CHIRIAS s. locatar, (prin Transilv.) salau, (inv., in Mold.) chirigiu. (~ intr-o casa de locuit.)

LOCATAR s. chirias, (prin Transilv.) salau, (inv., in Mold.) chirigiu. (~ intr-o casa de locuit.)

locui (locuiesc, locuit), vb. – A trai, a avea resedinta. – Var. lacui. Mag. lakni (Cihac, II, 511; Tiktin; Galdi, Dict., 93). Rezultatul normal, lacui, azi inv., a fost apropiat de loc. Cf. sl. lakuvati, care apare numai in acte de proveninta romana, si in bg. din Trans. lakuva (Miklosich, Bulg., 126). Der. locas (var. lacas), s. n. (locuinta), din mag. lakas; locuinta, s. f. (casa de locuit), cu suf. -inta; locuitor, s. m.; conlocui, vb. (a trai impreuna), format dupa fr. cohabiter; conlocuitor, adj., cuvint fortat de regimul comunist.

muta (mutat,at), vb. – 1. A deplasa, a misca din loc. – 2. A schimba casa de locuit. – 3. A schimba destinatia, a primi numire in alt loc. – 4. (Refl.) A se intoarce, a schimba pozitia. – Mr. mut, mutare, megl. mut, mutari. Lat. mūtāre (Puscariu 1145; Candrea-Dens., 1192; REW 5785), cf. it. mutare, prov., cat., sp., port. mudar, fr. muer. – Der. mutacios, adj. (variabil, schimbator); mutat, s. n. (schimbare de domiciliu; inv., locuinta, sedere); mutatoare, s. f. (imparateasa, Byronia dioica); mutator, adj. (schimbator); stramuta, vb. (a transporta in alt loc, a schimba locul, a deplasa; a schimba; a transpune), cu pref. stra- (dupa Candrea, din lat. vulg. *extramūtāre, in loc de transmūtare); nestramutat, adj. (neclintit).

ABITATIE s. f. (Jur.) Drept de folosinta a unei case de locuit care este proprietatea altuia. – Din fr. [droit d']habitation.

ULITA, ulite, s. f. 1. Drum ingust care strabate un sat (rar un oras), marginit de o parte si de alta de case; p. ext. strada. ◊ Expr. A bate ulitile = a umbla fara rost, haimana; a hoinari. 2. (Colectiv) Oamenii care locuiesc in casele de pe ulita (1). [Pl. si uliti] – Din sl. ulica.

DEPENDINTA, dependinte, s. f. Incapere accesorie a unei case de locuit (bucatarie, baie etc.); (la pl.), ansamblul acestor incaperi. – Din fr. dependances.

PORTAR, portari, s. m. 1. Persoana insarcinata cu paza (intrarii) unei intreprinderi, a unei institutii, a unei case de locuit etc. 2. Boier insarcinat cu paza curtii domnesti (si cu alte treburi de protocol, administrative etc.). ◊ Portar de Suceava (sau al Sucevei) = mare dregator insarcinat cu apararea capitalei si a curtii domenesti moldovene; comandant suprem al ostirii moldovene din trecut; hatman. 3. Sportiv dintr-o echipa care apara spatiul portii proprii spre a evita primirea de goluri. – Poarta + suf. -ar.

casa (de locuit, de bani, institutie, depozit) s. f., g.-d. art. casei; pl. case

COCIOABA ~e f. casa de locuit foarte mica, saracacioasa si darapanata. [Sil. -cioa-] /Orig. nec.

MEGARON s.n. Incapere principala a casei de locuit in Grecia antica. [< fr. megaron, gr. megaron].

DOMICILIU s.n. Loc, casa unde locuieste in mod stabil cineva. [Pron. -liu, pl. -ii. / cf. fr. domicile, lat. domicilium].

polata, polate si polati, s.f. (inv. si reg.) 1. palat domnesc sau imparatesc; curte domneasca, princiara sau imparateasca; sala, camera mare intr-un palat. 2. incapere mica pe langa o casa taraneasca; camara, chelar; magazie, sopron. 3. camera mica de locuit in casele taranesti. 4. prisaca, stupina. 5. perete de legatura intre casa si o alta cladire alaturata. 6. streasina de casa; bucata de scandura asezata la streasina casei. 7. portiune dintr-un gard de scanduri. 8. schela care serveste ca suport muncitorilor care lucreaza la inaltime. 9. (in forma: polatie) avut, zestre, calabalac. 10. (cu sens colectiv) membrii unei familii; (in forma: poladie) populatie a unui tinut sau a unei tari.

OCUPA vb. I. I. tr. 1. A lua in stapanire, in posesiune; a pune mana pe..., a pune stapanire (pe o pozitie, pe o tara etc.). 2. A avea un loc, a detine un post (undeva). ♦ A locui (o casa). ♦ A stapani gandurile cuiva, a preocupa. II. refl. 1. A se indeletnici cu ceva, a exercita o meserie. 2. A se interesa, a se ingriji de cineva, de ceva. [P.i. ocup. / < fr. occuper, it., lat. occupare].

tapsar, tapsari, s.m. (reg.) om sarac locuind in casele altora, platind tapsa (v.).

MEGARON s. n. (in Grecia antica) incapere principala a casei de locuit, delimitata la intrare de doua ziduri sau siruri de coloane formand o veranda. (< fr. megaron, fr. megaron)

Acasa adv. In sau spre casa in care locuiesti; fig. la locul natal, in sau catre patrie. ◊ Cei de-acasa = rudele apropiate, familia; p. ext. conationalii. ◊ Expr. Asa (sau acum) mai vii de-acasa = acum inteleg sau admit ce spui. – A³ + casa.

LOCATAR, -A, locatari, -e, s. m. si f. Persoana care locuieste intr-o casa (in calitate de chirias). – Din fr. locataire.

COLOCATAR, -A, colocatari, -e, s. m. si f. Persoana care locuieste in aceeasi casa cu persoane straine de familia sa, in temeiul unui contract. – Din fr. colocataire.

ABITATIE f. jur. Dreptul de a locui intr-o casa care apartine altuia. /<fr. habitation, lat. habitatio, ~onis

Acasa adv. 1) In casa in care locuiesti. ◊ Cei de ~ cei apropiati. Acum (sau asa) mai vii de ~ asa te mai inteleg; asa mai merge. A nu-i fi cuiva boii ~ a fi prost dispus. 2) fig. In locul natal; in patrie. 3) Spre casa in care locuiesti. Ma duc ~. /a + casa

CASNIC² ~ca (~ci, ~ce) m. si f. 1) Persoana care locuieste intr-o casa cu alti membri ai familiei. 2) Persoana nesalarizata care se ocupa numai cu gospodaria. /casa + suf. ~nic

CASTEL ~e n. 1) (in evul mediu) Constructie fortificata, prevazuta cu turnuri si creneluri, in care locuiau seniorii feudali. 2) casa mare si luxoasa, construita in stil medieval. ◊ ~ de apa rezervor pentru acumularea si distribuirea apei. /<lat. castellum

HABITATIE ~i f. Drept de a locui intr-o casa care apartine altuia. /<fr. habitation, lat. habitatio, ~onis

ABITATIE s.f. Dreptul de a locui intr-o casa proprietate a altuia. [Var. habitatie s.f. / cf. fr. habitation, lat. habitatio].

COLOCATAR, -A s. m. f. persoana care locuieste in aceeasi casa cu persoane straine de familia sa. (<fr. colocataire)

COLOCATAR s.m. si f. Persoana care locuieste in aceeasi casa cu persoane straine de familia sa. [Cf. fr. colocataire].

sandrabulie, sandrabulii, s.f. (reg.) casa in care locuiesc tiganii.

DOMICILIU s. n. 1. loc, casa unde cineva locuieste in mod stabil. 2. (astrol.) tron¹(3) nocturn al unei planete. (< lat. domicilium, fr. domicile)

ABITATIE s. f. (Jur.) Dreptul de a locui intr-o casa.

Acasa adv. La sau spre casa in care locuiesti; fig. la locul natal, in patrie. ♢ Expr. Cei de-acasa = rudele apropiate, familia. Asa (sau acum) mai vii de-acasa = asa te pricep, admit ce spui. A nu-i fi (cuiva) boii acasa = a fi indispus, suparat; a nu avea chef.– Din a + casa.

CASEAN, caseni, s. m. (Pop.) Fiecare dintre persoanele care locuiesc impreuna intr-o casa, fiind legate intre ele prin interese comune (de familie). – casa¹ + suf. -ean.

locuiNTA, locuinte, s. f. Loc, casa, constructie in care locuieste sau poate locui cineva; domiciliu. [Var.: (inv.) lacuinta s. f.] – locui + suf. -inta.

locuit, -A, locuiti, -te, adj. (Despre case, tinuturi etc.) In care locuieste cineva, unde sunt oameni. – V. locui.

DOMICILIU, domicilii, s. n. casa sau locul unde locuieste cineva in mod statornic; locuinta. – Din lat. domicilium, fr. domicile.

LOCATAR ~a (~i, ~e) m. si f. Persoana care locuieste stabil intr-o casa sau intr-un apartament (in calitate de chirias). /<fr. locataire

COABITA vb. I. intr. (Despre un barbat si o femeie) A locui impreuna, in aceeasi casa; a convietui. [Pron. co-a-, p.i. -tez, coabit. / cf. lat. cohabitare, fr. cohabiter].

CASEAN, caseni, s. m. (Pop.) Fiecare dintre persoanele care locuiesc impreuna intr-o casa, fiind legate intre ele prin interese comune (de familie). – Din casa + suf. -ean.

AMENAJA, amenajez, vb. I. Tranz. 1. (Despre case, terenuri, gradini, interioare de locuit etc.) A aranja, a organiza in vederea unei anumite utilizari. 2. A realiza o amenajare (2). – Din fr. amenager.

CAMIN² ~e n. 1) casa parinteasca; vatra. 2) Bloc de locuit pentru studenti, cursanti etc. in timpul invataturii; internat. /<sl. kamina

locuiNTA ~e f. casa, incapere in care se locuieste. [G.-D. locuintei; Sil. -cu-in-] /a locui + suf. ~inta

locuit ~ta (~ti, ~te) (despre case, regiuni, tinuturi etc.) In care locuieste cineva; unde traiesc oameni. [Sil. -cu-it] /v. a locui

COABITA, coabitez, vb. I. Intranz. (Jur.) A locui, a trai impreuna (in aceeasi casa) cu cineva; a convietui. [Pr.: -co-a-] – Din fr. cohabiter, lat. cohabitare.

COABITANT, -A, coabitanti, -te, adj., s. m. si f. (Jur.) (Persoana) care locuieste impreuna cu altii in aceeasi casa. [Pr.: co-a-] – Din fr. cohabitant.

IMOBIL ~e n. 1) Constructie pentru locuit (cu mai multe etaje); cladire; casa. ◊ Carte de ~ registru in care sunt inscrisi toti locatarii unei case. 2) Avere care nu poate fi miscata dintr-un loc in altul. /<fr. immeuble, lat. immobilis

MANSARDA ~e f. 1) Incapere de locuit situata direct sub acoperisul unei case. 2) Etaj aflat sub acoperis. /<fr. mansarde

COABITANT, -A adj., s.m. si f. (Cel) care locuieste impreuna cu altii in aceeasi casa. [Cf. fr. cohabitant].

GAZDUI, gazduiesc, vb. IV. 1. Tranz. A primi pe cineva in casa sa o anumita vreme, dandu-i adapost (si mancare). 2. Intranz. A ramane (sa locuiasca si sa manance) catva timp in casa cuiva. – Gazda + suf. -ui.

casa¹ ~e f. 1) Constructie servind ca locuinta pentru oameni. ◊ De ~ produs in conditii casnice. A avea ~ si masa a fi indestulat. 2) Totalitate a bunurilor ce constituie averea unei persoane; gospodarie. 3) Incapere cu destinatie speciala intr-o cladire. ~a ascensorului. ◊ ~a mare odaie in casele taranesti destinata oaspetilor. 4) Totalitate a persoanelor inrudite care locuiesc impreuna; familie. ◊ A face ~ cu cineva a trai in intelegere; a trai cu cineva in casnicie. 5) Nume dat unor institutii, asezaminte, firme comerciale etc. ~ de cultura. ~ de odihna. ~a scriitorilor. 6) Unitate economica (de productie, de comert sau de servicii sociale), care are o conducere unica; intreprindere. [G.-D. casei] /<lat. casa

LAVRA, lavre, s. f. Manastire mare in unele tari ortodoxe, unde calugarii locuiesc in chilii construite la distanta unele de altele, in felul caselor unui sat. – Din sl. lavra.

GOSPODARIE, gospodarii, s. f. 1. Totalitatea bunurilor care constituie averea (imobila a) unui locuitor, indeosebi a unui taran (si a familiei sale); casa¹. ♦ Unitate formata dintr-o locuinta si din persoanele (inrudite) care o locuiesc, traind in comun; persoanele (inrudite) care locuiesc impreuna, avand buget comun si valorificand in comun bunurile dobandite prin munca lor. 2. Activitate casnica (a gospodinei); menaj. 3. (Iesit din uz) Unitate de productie agricola, de prestari de servicii etc. (de stat, cooperatista sau particulara). 4. Conducere, administrare a unui bun, a unei institutii (publice) etc.; institutie sau ansamblu de institutii care asigura aceasta conducere, administrare. Gospodarie comunala. – Gospodar + suf. -ie.

FUM¹ ~uri n. 1) Produs al arderii care se ridica in atmosfera sub forma de rotocoale. ◊ Perdea de ~ strat des de fum artificial, servind pentru a camufla un obiectiv militar. 2) Cantitate de asemenea produs, provenit din arderea tutunului, pe care o inspira dintr-o data un fumator. A trage un ~ de tigara. 3) ist. casa cu tot ce este pe langa ea, impreuna cu persoanele ce locuiesc intr-insa; gospodarie. 4) fig. Stare a omului buimac (de bautura). 5) la pl. Ambitie desarta. ◊ Cu ~uri (in cap) zapacit. A avea ~uri a fi infumurat si cu pretentii nejustificate. /<lat. fumus

LOCATIV, -A, locativi, -e, s. n., adj. 1. S. n. Caz al flexiunii nominale in unele limbi, care arata locul unde se petrece actiunea verbului. 2. Adj. Privitor la casele inchiriate; al caselor inchiriate. ◊ Valoare locativa = venitul pe care il poate aduce un imobil sau un apartament in cazul inchirierii lui. Spatiu locativ = ansamblul incaperilor locuite sau destinate a fi locuite de cineva. – Din fr. locatif.

salas (-suri), s. n. – 1. locuinta, locas, casa. – 2. Adapost, refugiu. – 3. (Trans. de N.) Sicriu. – 4. Grup de familii de tigani robi, format pina la 15 capi de familii care apartineau aceluiasi proprietar. – Var. Mold. salas. Mag. szallas (Miklosich, Fremdw., 124; Cihac, II, 524; Galdi, Dict., 96), cf. sb. salas „catun”, pol. szalasz, rus. salas. – Der. salaslui, vb. (a gazdui, a adaposti; a se aciua; a locui, a trai); salasluinta, s. f. (salas, domiciliu); salasitoare, s. f. (Trans., osul-iepurelui, Onosis spinosa).

SALAS (‹ magh.) s. n. (Inv. si pop.) 1. Gazduire temporara acordata cuiva. 2. Constructie rudimentara, de obicei din barne, folosita ca locuinta temporara. Au un rol important in cazul satelor de la poalele muntilor, unde fanetele se afla adesea la departare mare de sat, iar accesul este destul de dificil. In acest caz sunt locuite vara, in timpul cositului, dar adesea si iarna, pentru adapostirea si hranirea vitelor. In trecut numarul lor era mult mai mare, membrii familiei deplasandu-se adesea de la s. la sat si invers; frecvent pe langa ele se afla cativa pomi fructiferi si o mica gradina. In functie de tinut, mai sunt numite odaie, conac, casoaie sau casa in camp. 3. Locuinta, casa, camin; p. ext. culcus. ♦ Grajd, staul. 4. Asezare omeneasca; catun, sat; locuitorii acestei asezari. ♦ Grup de familii de tigani (nomazi), condusi de un vataf.