cusma, cusme, s.f. (reg.) 1. caciula de blana, muhai. 2. patura de lana cu gluga, purtata de ciobani. 3. burete comestibil de padure. 4. parte a razboiului de tesut, care tine itele si bragla; cavafta, brancare, jug.

petiene s.f. pl. (inv.) un fel de podoaba la islic (caciula de blana scumpa sau de postav).

ISLIC, islice, s. n. caciula de blana scumpa sau de postav, de format mare, cilindrica sau cu fundul patrat (din alt material), purtata de domni, de boieri si uneori de sotiile lor, iar mai tarziu de negustori, de lautari etc. ◊ Expr. A calca (pe cineva) pe coltul islicului sau a pocni (pe cineva) la coada islicului = a jigni (pe cineva). [Var.: (inv.) slic s. n.] – Cf. tc. baslık.

CLABAT, clabete s. f. caciula din blana de oaie. (din sb. klobuc = caciula)

GUGIUMAN ~e n. inv. caciula din blana de samur, purtata in trecut de marii boieri si de domnitori. /<turc. gucemin

caplan (-ni), s. m. – 1. caciula din blana de tigru pe care o purtau anumiti soldati turci. – 2. Soldat turc, in general. Tc. kaplan „tigru” (Seineanu, II, 28).

cusma (cusme), s. f. – 1. caciula de blana. – 2. (Banat) Patura de lina. – 3. (Mold.) Varietate comestibila de ciuperca. Sl. kucima, in parte prin intermediul mag. kucsma (Cihac, II, 494; Galdi, Dict., 88); cf. rut., slov. kucma, pol. kuczma. – Der. cusmar, s. m. (fabricant de caciuli).

islic (islice), s. n. – caciula de blana sau de postav. Islicul din zibelina era rezervat domnitorului; ceilalti boieri il purtau de marimi diferite, dupa rangul pe care il aveau. Pina la urma, la jumatatea sec. XIX, ajunsese sa fie insemnul distinctiv al lautarilor. – Var. slic. Tc. islik, baslik (Loebel 250; Roesler 593; Seineanu, II, 229; Tiktin), cf. pol. szlyk, rus. slik. – Der. islicar, s. m. (fabricant de caciuli; boier retrograd); islicarie, s. f. (pravalie de caciuli).

TURCANESC, -EASCA, turcanesti, adj. (Mai ales despre caciuli) Facut din blana de oaie turcana sau din lana turcana. – Turcan + suf. -esc.

JDER ~i m. 1) Mamifer carnivor de talie mica, avand corpul lung, picioarele scurte si blana pretioasa, de culoare cafenie. 2) blana acestui animal. caciula de ~. /cf. sb. zdero

clabat (-bete), s. n. – caciula din piele de miel cu blana. Sb. klobuc „caciula” (DAR). De la o forma dim. deriva clabucet, s. n. (caciula), cunoscut mai ales ca toponim, cf. Iordan, BF, III, 164 si BL, VI, 34.

calpac (calpace), s. n. – caciula inalta cilindrica, din blana de oaie cu parul pe din afara. O purtau la inceput domnitorul si boierii, incepind din sec. XVIII au folosit-o si negustorii mai bogati. Tc. kalpak (Roesler 594; Seineanu, II, 83; Lokotsch 1039; Ronzevalle 135); cf. ngr. ϰαλπάϰι, bg., sb. kalpak, mag. kalpag, rus. kolpag, fr. colback, it. colbac, colbacche.

CALPAC, calpace, s. n. (Inv.) caciula mare de piele neagra, sferica sau cilindrica, tivita cu blana scumpa, purtata de domn si de boierii mari. ♦ caciula cilindrica de stofa, impodobita cu blana, purtata de oraseni. ♦ caciula purtata la unele uniforme militare. – Tc. kalpak.

COJOCAR ~i m. Persoana care lucreaza sau vinde cojoace sau caciuli si alte obiecte din blana. /cojoc + suf. ~ar

caciula, caciuli, s. f. 1. Obiect confectionat din blana de oaie sau de alt animal si care serveste la acoperirea capului. Buna ziua, caciula (ca stapanu-tau n-are gura)! se spune, in bataie de joc, unuia care nu saluta. ◊ Expr. A-si lua (sau a-si scoate) caciula (de pe cap) = a-si descoperi capul in semn de salut sau de respect. La asa cap, asa caciula = cum e omul, asa e si purtarea lui. A-i iesi (cuiva) parul prin caciula = a) a i se uri asteptand; b) a o duce greu; a saraci. A fi (sau a se sti, a se simti) cu musca pe caciula = a se simti vinovat. (Asta sau aia e) alta caciula = (aceasta e) altceva, alta socoteala. A da cu caciula in caini = a fi cu chef, a-si face de cap. (Bun de) sa dai cu caciula-n caini = foarte gustos. ♦ Fig. Om, persoana, individ. Cate cinci lei de caciula. 2. Obiect in forma de caciula (1) (care serveste ca acoperamant pentru cosuri, canale etc.). ♦ Partea superioara a ciupercii. – Cf. alb. kesul'e.

TURCA², turci, s. f. caciula mare si mitoasa facuta din blana de oaie turcana. – Cf. turcan.

CLAPA, clape, s. f. 1. Fiecare dintre dispozitivele instrumentelor muzicale de suflat, care servesc la inchiderea sau la deschiderea unor orificii prin care trece curentul de aer ce produce sunetele; fiecare dintre elementele mobile ale claviaturii unui pian, unei o**i etc. care prin apasarea cu degetele, declanseaza mecanismul de producere a sunetelor. ♦ Mic disc in mecanismul masinilor de scris si al unor masini de calculat, fixat la capatul unei parghii articulate si care prin apasare, face sa se imprime litera sau cifra insemnata pe el. ♦ Orice parte terminala a unui sistem tehnic de actionare care, prin manevrare (cu mana), efectueaza o anumita operatie. 2. Placa articulata care serveste la inchiderea sau la deschiderea unui orificiu. 3. Bucata de stofa care acopera deschizatura buzunarului unei haine. ♦ Fiecare dintre cele doua bucati de stofa sau de blana mobile, atasate lateral la unele caciuli, pentru a proteja urechile contra frigului. 4. (Rar) Capac. ◊ Expr. (Fam.) A trage (cuiva) clapa = a insela, a pacali (pe cineva). – Din germ. Klappe.

TURCA² ~ci f. caciula mare si mitoasa, confectionata din blana de oaie turcana. /Orig. nec.

turca², turci, s.f. (reg.) 1. caciula mare si mitoasa facuta din blana de oaie turcana. 2. lana colorata, toarsa subtire.

PRIM¹, primuri, s. n. (Reg.) Garnitura din blana (neagra, de miel) aplicata pe marginea caciulilor, a pieptarelor, a hainelor. – Din magh. prem.

CUSMA ~e f. reg. Acoperamant pentru cap confectionat din blana de miel sau de alt animal; caciula. ◊ A umbla cu ~a-n mana dupa cineva a se umili in fata cuiva cersind ceva. /<ucr. kutma

nafea, nafele, s.f. (inv. si reg.) blana de pe pantecele vulpii pentru captusit caciulile si giubelele boieresti.

caciula ~i f. 1) Acoperamant pentru cap confectionat din blana de miel sau de alt animal; cusma. ◊ A schimba ~a a-si schimba atitudinea. A se simti cu musca pe ~ a se simti vinovat. 2) fam. Persoana considerata ca unitate particulara, distincta fata de toate celelalte persoane; individ; ins. ◊ De ~ de fiecare persoana. 3) Obiect in forma unui astfel de acoperamant. [G.-D. caciulii] /Cuv. autoht.

caciula, caciuli, s. f. 1. Acoperamant pentru cap facut din blana de oaie sau de alt animal. Buna ziua, caciula (ca stapanu-tau n-are gura)! se spune, in bataie de joc, unuia care nu saluta. ◊ Expr. A-si lua (sau a-si scoate) caciula = a-si descoperi capul in semn de salut sau de respect. La asa cap, asa caciula = cum e omul, asa e si purtarea lui. A-i iesi (cuiva) parul prin caciula = a) a i se uri asteptand; b) a o duce greu, a saraci. A fi (sau a se sti, a se simti) cu musca pe caciula = a se simti vinovat. (Asta sau aia e) alta caciula = (aceasta e) altceva, alta socoteala. A da cu caciula in caini = a fi cu chef, a-si face de cap. (Bun de) sa dai cu caciula-n caini = foarte gustos. ♦ Fig. Om, persoana, individ. Cate cinci lei de caciula. 2. Obiect in forma de caciula (1) (care serveste ca acoperamant pentru cosuri, canale etc.). ♦ Partea superioara a ciupercii. – Comp. alb. kesul'e.

CALPAC, calpace, s. n. (Inv.) caciula mare sferica sau cilindrica, de piele neagra, tivita cu blana scumpa, pe care o purtau domnul si boierii mari (mai tarziu si negustorii straini). ♦ caciula purtata la unele uniforme militare. – Din tc. kalpak.

CALPAC ~ci n. inv. caciula mare din piele, de forma sferica sau cilindrica, tivita cu blana scumpa si purtata de domn sau de boierii mari. /<turc. kalpak

CARACUL n. 1) Rasa de oi, originara din Asia Centrala (orasul Karakul), ai caror miei au o blana buclata. 2) blana de miel din aceasta rasa, din care se fac paltoane, caciuli etc. /<fr. caracul

NAFEA, nafele, s. f. (Inv.) blana de pe pantecele vulpii, cu care se imblaneau giubelele boieresti, caciulile etc. – Tc. nafe.

HARSIE, harsii, s. f. (Reg.) blana (neagra) de miel, cu lana creata si marunta, din care se fac caciuli, gulere etc. sau cu care se imblanesc hainele. [Var.: harsie s. f.] – Cf. magh. hasker, haskartya „piele de pe burta”.

CARACUL, (1) s. m., (2) s. n. 1. Numele unei rase de oi ai caror miei au blana buclata, asemanatoare cu astrahanul. 2. Blanita de miel apartinand acestei rase, din care se fac caciuli, paltoane etc. [Var.: carachiul s. m. si n.] – Fr. caracul.

CARACUL, (1) s. m., (2) s. n. 1. S. m. Numele unei rase de oi ai caror miei au blana buclata, asemanatoare cu astrahanul, 2. S. n. Blanita de miel apartinand acestei rase, din care se fac caciuli, paltoane etc. [Var.: carachiul s. m. si n.] – Din fr. caracul.

pohoiala, s.f. (inv. si reg.) 1. boala de ochi la cai, datorita careia acestia nu mai vad drumul (cataracta, leucom, epitora, urdoare). 2. membrana care inveleste diferite organe interne ale corpului, in special stomacul si intestinele; prapur. 3. partea de jos a burtii animalelor; vintre. 4. parte a corpului animalelor situata intre ultima coasta si osul soldului, formand o adancitura; desert, flamanzare. 5. (in forma: povaiala) sira spinarii, spatele. 6. (la pl.; in forma: povaieli) marginile blanii de miel care nu sunt acoperite de lana si care din aceasta cauza nu se pot folosi la caciuli si pieptare.

BIBERET, bibereti, s. m. 1. Blanita de culoare maro-roscata imitand blana de biber, obtinuta prin sacrificarea mieilor carnabat de cateva luni. 2. Plus de culoare gri sau maro, din lana sau din fibre sintetice, cu tuseu moale, folosit pentru gulere, caciuli etc. – Din germ. Biberet.