apiaster). [Var.: prigórie s. f.] – Din prigori (derivat regresiv).
FURTUNÁR, furtunari, s. m. pasăre marină de mărimea unui porumbel, cu nările situate la capătul unor tuburi cornoase de pe cioc, care trăiește în jurul Mării Mediterane (Puffinus puffinus). – Furtună + suf. -ar.
ciocÂRLÁN, ciocârlani, s. m. 1. pasăre de culoare brună-cenușie, cu un moț în vârful capului (Galerida cristata). 2. Bărbătușul ciocârliei. – Cf. cioc2.
CIOC s. 1. clonț, plisc, (înv. și reg.) rost, (reg.) cioclonț, ciup, clanț, clobanț, flisc. (~ al unei păsări.) 2. (prin Transilv. și Ban.) tic. (~ al găinii.) 3. barbișon, bărbuță, țăcălie, (franțuzism rar) barbișă. (Un domn care poartă ~.) 4. v. vârf. 5. v. căpățână. 6. (BOT.) ciocul-berzei = a) (Geranium pratense) greghetin, (Bucov.) săgețică, (Mold.) pliscul-cucoarei; b) (Geranium lucidum) (reg.) pliscul-berzei, pliscul-cocorului, pliscul-cucoarei; ciocul-cucoarei (Erodium cicutarium) = pliscul-cocorului, pliscul-cucoarei, (reg.) bănat, cucute (pl.), cumătră, greghetin, ciocul-berzei, clonțul-cocostârcului, floarea-vinului, pliscul-berzei. 7. (ORNIT.) cioc-întors (Recurvirostra avosetta) = năvodar, (reg.) săbiuță. 8. (MED.) cioc de papagal v. osteofit.
COSÁȘ (‹ coasă) s. m. 1. Persoană care cosește. 2. Nume dat unor insecte ortoptere cu antene lungi și cu organe stridulante care produc un țîrîit caracteristic (ex. Tettigonia viridissima). 3. Pește teleostean, dulcicol, semimigrator, originar din apele Asiei de Est, de c. 60-115 cm și 7,4-32 kg, cu corpul fusiform, gros, solzi cenușii-verzui și albicioși (Ctenopharyngodon idella). 4. pasăre mică (c. 18 cm), dăunătoare, din ordinul paseriformelor, care trăiește în Perú, Bolivia, Argentina, Chile, cu cioc puternic, ferestruit și penaj cafeniu-închis-cărămiziu (Phytotoma rara).
PĂPĂLÚDĂ ~e f. pasăre de talie medie, cu corp de formă lunguiață, cu aripi lungi, ascuțite, având gât scurt și cioc mic, puțin încovoiat. /Orig. nec.
PÁJURĂ, pajuri, s. f. 1. pasăre răpitoare mai mică decât vulturul, dar mult mai puternică și mai iute în mișcări decât acesta, cu cioc puternic și tăios, cu gheare lungi și ascuțite, care trăiește în regiunile de munte; acvilă (1), aceră (Aquila chrysaetos). ♦ (În mitologia populară) pasăre uriașă, cu înfățișări variate, de obicei fioroase, înzestrată cu puteri miraculoase. 2. Figură simbolică reprezentând o pajură (1) sau vultur (cu unul sau două capete, de obicei cu aripile întinse), care servește ca semn convențional distinctiv pe stemele, steagurile, pecețile sau monedele unor țări; p. ext. stemă, emblemă având o asemenea figură. [Var.: (înv.) pájeră, pájoră s. f.] – Din ucr. pažera „ființă lacomă, nesățioasă”.
PĂPĂLÚDĂ, păpălude, s. f. pasăre de culoare cenușie, cu corpul lunguieț, cu aripi lungi, înguste și ascuțite, cu gâtul scurt și cu ciocul mic (Caprimulgus europaeus). – Et. nec.
BIBILÍCĂ ~ci f. pasăre domestică de talie medie, având penajul cenușiu, împestrițat cu alb, și o proeminență cornoasă mai sus de cioc. /cf., bulg., sb. biba
A TOCÁ toc 1. tranz. 1) (materiale sau alimente)A tăia în bucăți mici (cu ajutorul unui cuțit sau al unei mașini speciale). 2) fig. fam. (bani sau bunuri materiale) A risipi în mod nechibzuit; a irosi; a risipi; a cheltui. 2. intranz. 1) A bate toaca. 2) A vorbi mult și repede (ca o toacă). ◊ A-i ~ cuiva la ureche (sau la cap) a plictisi pe cineva, spunându-i mereu aceleași lucruri; a-i bate cuiva capul. ~ la verzi și uscate a flecări. 3) (despre arme) A țăcăni întruna. 4) (despre păsări, mai ales despre berze) A produce un sunet caracteristic prin lovirea repetată a celor două părți ale ciocului. /<lat. toccare
CHIRIGHÍȚĂ S. f. Numele a trei specii de păsări mici, foarte bune zburătoare, călătoare, care cuibăresc în Delta Dunării și în alte bălți din România, cu cioc și coadă foarte drepte: c. cu aripi albe (Chlidonias leucopterus), de c. 23 cm, c. cu obraz alb (Ch. hybrida), de c. 23 cm și c. neagră (Cg. nigra), de c. 24 cm.
ciocÂRLÍE2 f. mai ales art. 1) Cântec popular care imită trilurile păsării cu același nume. 2) Dans popular, executat după melodia acestui cântec. [Art. ciocârlia; G.-D. ciocârliei; Sil. -li-e] /cioc + îrlă + suf. ~ie
BÂTLÁN, bâtlani, s. m. pasăre de baltă din ordinul picioroangelor, înaltă de un metru și chiar mai mult, cu pene cenușii, cu gâtul, cu ciocul și picioarele lungi și cu un moț de câteva pene date pe ceafă; stârc cenușiu (Ardea cinerea). – Din bg. batlan.
ciocĂNITOÁRE (‹ ciocăni) s. f. Nume dat la c. 200 de specii de păsări specializate în locomoția prin cățărare, de talie mijlocie (16-48 cm), rele zburătoare, cu pene rigide, limba cilindrică, lungă și protractilă, cioc conic, ascuțit, gheare ascuțite și dezvoltate. În România trăiesc 10 specii, de ex.: c. pestriță mare (Dendrocopus major), cu penaj alb, negru, roșu; c. verde (Picus viridis), cu penaj verde-gălbui cu roșu; c. neagră (Drycopus martius), cea mai mare c. din România.
COJOÁICĂ (‹ coajă) s. f. (ORNIT.) Gen de păsări insectivore, cățărătoare, răspîndite în America de Nord, Eurasia, Australia, Africa tropicală, din ordinul paseriformelor, înrudite cu scorțarii, dar cu ciocul subțire, penaj cenușiu-cafeniu avînd penele cozii rigide, dispuse etajat, pentru a le servi la cățărat. În România trăiesc două specii, sedentare, de c. 13 cm, răspîndite în aproape toate pădurile: c. comună (Certhia familiaris) și c. cu degete scurte (C. brachydactyla).
FLUIERÁR, fluierari, s. m. 1. Persoană care cântă din fluier (1); fluieraș (2). 2. (Reg.) Meșter care face fluiere (1). 3. Nume dat mai multor păsări care emit sunete ca ale fluierului (1), dintre care cea mai cunoscută are capul și spatele negru cu pete galbene-aurii, ciocul lung și subțire și picioarele lungi (Charadrius pluvialis). [Pr.: flu-ie-] – Fluier + suf. -ar.
ciocÂRLÁN ~i m. 1) pasăre sedentară de talie mică, cu un moț pe cap, cu picioare lungi și cu penaj brun-cenușiu. 2) reg. Bărbătușul ciocârliei. /cioc + îrlă + suf. ~an
CORMORÁN (‹ fr.) s. m. Gen de păsări acvatice, bune înotătoare și scufundătoare, care trăiesc pe coastele mărilor, prin bălți și pe malurile rîurilor înconjurate de vegetație; au ciocul terminat cu un cîrlig, gît lung, coadă rotunjită formată din pene rigide; mari consumatoare de pește. În China și Japonia sînt dresați în vederea pescuitului. În Romînia se întîlnesc în Delta Dunării: c. mare (Phalacrocorax carbo), cu guler de pene cafeniu; c. mic (Ph. pigmaeus), c. moțat (Ph. aristotelis).
COLIBRÍ (‹ fr.) s. m. Numele a peste 400 specii de păsări, răspândite în cele două Americi, din ordinul paseriformelor, avînd dimensiuni între ale unui bondar și ale unui lăstun mic (Trochlidae). Au cioc foarte subțire, dur, picioare scurte, penaj solzos, în culori metalice, strălucitoare. Sînt foarte agresive. Se hrănesc cu polen, nectar, insecte, arahnide. Cele mai cunoscute specii de c. sînt: c. uriaș (c. 16 cm); c. cu spadă (22 cm); pasărea-muscă cubaneză 3 cm (cea mai mică pasăre din lume); c. de topaz (9 cm), cu cel mai frumos colorit din lume (violet, galben, verde, cafeniu, negru, roșu).
TĂCĂITOÁRE ~óri f. pasăre migratoare insectivoră cu penaj cenușiu (pe spate), albicios (pe abdomen) și negru (pe aripi, pe coadă și pe părțile laterale ale capului), cu ciocul scurt, încovoiat, și cu gheare puternice; berbecel; sfrâncioc; lupul-vrăbiilor. /a tăcăi + suf. ~toare
CAPRIMULG s. m. Nume dat speciilor (c. 100) ordinului caprimulgiforme, cosmopolite, cu ochi adaptați la vederea în întuneric, cioc cu deschidere foarte mare, corp turtit, penaj cafeniu, moale (zboară fără zgomot), care imită perfect, ca desen, scoarța arborilor (h********e tipică din lumea păsărilor); în cadrul lor există singura specie de păsări care hibernează, c. de Colorado; în România vine, ca oaspete de vară, c. european.
URUBU (‹ engl.; cuv. tupi) s. m. Denumire dată în America Latină unor păsări negrofage din familia Cathartidae asemănătoare ca aspect exterior cu vulturii. Capu, gâtul și partea anterioară a pieptului sunt lipsite de pene, adesea viu colorate, ciocul puternic, curbat la vârf. Printre cele mai răspândite specii se numără u. cu cap roșu (Cathartes aura), care în S.U.A. este cunoscut sub numele de vultur-curcan, cu anvergură a aripilor de 1,5 m, u. negru (Coragyps atratus) și u. cu cap negru (Cathartes burrovianus). Se consideră că fac parte din ord. Falconiformes, ca și vulturii, dar studii genetice recente au dus la încadrarea lor în ord. Ciconiiformes.
ciocÂRLÍE1 ~i f. pasăre cântătoare de câmp, sedentară, de talie mică, cu penajul pestriț, al cărei zbor se caracterizează prin înălțări și coborâri precipitate. [Sil. cio-câr-li-e] /cioc + îrlă + suf. ~ie
PESCÁR, pescari, s. m. I. Persoană care se ocupă cu pescuitul și uneori cu conservarea peștelui (1) pescuit; persoană care practică pescuitul sportiv; p. ext. persoană care vinde pește. II. Nume dat unor specii de păsări din familii diferite care trăiesc pe lângă ape, în cârduri mari și se hrănesc cu pește (1), dintre care unele sunt de talie mijlocie, cu corp îndesat, cu gât scurt, cu cioc ascuțit și curbat la vârf, cu picioare scurte și degetele anterioare reunite printr-o membrană înotătoare (Larus), iar altele au corpul scurt, ciocul mare, penajul colorat în tonuri de cenușiu și albastru-verzui (Alcedo). – Lat. piscarius.
CRISTEI DE BALTĂ (‹ sl.) s. m. pasăre călătoare din ordinul gruiformelor, cu viață ascunsă, mai mult nocturnă, strîns legată de mediul acvatic, bună înotătoare, de c. 28 cm, cu penaj cenușiu-brun, pătat pe spate și cu dungi brune pe flancurile cenușii-deschise, avînd ciocul mai lung decît capul (Rallus aquaticus).
sítar (-ri), s. m. – pasăre călătoare (Scolopax rustica). Origine incertă. Der. din sl. sitije „stuf”, cf. pol. sitowiec „codobatură” (Miklosich, Lexicon, 841; Cihac, II, 345; Conev 55) este dificilă fonetic. Legătura cu sită „ciur” a fost sugerată în mod repetat, explicitîndu-se prin forma cozii (Hiecke, Neubildung, 118), zgomotul produs cu aripile (R. Rieger, Miscellanea Schuchardt, 4) sau prin găurile pe care le face cu ciocul în căutare de viermi (Tiktin; Candrea). Ultima explicație pare posibilă, dar este mai probabilă legătura cu ngr. σιτάρι „grîu”, σιτευτός „grăsime”, σιταρήθρα „ciocîrlie”, din gr. σιτεύω „a se îngrășa”. Gr. ψιττάζω „a sîsîi” este improbabil (Scriban).
