SUBIECTIVITATE s. f. 1. atitudine subiectiva (3). 2. (fil.) caracter subiectiv (1); totalitatea fenomenelor psihice. 3. tot ceea ce apartine subiectului (II, 1). (< fr. subjectivite)

subiectivITATE f. 1) caracter, subiectiv. 2) Atitudine subiectiva. [G.-D. subiectivitatii] /<fr. subjectivite

subiectivIST, -A I. adj. 1. care are tendinte de subietivism (1); referitor la subiectivism; subiectiv (2); 2. (arte) cu caracter personal. II. s. m. f. adept al subiectivismului. (< fr. subjectiviste)

subiectiv, -A, subiectivi, -e, adj. 1. (Fil.) Care considera ca baza a tot ce exista este constiinta individuala; care neaga faptul ca indaratul senzatiilor se afla obiectele reale, independente de om. Idealism subiectiv. 2. Care are un caracter personal, care se petrece in constiinta cuiva; care, intr-o judecata, actiune etc., tine seama numai de sentimentele, de pornirile si de ideile sale; partinitor. – Din fr. subiectif.

OBIECTIVIZARE s.f. (Rar) Faptul de a se obiectiviza. ♦ Procesul trecerii de la subiectiv la obiectiv, la recunoasterea caracterului de realitate exterioara a lumii. [< obiectiviza].

subiectivITATE s.f. 1. caracterul a ceea ce este subiectiv; atitudine subiectiva. 2. (Fil.) Insusirea de a fi subiectiv; tot ceea ce apartine subiectului. [Pron. -bi-ec-. / cf. fr. subjectivite].

RELATIVISM s.n. 1. (Fil.) Doctrina idealist-subiectiva care exagereaza relativitatea cunoasterii umane, negand caracterul obiectiv al adevarului. 2. Relativitate (1). [Cf. fr. relativisme].

RELATIVISM s. n. 1. conceptie idealist-subiectiva care exagereaza relativitatea cunoasterii umane, negand caracterul obiectiv al adevarului, vazut doar ca o conventie, o fictiune. 2. relativitate. (< fr. relativisme)

subiectiv, -A adj. 1. Care considera constiinta individuala drept baza a tot ce exista; care neaga faptul ca la baza senzatiilor se afla obiecte reale, independente de om. 2. Care are un caracter personal, partinitor, lipsit de obiectivitate. 3. (Gram.) Propozitie subiectiva (si s.f.) = propozitie subordonata care indeplineste functiunea de subiect al propozitiei regente. [Pron. -bi-ec-. / cf. lat. subiectivus, fr. subjectif].

subiectivA vb. tr. a infatisa, a prezenta (ceva) in felul sau personal; a da un caracter personal. (< fr. subjectiver)

subiectivA, subiectivez, vb. I. Tranz. A prezenta, a infatisa ceva in felul sau personal; a imprima un caracter personal unei actiuni. – Din fr. subjectiver.

subiectivIST, -A, subiectivisti, -ste, adj., s. m. si f. 1. Adj. Care apartine subiectivismului (1), privitor la subiectivism. 2. S. m. si f. Adept al subiectivismului (1). 3. Adj. Care are un caracter personal (neconform cu realitatea); bazat pe impresii personale. 4. S. m. si f. Persoana care manifesta subiectivitate. – subiectiv + suf. -ist (dupa fr. subjectiviste).

EVOLUTIE s.f. 1. Evoluare, dezvoltare, schimbare, transformare. 2. (spec.) Proces cu caracter istoric constand mai ales intr-o forma a dezvoltarii, care presupune acumulari cantitative treptate, obiective si subiective, in viata sociala si care pot duce la schimbari radicale, calitative, la revolutie. 3. Desfasurare, curs. 4. Miscare larga (mai ales circulara); miscare de ansamblu executata de o trupa, de o nava, de un avion etc. [Var. evolutiune s.f. / cf. fr. evolution, it. evoluzione, lat. evolutio].

subiectiv, -A adj. 1. (fil.) care are loc in constiinta, care apartine subiectului (II, 1). 2. subiectivist (1). 3. care are un caracter personal, partinitor, lipsit de obiectivitate. 4. propozitie ~a (si s. f.) = propozitie subordonata care indeplineste functia de subiect al regentei. (< lat. subiectivus, fr. subjectif)

subiectivA vb. I. tr. A infatisa, a prezenta (ceva) in felul sau personal de a privi; a da un caracter personal; subiectiviza. [Pron. -bi-ec-. / cf. fr. subjectiver].

subiectiv ~a (~i, ~e) 1) Care tine de subiect; propriu subiectului. Atitudine ~a. 2) Care se refera la afectivitatea subiectului; bazat pe caracterul personal al unui subiect. Viziune ~a. 3) (in opozitie cu obiectiv) Care tine de subiectivism; propriu subiectivismului. [Sil. su-biec-] /<fr. subjectif

IDEALISM s. n. 1. Orientare in filozofie, opusa materialismului, care considera spiritul, constiinta, gandirea ca factor primordial, iar materia, natura, existenta ca factor secund, derivat. ◊ Idealism obiectiv = idealism care concepe factorul spiritual pus la baza existentei ca o realitate de sine statatoare, independenta de constiinta individuala. Idealism subiectiv = idealism care identifica spiritul cu constiinta individuala, negand existenta independenta de aceasta a realitatii materiale. Idealism absolut = idealism care admite identitatea spirituala cu realitatea obiectiva. 2. (Rar) caracterul omului idealist (2). [Pr.: -de-a-] – Din fr. idealisme.