asfinti (asfintesc, asfintit), vb. – 1. (despre astri) A apune, a scapata. – 2. (Despre sursele de lumina) A disparea, a se intuneca. Var. sfinti. Probabil un der. de tipul *affingere sau *exfingere, cu schimbarea moderna a conjug. (datorita conjug. incoative), si cu alterarea fonetismului, datorata falsei etimologii populare care a asimilat acest cuvint la familia sfint si sfinti. Fingere inseamna in principal „a da forma” (cf. figura, effigies); in lat. ca si in rom. a ajuns sa insemne „a da forma falsa” sau „a se preface”; cf. it. fingere, prov. fenher, fr. feindre (REW 3313). Cu toate acestea, sensul primitiv s-a pastrat, specializat in mod ciudat, „a da forma aluatului pentru paine”, prin cat. fenyer, sp. henir si mr. asfindzere „a creste aluatul”, desfindzere „a pune aluatul la rece, pentru a-l impiedica sa creasca” (Papahagi, JB, XII, 102; REW 3313). In rom. acest sens este propriu vb. a creste, dar a existat probabil in vechime un verb *asfinge, ca in mr., care ulterior a devenit *asfingi. Evolutia semantica poate fi interpretata in mai multe feluri. Plecind de la affingere „a creste aluatul” se poate sa fi ajuns la „a se revarsa” sau „a da pe de laturi”, caz in care am avea o evolutie (de la „a creste” la „a pleca”) paralela cu cea care apare la lat. mergere „a adinci, a cufunda” › rom. merge. Este posibil de asemenea ca effingere sa fi fost interpretat ca un *de ex fingere. Insa cel mai probabil este faptul ca insusi vb. fingere sa fi ajuns, printr-o evolutie normala, de la sensul de „a da forma falsa”, la acela de „a nu da nicio forma” sau „a disparea”; aceasta ipoteza se sprijina si pe morv. foedre „a scoate, a da jos”. Cf. semantismului lui „apune” si, pentru proteza lui s, (s)farima, (s)frintie. In general se considera ca asfinti provine de la sfint (Miklosich, Slaw. Elem., 44; Cihac; DAR; Candrea; cf., pentru compararea cu expresia corespunzatoare din ngr. ο ἤλιος βασιλείει, articolele lui L. Spitzer, REB, II, 224-5 si M. Kriaras, REB, III, 462-8). Am aratat ca este evidenta contaminarea lui *asfingi cu asfinti; pare insa evident si faptul ca o asemenea asociere nu poate fi conceputa decit a posteriori, adica sugerata de consonanta ambelor cuvinte. Etimonul asfinti ‹ sfint s-ar baza pe asocierea ideii de „apus” cu cea de „dincolo”, fundamentala in mitologia populara in general. Cu toate acestea, a presupune ca imaginatia populara a conceput apusul soarelui ca o „sanctificare” a astrului implica un proces intelectual prea complicat, si in acelasi timp neclar. Dimpotriva, s-ar putea afirma ca imaginatia populara vede „sfintul” ca o entitate vie si actuala (sfintul soare este o expresie foarte cunoscuta, dar numai pentru soarele prezent), si refuza sa asocieze ideea de „sfintenie” cu aceea de „moarte” sau „disparitie”, care la urma urmelor inseamna neputinta fireasca a umanitatii noastre obisnuite. Pe de alta parte, este curios sa observam ca vb. asfinti, popular si de uz curent, nu apare in nici un text anterior sec. XIX; de aici se poate deduce ca evolutia semantica pe care am indicat-o a ramas nesigura pina intr-o epoca relativ moderna. Adaugam ca Scriban se gindeste la o der. de la sl. svjetiti, cf. a sfeti, cu influenta lui sfint; insa sensul lui svjetiti „a straluci” se opune acestei der. (dificultate pe care autorul incearca s-o biruie, presupunind ca numele s-a aplicat poate mai intii rasaritului, si apoi apusului astrilor). Mai importanta decit etimologia propusa, care ni se pare gresita, este intuitia autorului ca originea cuvintului trebuia sa fie cautata altundeva in afara de sfint. -Der. asfintit, s. n. (apus al astrilor; occident).

ban (bani), s. m. – 1. Moneda. – 2. Parale (mai ales la pl.). – 3. Unitate monetara de valoare diferita: in sec. XVII, valoarea 1/200 dintr-un ducat de aur; la inceputul sec. XIX, 1/120 dintr-un leu vechi; modern, o centima, adica 1/100 dintr-un leu. – Megl. bani. Origine necunoscuta. Este vorba probabil de cuvintul germ. ban, lat. med. bannus „comunicare, strigare”, care a ajuns sa insemne, intre multe altele, „amenda impusa pentru delicte impotriva autoritatii”, sau „contributie platita domnului feudal de catre targuri” (cf. ex. din sec. VII-XII, la Niermeyer 82-3). Schimbarea sensului s-ar explica prin necesitatea de a plati amenzile cu bani gheata, intr-o epoca in care moneda nu era obisnuita. Ramine de lamurit drumul urmat de imprumut; este probabil sa fi fost prin intermediul mag. A fost uneori explicat prin intermediul lui ban „conte” (Hasdeu 2425; Tiktin); aceasta explicatie este insa lipsita de fundament istoric, caci ar fi posibila numai daca ar exista monede batute de demnitarul desemnat prin acelasi nume. S-a presupus apoi pentru cuvintul rom. o origine sl. (Miklosich, Slaw. Elem., 14); intr-adevar, exista in bg. han „(”moneda„ si ”conte„) si in v. pol. ban. Totusi, cel mai probabil este ca ambele cuvinte sa provina din rom. (Cihac, II, 8; DAR; Capidan, Raporturile, 230); tot din rom. deriva mag. bany ”moneda„ (Edelspacher 9). In sfirsit, dupa o ipoteza a lui Puscariu in DAR, ar fi vorba de o radacina preromanica *bann- ”viata„, de unde se deduce si mr. a bana, ”a trai.„ Sub aspect semantic, ar trebui sa se presupuna un sens al lui *bann- ”vite„ (ca lat. vita › rom. vita), si apoi ”bani„ (ca lat. pecus › pecunia), ipoteza ce pare a prezenta neajunsul de a fi prea ingenioasa. Der. banar, s. m. (inv., portmoneu); banarie, s. f. (monetarie); banaret, s. n. (banet); banarit, s. n. (banet); banesc, adj. (referitor la bani, pecuniar, economic); baneste, adv. (din punct de vedere economic, material); banet, (bani multi); banica, s. f. (planta, Phyteuma orbiculare); banicel, s. m. (paieta); banisor, s. m. (banut, moneda mica; planta, banica); banos, adj. (avut, bogat; care aduce cistig mare, productiv, lucrativ); banut, s. m. (moneda mica; germenul oului; planta, ciubotica-cucului, Bellis perennis; planta, cimisir, Buxus sempervirens; planta, saschiu, Vinca pervinca).

jos adv. – 1. Aproape de pamint, in loc mai putin ridicat (decit altul). – In jos, in partea inferioara. – 2. La nivelul pamintului, pe sol. – 3. In ton grav. – 4. (Adj.) Scund, care este putin ridicat de la pamint. – 5. (S. n.) Parte inferioara, baza. – Var. (Mold.) gios. – Mr. (d)gios, megl. (an)jos, istr. jos. Lat. deorsum, prin intermediul var. pop. deosum, diosum (Diez, I, 216; Puscariu 912; Candrea-Dens., 907; REW 2566), cf. it. giuso (calabr. jusu, sard. giossu), v. fr. jus, sp. ayuso. Dupa Cipariu, Gramm., 103 si Scriban, din lat. pop. jussum, jossum. Daca se admite primul etimon, care pare cel mai probabil, rezultatul di › j este acelasi ca adiungere › ajunge sau adiutare › ajuta, cf. si jumatate; si in acest caz, mr. gios, pe care Meyer, Alb. St., IV, 64, il considera inexplicabil, este normal, cf. mr. agiunge, agiuta. Der. josean, s. m. (locuitor al unui sat situat mai jos decit altul; in general, locuitor din Moldova de Sud); josime, s. f. (plebe, strat inferior al societatii; josnicie, mirsavie); josnic, adj. (scund; scurt, cirn; mirsav, abject, lipsit de demnitate); josnicie, s. f. (mirsavie, ticalosie); injosi, vb. (a umili, a dezonora); injositor, adj. (care injoseste); injosora, vb. (a umili, a injosi); injosa, vb. (a injosi); inaljos, s. n. (prapastie, abis; nedreptate, umilire), de la formatia adverbiala in al josului „in jos; iute, precipitat” (Tiktin, DAR); prejos, adv. (in expresia mai prejos, in inferioritate, mai putin).

rinza (-ze), s. f. – 1. Ament, mitisor, mugur etc. – 2. (Bucov.) Franjuri care orneaza punga de tutun. – 3. Pipota. – 4. Cheag. – 5. Stomac in general. – Var. Olt., Trans. rinsa (sensul 1). Mr. arinza. Cuvint foarte discutat, la care se considera in general ca sensurile 1 si 2 reprezinta un cuvint diferit de celelalte sensuri. Aceasta separare este putin convingatoare; cel mai probabil ar fi sa se porneasca de la un cuvint de baza care sa reprezinte ideea de „ciucure”, aplicabila in acelasi timp la mitisor si la pipota, cf. fr. glande „glanda” din gland „ciucure, franj”. Asa fiind, pare ca trebuie sa se porneasca de la sl. ręsa „mitisor, mugure” (Miklosich, Slaw. Elem., 32; Cihac, II, 313; Philippide, Principii, 159; Rosetti, III, 92; Conev 89; origine admisa pentru primele sensuri ale cuvintului de Tiktin si Candrea; combatuta pentru cele din urma de Petrovici, Dacor., X, 144), cf. bg. resa „ament”, sb. resa „ament; ciucure; omusor”, pol. rzęsa „spic”. Explicatia semantica pare evidenta, caci pipota seamana cu un ciucure. Fonetismul este mai dificil de explicat, deoarece rezultatul normal rinsa, sr fi trebuit sa se pastreze in general; e posibil sa fi intervenit o analogie cu cuvintele compuse cu suf. -za (cf. cinteza pupaza, coacaza) sau terminate in -za (barza, brinza, pinza), sau sa fie datorat unei alte circumstante pe care o ignoram, ca in ovas › ovaz. Cintarind indoielile, aceasta solutie pare preferabila celei care se bazeaza pe alb. rendes „cheag” (Pascu, II, 216; Phlippide, II, 731; Capidan, Raporturile, 516; Rosetti, II, 121), pentru ca drumul de la „cheag” la „pipota” este mai greu de explicat decit cel de la „ament” la „pipota” si la „cheag”; fiindca nu stim originea cuvintului alb.; si fiindca solutia nu pare posibila fonetic, decit pe baza derivarii *rende-ze › rendze, care pare fortata. Giuglea, Dacor., II, 643, propune solutia unui alb. rra-ni „cheag”, cu suf. -za, care nu este nici mai simpla nici mai logica. Der. rinzisoara, s. f. (untisor, Ranunculus pedatus, R. aureus; cretusca, Spiraea ulmaria), probabil datorita formei florilor; rinzos, adj. (artagos, ticalos). Din rom. provine rut. ryndza, rynd(z)ja (Miklosich, Wander., 18; Candrea, Elemente, 409), pol. ryndza.

maghiran (maghirani), s. m. – Planta (Origanum majorana). – Var. magheran. Lat. med. maiorana, prin intermediul it. maggiorana, si de aici pe cale necunoscuta, poate ngr. (cf. ματζουράνα) sau sl. (cf. rut. mageran), cf. fr. marjolaine, sp. mejorana (REW 398), germ. Majoran, Meieran. Der. directa din it. (Pascu, Beitrage, 8; Candrea) sau din germ. este putin probabila, cea din rut. (Scriban) nu este suficienta pentru a explica extensiunea cuvintului rom.

mugur (muguri), s. m. – Boboc. – Megl. mugur. probabil de la muc, pl. mucuri, cu sing. reconstituit dupa pl. Semantismul se explica prin asemanarea mugurului cu fitilul de luminare; pentru alterarea consonantismului, cf. sting, vitreg. Dupa Philippide, Principii, 49, direct din lat. *mūculus. Pare mai putin probabila der. din daca (Hasdeu, Cuv. din Batrini, I, 294), din alb. mugulj (Philippide, II, 724; Tiktin; Rosetti, II, 119) sau dintr-un idiom anterior indoeurop. (Lahovary 338). – Der. muguros, adj. (cu multi muguri); mugura (var. inmuguri), vb. (a face muguri). Din rom. provin ngr. μοῦγϰρος (Meyer, Neugr. St., II, 76; Murnu, Lehnw., 32 si probabil cel din albaneza).

PLAUZIBIL adj. 1. acceptabil, admisibil, credibil, verosimil. (O explicatie ~.) 2. probabil. (Ipoteza cea mai ~.)

COMPENSA vb. I. tr. 1. A inlocui ceva (consumat, deteriorat etc.) prin altceva egal (in valoare etc.); a da un echivalent; a despagubi. 2. A determina valoarea mijlocie sau cea mai probabila a unui sir de masuri, ale caror rezultate brute sunt afectate de erori accidentale. 3. (Fiz.) A micsora sau a anula efectul unei actiuni. ♦ A inlatura erorile de deviatie ale unei busole. 4. (si refl.; med.) A(-si) reveni la o stare de echilibru, de functionare normala. [< fr. compenser, cf. it., lat. compensare].

apesti (-tesc, -it), vb. – A amina, a intirzia. – Var. (a)pesti, pesti. Origine necunoscuta. Solutia cea mai probabila este cea propusa de Cihac, II, 2, si care de atunci a fost sistematic respinsa de cercetatori, datorita dificultatilor fonetice: sl. opozditi „a intirzia”, cf. rus. opozdati, cu acelasi sens. celelalte ipoteze sint mult mai putin convingatoare: din lat. *apprestῑre (Cretu 306); din a cu prep. peste (Philippide, ZPRh., XXXI, 292); din lat. *pensitāre (Pascu, Etimologii, 32); din mag. apaszt „a micsora” (Draganu, Dacor., VI, 249).

calau (calai), s. m. – 1. Gide. – 2. Tiran, asupritor. Tig. kalo „negru” si „tigan” (Miklosich, Zig., 229; Hasdeu, Cuv. din Batrini, I, 272; Galdi, Dict., 226); cf. rezervele lui Graur 132. Se explica prin imprejurarea ca se recrutau calai exclusiv dintre sclavii tigani, intrucit indeletnicirea lor era considerata extrem de rusinoasa. Cf. si sp. calo, si probabil lat. med. caloforcium „furca”, de unde fr. califourchon, in care primul element nu a fost explicat pina acum (Littre si Dauzat il considera inexplicabil; Schuchardt propunea o imposibila der de la caballus; Gamillscheg presupune un *confurcium si Bloch-Wartburg recunoaste cuvintul breton kall „testicule”). cel mai probabil este ca lat. caloforcium insemna, cum atesta glosele „furca gidelui”. Pentru Lahovary 321, calau este cuvint autohton, anterior invaziei indoeurop.

ciup (ciupi), s. m. – 1. Smoc de par, mot, tupeu. – 2. Suvita, plete, cirliont. – 3. Copac stufos, frunzis. – Mr. ciup „ata de cinepa”. Sl. (sb. cup „smoc”, rus. cup „mot”), cf. alb. cupe „plete”. Nu poate proveni direct din sb., cum crede DAR, datorita circulatiei extinse a cuvintului rom. Pare cuvint diferit de cel anterior, probabil in legatura cu ciuf. – Der. ciupos, adj. (zbirlit, ciufulit).

COMPENSA vb. I. tr. 1. a inlocui ceva consumat, cheltuit, prin altceva; a da un echivalent; a despagubi. 2. a determina valoarea mijlocie sau cea mai probabila a unui sir de masuri, ale caror rezultate brute sunt afectate de erori accidentale. 3. (fiz.) a micsora sau a anula efectul unei actiuni. ◊ a inlatura erorile de deviatie ale unei busole. II. tr., refl. (med.; despre organe) a(-si) reveni la o stare de echilibru, de functionare normala. (< fr. compenser, lat. compensare)

surtuc (-curi), s. n. – Haina barbateasca din postav. – Mr. siurtuc. Fr. surtout, prin intermediul ngr. σουρτούϰο, mai putin probabil prin cel al rus. sjurtuk (Sanzewitsch 209; Bogrea, Dacor., I, 292), cf. sb. surtuka, alb. surtuke. – Der. surtucar, s. m. (tirgovet, orasean).

vioara (-ori), s. f. – Violina, scripca. It. viola, dar der. nu este clara. Prezenta lui r, care nu poate reprezenta decit un l lat., nu a fost explicata; motiv pentru care s-a crezut intr-o der. directa din lat. *vῑvula (Meyer-Lubke apud Puscariu 1903; Draganu, Dacor., II, 623; cf. REW 9357) sau intr-o creatie expresiva (Giuglea, Dacor., III, 594). Der. din mag. viola (Galdi, Dict., 169) nu este mai probabila, nici cea din ngr. βιολί (Cihac, II, 711). Oricum, nu poate fi decit cuvint relativ modern, ca si instrumentul pe care-l denumeste; asa ca sintem siliti sa presupunem ca r se datoreaza unei analogii, probabil cu vior ‹ viu. – Der. violonist, s. m. (violonist); viorar, s. m. (rar, violonist).

BETHE [betə], Hans Albrecht (1906-2005), fizician german. Stabilit in S.U.A. (1935). Prof. la Universitatea Cornell (Ithaca). Lucrari in domeniile fizicii nucleare, mecanicii cuantice si astrofizicii. A indicat cele mai probabile cicluri ale reactiilor termonucleare stelare (ciclul lui B.). Premiul Nobel (1967).

captuh (-huri), s. n. – Pinza de captusit, pinza groasa. – Var. captuh. Germ. Kapptuch (Puscariu, Dacor., II, 594; DAR). A intrat probabil in limba cel mai tirziu in sec. XVII, caci der. captusi apare deja la Cantemir. Der. captusi, vb. (a aplica la o haina captuseala; a acoperi cu husa; a face rost, a obtine); captuseala, s. f. (material cu care se dubleaza, in interior, un obiect de imbracaminte; husa, invelitoare).

rasboi (-oaie), s. n. – 1. Unealta de tesut. – 2. Carul ferastraului mecanic. – 3. Parte a ferastraului de mina. – 4. Parte a morii de vint care tine cosul. – Var. razboi. Mr. arizboi. Bg., sb. razboj „unealta de tesut” (Tiktin), probabil cuvint identic celui anterior.

tel (-luri), s. n. – 1. Tinta. – 2. Scop, intentie, obiectiv. – 3. Catare, mira. – Var. tal. Germ. Ziel, prin intermediul pol. cel (Miklosich, Slaw. Elem., 52; Cihac, II, 432; Berneker 124), mag. cel; mai putin probabil prin rus. celi (Sanzewitsch 211), deoarece rus. provine din pol. (Vasmer, II, 288). – Der. telui (var. talui, teli), vb. (a ochi).

vapaie (-ai), s. f. – Para, flacara mare. Origine necunoscuta. Se indica de obicei posibilitatea unui lat. *vapalia ‹ vapa (Puscariu 1855; Tiktin; Philippide, II, 661; REW 9147), cf. it. va(m)pa, sb. vapa „vapor”, alb. vape „caldura” (Cihac, II, 721); dar relatia dintre aceste cuvinte nu este clara. Poate este dubletul lui vipie, s. f. (arsita). Der. (in)vapaia, vb. (a arde cu flacara); svapaiat, adj. (descompus, dezordonat, vagabond, golan), aceasta relatie semantica nu este clara (probabil „descompus ca cel care scapa de la incendiu”; dupa Cretu, din sl. sverepovati „a exaspera”; dupa Tiktin, se pleaca de la ideea de „aprins”).

COTNARI 1. Com. in jud. Iasi; 8.068 loc. (1991). Expl. de gresii. Podgorie renumita si centru pomicol. Vinificatie. Statie de c. f. Cetate geto-dacica puternic fortificata (sec. 4-3 i. Hr.). Podul de piatra si beciurile caselor domnesti, atribuite prin traditie lui Stefan cel Mare. Intemeiat probabil in sec. 13, este mentionat documentar ca tirg din 1448. Domnul Moldovei, Despot-Voda (1561-1563), a infiintat aici un colegiu latin (1562), sub conducerea lui Ioan Sommer. 2. Denumirea vinului produs in podgoria Cotnari.

comitii n. pl. (lat. comitium, d. com-, la un loc, si d. ire, itum, a merge. V. ies, sui, subit). Adunarea populara care alegea magistrati ori trata afacerile publice in vechea Roma. – Romanii le numeau curiata, (adica ale celor 30 de curii) pe cele ce-i alegeau pe regi si care au disparut mai tirziu supt [!] imparati; centuriata, adica ale celor 193 de centurii in care Serviu Tuliu i-a impartit pe toti nobilii si plebeii cetateni; tributa, adica ale celor trei triburi convocate de inaltii magistrati nobili, si calata, adica cele convocate de preuti [!] si care erau probabil egale cu cele numite curiata.

POSIBIL adj., adv. 1. adj. realizabil, (livr.) fezabil, (rar) practicabil. (Un lucru ~.) 2. adj. (inv. si reg.) putincios. (Toate mijloacele ~) 3. adj. eventual, probabil. (O ~ intalnire intre cei doi ambasadori.) 4. adv. v. poate. 5. adj. potential, probabil, virtual. (~ castigator al unei competitii.)

TUTIORISM s. n. orientare etica probabilistica care afirma ca actiunile umane nu trebuie sa urmeze opiniile probabile, ci numai pe cele sigure. (< fr. tutiorisme)

mica (-ci), s. f. – Fragment, farima, parcela, parte. Lat. mῑca (Puscariu 1068; Candrea-Dens., 1093; Tiktin; REW 5559), cf. it. mica, fr. mie, sp. miga. Der. din sl. migu „clipa, moment” (bg., pol. mig, sb., rus. miga), propusa de Graur, BL, VI, 156 si de Scriban, se bazeaza pe expresii ca o mica de ceas, in care mica dobindeste sensul special de „parte dintr-o ora” si pare posibila doar ca incrucisare semantica. E dubletul lui mica, s. f. (mineral in foite), din fr. (lat.) mica. probabil acelasi cuvint este cel care s-a pastrat in expresia mici farime (var. mii farime, mii si farime), cu sensul de „bucatele”, in care mici „bucati” s-a confundat cu mici „de marime redusa”. – Cf. dumica, nimic.

SORCOVA, sorcove, s. f. 1. Betisor sau ramurica impodobita cu flori artificiale de diferite culori, cu care copiii lovesc usor pe spate pe parintii, cunoscutii etc. lor in dimineata zilei de Anul Nou, urandu-le, in versuri speciale, sanatate si noroc. ◊ Expr. A fi ca o sorcova = a fi imbracat caraghios, impopotonat. 2. Colind recitat de cei care ureaza cu sorcova (1). – probabil din sorcovi (derivat regresiv).

ECHIprobabilISM s.n. Orientare probabilista care sustine ca dintre doua opinii morale una trebuie urmata, daca este cel putin la fel de probabila ca si opinia contrara. (din fr. equiprobabilisme)

TUYAU s.m. (Hipism) Cal pe care cei informati il considera ca foarte probabil castigator al unei curse. [Pron. tuio. / < fr. tuyau].

TUYAU TuIO/ s. m. cal pe care cei informati il considera ca foarte probabil castigator al unei curse. (< fr. tuyau)

semeti (-tesc, -it), vb. – 1. A incuraja, a indrazni. – 2. (Refl.) A se mindri, a se fali. – 3. (Refl.) A face pe grozavul, a-si lua nasul la purtare. – Var. sameti, sumeti, simeti, si der. Sl. sumeti „a indrazni” (Cihac, II, 336; Tiktin; Berneker, II, 47), cf. sb. smeti; probabil contaminat cu formatia expresiva, sau cel putin cu tratamentul expresiv al lui sumuta, asmuta, deoarece ar explica greu fonetismul rom. – Der. semet, adj. (mindru, arogant); semeteste, adv. (cu ingimfare); semetie, s. f. (mindrie, fala, trufie, insolenta).

DEALU, Manastirea ~, manastire de maici, situata la 4 km de Targoviste, in satul Viforata, com. Aninoasa. Intemeiata (probabil) in timpul domniei lui Mircea cel Batran, este mentionata documentar, la 17 nov. 1431, intr-un act emis de domnul Alexandru Aldea. Biserica Manastirii D., cu hramul Sf. Nicolae, a fost construita in 1499-1501, din initiativa domnului Radu cel Mare si terminata de fratele sau Vlad cel Tanar, in 1510-1512. Picturile murale interioare executate in 1514-1515 de o echipa de zugravi condusa de mesterul Dobromir din Targoviste si refacute in 1713. Importanta necropola domneasca (aici se afla mormintele voievodale ale lui Radu cel Mare 1508, Vlad Inecatul 1532, Patrascu cel Bun 1557, racla cu capul lui Mihai Viteazul). In sec. 16, aici a fost instalata o tiparnita, de sub teascurile careia au iesit Liturghierul (1508), Octoihul (1510) si Evangheliarul (1512). La Manastirea D. a functionat Liceul militar „Nicolae Filipescu” (1912-1940).

pas (pasuri), s. n. – Compas de dogar sau de zidar. Origine incerta. Tiktin crede ca-i vorba de o abreviere a it. compasso sau de sb. pas „centura” sau de ambele in acelasi timp. Cea de a doua explicatie este mai probabila, avind in vedere pe pasnic, s. n. (compas), din sb. pasnik „compas”. – Der. pasui, vb. (a trasa cercuri).

CHANSON DE ROLAND [sãso do rolã], poem epic anonim francez din ev. med. (probabil sec. 12). Evoca patetic luptele lui Carol cel Mare in Spania impotriva sarazinilor, relevind faptele de eroism ale cavalerului Roland.

incoace adv. – Inspre mine. – Megl. ancoati. De la acoace, cuvint pastrat in citeva comp. ca in(tr’) a coace, si aceasta de la eccum hocce (Puscariu, ZRPh., XXXII, 478; Candrea-Dens., 851; DAR; dupa Philippide, Principii, 92, de la in ecce hacce). Incoa (mr. ncoa, megl. anco), adv. (inspre mine) pare sa fie reducere a cuvintului anterior (der. de la eccum illac propusa de DAR pare mai putin probabila, intrucit sensul ar fi trebuit sa fie cel de incolo; astfel incit autorul trebuie sa admita o incrucisare cu incoace). – Der. dincoace, adv. (de partea asta), cu prep. de, cf. dincolo.

babura (-re), s. f. – 1. (Trans.) Fumar. – 2. (Trans.) Flacaraie, vilvataie. – 3. (Banat) Lapovita. Sl. babura „horn”. Sensul 3 se explica poate prin aburii care insotesc uneori precipitatiile, si care s-au asimilat probabil cu fumul (DAR in considera cuvint diferit de cel anterior).

cotruta (cotrute), s. f. – 1. Vatra, partea din fata a cuptorului sau a sobei. – 2. Aparatoare la horn. – 3. Lant pentru ceaun. – 4. Cotet pentru pisica, pentru ciini sau gaini. – Var. cotret, catret. Sl. (slov. kotrec), cf. ceh. katrc „coliba”; mag. katroc, katrocz, kotroc (Cihac, II, 77; Lacea, Dacor., III, 741). DAR considera ca sensul 4 reprezinta un cuvint diferit, si il deriva pe cel anterior din bg. kotor „groapa”, fiind insa putin probabil sa fie asa. Pentru a explica semantismul, trebuie sa avem in vedere vechiul obicei popular de a face o nisa sub vatra pentru animalele mici, cum sint pisicile, cateii, puii, pentru a folosi astfel caldura sobei. Cf. cotet, ca si legatura semantica a lui cotar, cu cotirlau.

cuca (cuci), s. f. – Culme izolata si golasa, stinca. probabil cuvint identic cu ciuca, ce are acelasi sens; pentru alterarea fonetismului, cf. ciocan – cocean, ciocirla – cocirla, etc. Ar putea fi si formatie regresiva, plecind de la cucui 2, sau cel putin forma influentata de acest ultim cuvint. Este putin probabila der. directa din lat. cucullus (REW 2359). Dupa Pascu, Beitrage, 9, din bg. kuka. Pentru DAR, ar putea fi cuca „femela cucului”, datorita izolarii si singuratatii ei, ipoteza destul de ciudata, Iordan, BF, VI, 184-7, admite identitatea cu ciuca, dar prefera sa plece de la lat. *cucca.

KĀLIDĀSA (sec. 4-5), poet si dramaturg indian. cel mai de seama reprezentant al literaturii culte clasice indiene. probabil rezident la curtea lui Chandragupta II din Ujjain. Poeme epico-lirice („Nasterea lui Kumāra”, „Povestea neamului Raghu”, „Norul vestitor”), drame („Sakuntala” – capodopera sa) scrise in sanscrita, remarcabile prin delicatetea analizei psihologice, lirism si virtuozitate stilistica.

FELIX QUI POTUIT RERUM COGNOSCERE CAUSAS (lat.) fericit cel ce a putut cunoaste cauzele lucrurilor – Vergiliu, „Georgica”, II, 490. probabil elogiu al lui Lucretiu; versul exprima admiratia fata de spiritele cutezatoare care au reusit sa patrunda tainele naturii.

sindrila (-le), s. f. – Sita, sindra, scindurica. – Var. Mold., Trans. sindila, Banat sindra si var. Germ. Schindel, prin intermediul mag. zsindely (Cihac, II, 388; Borcea 208; cf. Miklosich, Fremdw., 125), ceh. sindel, sb. sindra (› Banat). Der. din sl. scindilla (Cipariu, Elem., 60) nu este probabila. – Der. sindrili, vb. (a acoperi cu sindrila); sindrilar, s. m. (cel care bate sindrila pe acoperis).

descaleca (descalec, descalecat), vb. – 1. A se da jos de pe cal. – 2. A popula, a se aseza intr-un loc determinat. – Var. descalica. Mr. discalic. De la incaleca, dupa echivalenta incuia-descuia, imbraca-desbraca, etc. Totusi, se are in vedere adesea posibilitatea unui lat. *discaballiāre (Candrea-Dens., 214; REW 1439; Tiktin; Candrea), cf. sp. descabalgar; ipoteza putin probabila, mai ales daca se tine seama de conservarea lui i aton. cel de al doilea sens se datoreaza desigur unei influente turanice, caci se stie ca anumite semintii turanice traiau in corturi portabile si ca, pentru ele, „a descaleca” insemna a alege un loc pentru a-l popula provizoriu. – Der. descalecat, s. n. (actiunea de a descaleca; intemeiere, colonizare); descalecator, s. m. (intemeietor); descalecatura, s. f. (inv., intemeiere).

CETACEE (‹ fr. {i}; {s} lat. cetus) s. n. pl. Ordin de mamifere placentare care include speciile cele mai vechi si bine adaptate la mediul acvatic (ex. balena, delfinul, casalotul). Au membrele anterioare transformate in palete inotatoare, iar cele posterioare sint de regula absente. Tipurile primitive pastreaza unele caractere ancestrale, probabil de carnivor terestru. In Romania, resturi fosile se cunosc in depozitele sarmatiene.

PASAMITE adv. pop. (atribuie celor spuse valoare de probabilitate, de posibilitate etc.) Dupa cat se pare; pesemne; probabil. /pasa + mite

cehai (-aiesc, -it), vb. – 1. A latra. – 2. A plictisi, a sicii, a bate la cap. – Var. cihai, cehni. Pare a se baza pe creatia imitativa mag. csah, care reproduce latratul, cf. mag. csaholni „a latra” si „ceahlau”. Mai putin probabila der. propusa de Cihac, II, 52, din pol. syczec, sykac „a fluiera”, sau cea a lui Scriban, din rut. cihati „a stranuta”. – Der. ceahna, s. f. (ciine; zgircit, calic); cehnit, s. n. (latrat); cehnitura, s. f. (latrat); ciohota, s. m. (la nuntile tipice din Banat si Trans., organizatorul petrecerii).

CIFRA (‹ it.) s. f. 1. Simbol grafic folosit pentru scrierea numerelor; impr. numar. cele mai utilizate sint cifrele arabe, aduse in Europa de arabi in sec. 10, probabil din India: 0, 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9. Uneori se mai folosesc si cifrele romane: I = 1, V = 5, X = 10, L = 50, C = 100, D = 500, M = 1000. 2. Numar care indica valoarea unei marimi caracteristice a unei substante. ◊ C. octanica v. octanic. 3. C. de afaceri = totalul incasarilor unei firme din activitatea desfasurata intr-o anumita perioada de timp. 4. Semn tipografic folosit la tiparirea numerelor, a simbolurilor diferitelor operatii matematice sau combinatii ale acestora.

paradi (paradesc, paradit), vb. – (Arg.) A se strica, a distruge, a deterioara. Tig. parav, part. parado (Vasiliu, GS, VII, 122; Graur 178; Juilland 171). Pentru sensul cf. Iordan, BF, IV, 185. E greu de despartit acest cuvint de paradui, vb. (a distruge, a risipi, a toca), care pare, semantic si fonetic, o simpla var. si care se foloseste in Mold. Unicul etimon care s-a indicat pentru acest cuvint, sl. prati, porją „a separa” (Cihac, II, 244), nu pare sigur. Mai probabil este ngr. παρατῶ „a parasi, a lasa”, care de asemeni pare a fi etimonul celui tig.

oara (oare), s. f. – (Trans., Munt.) Pasare de curte. – Var. hoara. probabil din lat. *ōvāria „care da oua” (Candrea-Dens., 1295; REW 6128 prefera ipoteza unui der. rom. de la ou). E mai putin probabila der. din lat. *avula (Giuglea, Dacor., V, 897; cf. REW 836a) si inca si mai putin cea din lat. ala (Tiktin). Se foloseste mai ales la pl. – Der. oratanie (var. oratenie), s. f. (Olt., Munt., pasare de curte; stirpitura).

TAMAIE s. f. Substanta rasinoasa obtinuta prin crestare din scoarta unor arbusti exotici, solidificata sub forma unor boabe neregulate, de culoare rosiatica sau galbuie, care, prin ardere, produc un fum cu miros aromat patrunzator, folosita in ceremoniile religioase. ◊ Expr. A fugi (de ceva sau de cineva) ca d****l de tamaie = a se feri cu cea mai mare grija de ceva, a ocoli de departe pe cineva pentru a evita situatii neplacute, penibile. – probabil lat. *thymanea.

colarez (colarezi), s. m. – Bucatele de coca sau galusti de orez care se fierb in lapte. Origine incerta. Posibil de la un fr. colle au riz; cf. totusi ngr. ϰολλαρίζω „a scrobi”. Este putin probabila der. propusa de Laurian, acceptata de Scriban si mentionata de DAR, de la un gr. ϰολλυρίς „piinisoara”; sau cea din lat. collyrida, care reprezinta acelasi cuvint gr. (Candrea).

madari (-resc, -it), vb. – A mima, a momi. Origine incerta, probabil expresiva, cf. nineri. Relatia cu sl. mudleti „a intirzia” (Cihac, II, 180) este foarte indoielnica, ca si cea cu germ. maddern (Scriban). In Mold. si Trans. – Der. madaran, s. m. (increzut, infumurat); madaritura, s. f. (inv., alintare). Aceleasi intentii expresive pare sa-i apartina si mardasi (var. mardagi, mardaci), vb. (a murdari, a pata), cf. modirla.

probabilITATE s. f. 1. caracterul a ceea ce este probabil; aparenta de adevar, posibilitate cu multe sanse de realizare. 2. (stat. mat.) raportul dintre numarul cazurilor favorabile si al celor total posibile dintr-o experienta etc. ♦ teoria ~tatii = teorie despre fenomene sau evenimente intamplatoare, repetabile, cu caracter de masa; calculul ~tatilor = capitol al matematicii care se ocupa cu studiul probabilitatilor producerii unui fenomen sau eveniment dintr-un complex de fenomene ori evenimente de acelasi fel. (< fr. probabilite, lat. probabilitas)

probabil adj., adv. 1. adj. v. posibil. 2. adv. v. poate. 3. adj. posibil, potential, virtual. (Castiga-tor ~ al unei competitii.) 4. adj. plauzibil. (Ipoteza cea mai ~.) 5. adv. pesemne, poate, (pop.) pasamite, (reg.) samite. (~ nu stie ce sa faca.)

cotroci (-cesc, -it), vb. – 1. A cauta, a iscodi. – 2. A acoperi, a inveli. – Var. cotrosi, cotirci. Creatie expresiva, cf. cotrobai. Sensul al doilea si cel de cotroc, s. n. (Trans., pat, culcus), care pare un der. postverbal (dupa Scriban, legat de astruca, ipoteza putin probabila), se explica poate printr-o contaminare cu mag. katroc, ketres „alcov”; cu atit mai mult cu cit sint cuvinte care circula in Trans. si Banat. Cf. cotruta.

salamandra (salamandre), s. f. – Guster (Salamandra maculosa). – Var. salamizdra, solomizdra, sulemendrita, sulumindrita. Mr. salamendra. Gr. σαλαμάνδρα (Tiktin; Diculescu, Elemente, 486; Puscariu, Dacor., III, 819; REW 7523), probabil prin mgr., cf. bg. salamandra. Salamastra, s. f., (Dobr., curea, funie) trebuie sa fie acelasi cuvint, cf. pentru semantism cele doua sensuri ale lui napirca.

fasiu s. m. – Sotul cumnatei. Cr. fasa (Bogrea, Dacor., III, 730). Totusi, DAR prefera sa plece de la fase insa este putin probabil (acest grad de inrudire ar fi imaginat in crucis, ca fata scutecelor; in acest caz ideea de baza ar fi cea de „incrucisat”, nu cea de „scutec”).

ravac (-curi), s. n. – 1. Miere naturala. – 2. Primul must, care curge fara a distruge strugurii. – Var. ravac. Tc. ravak (Seineanu, II, 300; Lokotsch 1710), cf. sb. ravak. – Der. ravaci, vb. (a pritoci vinul), probabil cuvint identic cu a ravasi, vb. (a pritoci vinul; a descompune, a rascoli, a zapaci), pentru al carui semantism cf. cele doua sensuri ale sp. trasegar; ravaseala (var. ravaceala), s. f. (dezordine, zapaceala).

UR, oras antic (milen. 4-3 i. Hr.), in S Mesopotamiei (Caldeea), la 235 km SE de vechiul Babilon si 16 km V de fl. Eufrat. Unul dintre cele mai vechi centre de civilizatie urbana din lume. In sec. 23-21 i. Hr., capitala statului sumerian. Abandonat in sec. 4 i. Hr., probabil ca urmare a deplasarii cursului Eufratului. Ruinele orasului U., inclusiv vestigiile unui zigurat, au fost descoperite in anii 1922-1934 de catre o misiune britanica condusa de Sir Leonard Woolley. Potrivit traditiei biblice a fost patria lui Abraham. Pe locul anticului oras U., s-a dezvoltat localit. moderna iraqiana Tall al (Tell el)-Muqaiyir, langa An-Nāsirῑyah.

marat (marata), adj. – Sarac, amarit, nenorocit. – Var. (Banat) marac. Mr. marat. probabil in loc de *amarat, din amar, cf. amarit (REW 406). Der. din lat. male habitus › it. malato, fr. malade (Tiktin; Candrea) pare dubioasa, ca si cea din gr. μέλας, cu suf. -atus (Capidan, LL, I, 285). Intilnirea cu sl. marati „a se ingrijora” (Scriban) pare intimplatoare. Var. se explicaprin incrucisarea cu sarac.

schilod (-oada), s. f. – 1. Beteag, paralitic. – 2. Diform, desfigurat, slut. – Var. schilog, schinol. Schilog este o var. a lui schilav, cu schimb de suf.; de aici s-a trecut la schilod, printr-o evolutie fonetica inversa cu cea din putred › putrezi › putregai sau din repede › repezi › repegus. Der. directa din chila (Geheeb 33), sau din ngr. *σϰέλώδης, de la σϰέλος „coapsa” (Bogrea, Dacor., III, 736), nu este probabila. Rus. skiljaga „cersetor, vagabond”, pe care Vasmer, II, 637, o considera de origine necunoscuta, provine din rom. schilog. Der. schilodi (var. schilogi, schidoli), vb. (a beteji, a mutila, a ciunti); schilodeala (var. schilogeala, schilozeala, schilodenie, schilozenie), s. f. (invaliditate, paralizie).

RUNA (‹ Germ. run „secret”, „mister”) s. f. (mai ales la pl.) 1. Semn grafic crestat in lemn sau cioplit in piatra, apartinand celui mai vechi alfabet germanic atestat (alfabetul runic), utilizat in inscriptiile epigrafice despre care avem marturii incepand cu sec. 2. Scrierea runica este de origine incerta, dar probabil derivata dintr-un alfabet dintr-o reg. mediteraneeana. S-au pastrat peste 4.000 de inscriptii si manuscrise runice, majoritatea dintre ele aflandu-se in Suedia (Pe terit. Romaniei r. apar pe un vas apartinand tezaurului de la Pietroasele). Au avut o mare raspandire in tarile scandinave si anglo-saxone (sec. 2-12). R. atestate sunt in numar de 24 si au atat valoarea fonetica, cat si ideografica. 2. Scriere consonantica utilizata de triburile turcice din Asia, in sec. 5-11.

alinta (alintat, alintat), vb. – A mingiia, a rasfata. Lat. *allēntāre, de la *allenitāre, care provine de la lēnis „usor, blind” (Candrea-Dens., 990); dupa altii, din lat. *allentāre, de la lentus, cu evolutia semantica de la domeniul material la cel moral, ca in blandus › blind, tenerus › tierno etc. (Puscariu 64; REW 257; DAR); cf. it. (sard.) allentare, sicil. allentari, abruz. allenda, v. fr. alenter, prov. alentar, toate cu sensul primitiv. Mai probabil, *allēntāre a fost simtit ca un frecventativ de la *allēnāre, chiar daca la origine nu apartineau aceleiasi familii (DAR citeaza un ex. din Dosoftei, in care este evidenta aceasta confuzie). – Der. alintator, adj. (care alinta); alintatura, s. f. (alintare).

MAHOMED (in araba Mohammed „cel laudat”) (c. 570-632), reformator religios arab. Fondatorul islamismului (mahomedanismului). Propagator si autor partial al textelor coranice; considerat ultimul dintre profetii care incheie revelatia initiata de „Vechiul Testament” si completata de Evenghelii. probabil, personaj istoric, n. la Mecca (Arabia), predicator din 610 la Mecca, refugiat (hegira) la Medina 622, data considerata ca inceputul erei musulmane; a provocat un „razboi sfant” (jihad) de convertire a intregii Arabii, neapucand sa vada insa izbanda totala. Potrivit traditiei, M. ar fi scris „Coranul” dictat de Allah sau l-ar fi primit gata scris pentru el si transmis prin ingerul Gabriel, originalul pastrandu-se in cer. Mormantul lui M. de la Medina este loc de pelerinaj pentru musulmanii din intreaga lume.

zor interj. – Imita zanganitul obiectelor metalice. – Var. zur, tur. Creatie expresiva, cf. zang. – Der. zornai (var. zurai, zurui, zorzoi, zorzoni), vb. (a zangani), a carui legatura cu mag. zorrenni (Cihac, II, 540) nu este probabila; zornait (var. zornet, zurait, zuruit), s. n. (zanganit); zornaiala (var. zornaitura, zorzoiala), s. f. (zanganit); zornaitor (var. zuruitor), adj. (zgomotos); zorzoana, s. f. (podoabe, ornamente fara gust), s-ar fi zis la inceput de cele care se foloseau pentru a face zgomot, cf. tartam; (in)zorzona, vb. (a se impodobi cu zorzoane, a se impopotona); zurzur, s. m. (podoaba, zorzoana).

basoldina (basoldine), s. f. – Femeie grasana, umflata. – Var. baso(a)ld(in)a, baserdina, basoldie, besoandra. Origine obscura. Este cuvint expresiv, modificat in mod capricios prin false analogii, si bazat pe un prim element usor de distins: vb. a basi (Tiktin, DAR); tig. basav „a cinta la un instrument” (Graur 126), cu semantism greu de inteles; sau mai probabil tig. bes „asaza-te”. Rezultatul pare a fi fost apropiat, prin etimologie populara, de soldie „cu solduri mari, lata in solduri”, de la sold, cf. si soldina; ar putea fi prin urmare o formatie, sau cel putin o interpretare glumeata, ca in bas-calic, bas-rachiu, bas-razes, si ar insemna „toata numai carne”, sau „umflata ca o sunca”. In besoandra este evidenta contaminarea cu basi si besnita. Scriban prefera sa plece de la rus. losadinyi „calut”.

MUCHIE, muchii, s. f. 1. Linie de intersectie a doua fete ale unui corp geometric. ◊ Loc. adv. Pe muchie = la limita, la extrema. 2. Margine, dunga a unui lucru, a unei suprafete. ◊ Expr. Batuti pe muchie = (despre o suma de bani) din care nu lipseste nimic, care este intreaga, exacta. 3. Marginea din afara, portiune laterala a unor obiecte. ♦ Marginea palmei dinspre degetul cel mic. ♦ Partea opusa taisului unor unelte de taiat. ♦ Expr. (Ca sau cat) (de) o muchie de cutit = foarte ingust, foarte subtire; foarte putin. Pe muchie de cutit = intr-o situatie critica, in primejdie. 4. Partea cea mai inalta, ascutita si prelungita, a unui munte, a unui deal, a unei stanci; creasta, coama, culme; p. ext. coasta a unui munte sau a unui deal; panta, povarnis. [Pr.: -chi-e. – Var.: muche s. f.] – probabil lat. *mutila (= mutulus).

boldei (boldei), s. m. – Ciine de talie mica, de vinatoare. probabil engl. bulldog, alterat in pronuntarea pop. Este cuvint intrat in limba in sec. XIX, ca termen de vinatoare, si se aplica numai ciinilor de rasa straina. DAR si Scriban il deriva de la bold; nu reusim insa sa ne explicam legatura semantica intre cele doua cuvinte. Totusi, aceasta apropiere spontana poate explica schimbarea pronuntarii. – Der. bold(e)ica, s. f. (catea de vinatoare). Daca etimonul pe care il propunem este corect, boldei, este dublet al lui buldog, s. m. (mops, ciine de prada), din engl., prin intermediul fr. bouledogue.

smida (-de), s. f. – 1. Hatis, desis de padure tinara. – 2. Despadurire, padure taiata. Origine necunoscuta. Nu este probabila der. din sl. sviteti „a scapara, a fulgera” (Cihac, II, 338, il interpreteaza ca „padure incendiata de trasnet”). Cu atit mai putin convingatoare este explicatia bazata pe ngr. σημύδα „mesteacan” (Bogrea, Dacor., III, 736; cf. Scriban). Nu e sigur daca-i vorba de un cuvint identic cu cel anterior; poate are legatura cu smirdar. – Der. smidarie, s. f. (Trans., desime); smidos, adj. (des, dens).

alac, s. m. – Specie de griu foarte rezistenta. Origine obscura. Pare a proveni indirect din lat. alica, prin intermediul unei forme asemanatoare celei care a dat alaga in sp. (lat. *alaca, cf. Corominas, I, 75), insa der. este dificila. In general se admite ca etimonul pentru rom. este mag. alakor (Cihac, II, 475; Densusianu, Rom., XXXIII, 273; REW 337; Pascu, R. crit., VII, 66; Galdi, Dict., 170); dar in mag. este cuv. strain (Draganu, Dacor., VII, 201), probabil rom. (Edelspacher 8). Si mai indoielnica este legatura cu alb. akue (Hasdeu 667). Philippide, II, 696, sugereaza alb. laker „verdeata”, din gr. λάϰανον.

cristal n., pl. e (lat. crystallum si crystallus, vgr. krystallos, d. kryos, frig, ger, gheata [!], it. cristallo, fr. cristal; pol. krysztal. V. criolita, clondir). Forma simetrica pe care o iau unele substante minerale (sau si neminerale) cind trec din stare lichida in solida: cristale de cuart, de zahar. Sticla de cea mai buna calitate, foarte curata si limpede. Cristal de stinca, cuart. – Vulg. clestar (cu toate ca Delv. Iosif Anghel s.a. au avut rau gust de a zice asa supt [!] pretext ca asa zice poporu. In realitate, poporu nu stie de acest cuvint). Biblia d. 1688 zice cristal, probabil dupa pol. ori dupa ung. kristaly, de unde Ardelenii zic cristal. Alte forme vulgare is crestal si clistar.

PRISPA, prispe, s. f. 1. Un fel de terasa ingusta inaltata de-a lungul peretelui din fata (uneori si al celor laterali) la casele taranesti, lipita cu pamant sau pardosita cu scanduri, adesea marginita de o balustrada scunda de lemn sau de zidarie. 2. Portiune de teren cu suprafata plana, fara denivelari (situata la diferite altitudini); platforma, tapsan. 3. Dig rudimentar de pamant sau de lemn folosit pentru a mentine nivelul apei in balti. – probabil din sl. *prisupa.

oting (-guri), s. n. – Pirghie care se pune la jugul plugului pentru a avantaja boul mai slab. – Var. otinc. Sl. otągu (Conev 61); nu e probabila der. din sl. tiniku „slab, delicat” (Scriban). – Der. otinci (var. otingi, otinji), vb. (a pune o pirghie mica la jug; a pune in miscare cu o pirghie; a deschide, a rupe; a pedepsi, a bate), ultimul sens pornind de la ideea de „a lovi cu o pirghie” (nu e admisibila der. din sl. otinicati „a extenua”, propusa de Cihac, II, 234 si nici cea din sl. *otutąziti „a prigoni”, sugerata de Tiktin); otinjeala, s. f. (Mold., bataie, chelfaneala).

ZBILT, zbilturi, s. n. ~ (creatie onomatopeica, care presupune ideea unei miscari dezordonate ca cea a unei pasari sau a unui animal care se zbate pentru a se elibera dintr-o cursa; relatia semantica este aceeasi ca a interj. smac cu subst. smac = lat; pentru explicarea fonetica a interj. imitative *balt sau *bilt, cf. bat, zgalt, (go)galt, halt(a), etc.; unica explicatie a etimologiei acestui cuvant care s-a incercat sa se faca pana acum (din magh. belc = cocean) este putin probabila)

aroma (arome), s. f. – Mireasma, parfum. – Mr. aruma. Ngr. ἄρωμα (Roesler 664; Murnu 7), probabil intrat in sec. XV sau XVI, prin intermediul terminologiei religioase. Der. aromata, s. f. (aroma, esenta aromatica), din gr. ἀρώματις; sau din sl. aromatu; aromatic, adj., din fr. aromatique; aromatiza, vb.; aromeala, s. f. (inv., ispita; stare de somnolenta, de somn usor); aromi, vb. (a seduce, a ispiti; a atipi, a adormi). Etimologia lui aromi „a dormi” prezinta dificultati semantice, pe care DAR nu le explica suficient; dar este si mai dificila cea propusa de Cihac, II, 195, plecind de la cr. zmiriti „a inchide ochii”.

ODISEEA, epopee greaca, care impreuna cu Iliada, a fost atribuita lui Homer. Compusa (probabil sec. 8-7 i. Hr.) din 24 de canturi, povesteste peripetiile lui Ulise (Odiseu) de la plecarea sa din Troia, pana la intoarcerea acasa, in Itaca; totodata descrie lupta lui impotriva pretendentilor la tron si la mana sotiei sale, Penelopa. O. este una dintre sursele principale de informatie privind societatea gentilica elena din sec. 10-7 i. Hr. (moravuri, credinte religioase, mitologia s.a.). Capodopera a genului epic din literatura elena si universala, O. a constituit o sursa de inspiratie inepuizabila pentru scriitori, artisti, muzicieni din cele mai vechi timpuri pana azi.