2) cît, -ă adj. și pron. interogativ corelativ cu atît (lat. quantus, din care s´a făcut cînt, ca atînt din -tantus, și s´a redus la cît supt [!] infl. luĭ tot în tot atît cît; it. pg. quanto, pv. fr. quant, sp. cuanto). În ce cantitate, număr, grad, preț: cît vin, cîtă apă, cîțĭ boĭ, cîte oĭ? Orĭ-cît, tot ce, toțĭ cîțĭ: cît cîștigă, tot cheltuĭește; cîțĭ veneaŭ, întrebaŭ. Cîte ceasurĭ sînt (saŭ aĭ, dacă e vorba de ceasornicu celuĭ întrebat), ce oră e, ce ceas e? (Ob. cît e ceasu, rus. kotórryĭ čas). Cîte se zic, lucrurile cîte saŭ care se zic. Cîte se zic saŭ cîte nu se zic!, cîte lucrurĭ se saŭ nu se zic! Cîte și cîte saŭ cîte și maĭ cîte, cîte lucruri! De cîțĭ anĭ eștĭ, ce etate aĭ? De cîte orĭ, cît de des? De cîte orĭ saŭ orĭ de cîte orĭ, tot-de-a-una cînd. Adv. Cît timp: cît eștĭ tînăr. Atîta (în intensitate) cît: fugea cît putea. Atîta (în extensiune) cît: cît casa (adică: de înalt), cît mine, cît pumnu (de mare), a mîncat cît lupu saŭ cît un lup (de mult. Se zice și ca un lup, dar e maĭ bine ca acest ca să fie întrebuințat numaĭ la arătarea moduluĭ). Vechĭ. (azĭ pop. și cît ce): cît s´aŭ dezvărat, aŭ și purces (Cost. 1, 277), cît ce intra în moară, o și´ntreba (Agrb. Înt. 108 și 153). Cît de, în ce grad? cît de mare? cît de adînc? Cît de (în limba vorbită maĭ des ce!), în ce grad: cît e de bun (ce bun e), cît de răŭ îmĭ pare saŭ cît îmĭ pare de răŭ (ce răŭ îmĭ pare, cum îmĭ pare de răŭ). Cît de saŭ cît maĭ, cel mai... posibil: cît de aproape, cît maĭ des (subînț. se poate). Cît de, orĭ-cît de: cît de mult s´ar jura, tot nu cred. De cît, ca, de cît e: calu e maĭ mare de cît măgaru. De cît, dar, însă: îțĭ spun, de cît (maĭ elegant dar saŭ însă) să tacĭ! De cît, afară de: nimic alta de cît aur. De cît că, de cît de faptu că: de nimic nu regret de cît că ploŭă. De cît să (după fr. que cu inf.), de cît...: nu face (alta) de cît să doarmă (maĭ rom. nu face alta de cît doarme, nu face nimic de cît doarme). Cît colo (cu dispreț), departe: ĭ-am aruncat baniĭ cît colo!. Cît de colo, de departe, îndată: te-am observat cît de colo (Fam.). Cît pe aci (vest) și (greșit) cît pe ce (est), aproape să, maĭ-maĭ: era cît pe aci să cad. Numaĭ de cît, îndată, imediat. Nicĭ cît (Trans. Buc.), nicĭ de cum, de loc. Cît de puțin, orĭ-cît de puțin, deloc, nicĭ de cum: nu mă tem cît de puțin; întru cît-va, puțin: contribue [!] și tu cît de puțin (în nord cît de cît). Nicĭ cît (nord), de loc, nicĭ de cum. Cu cît... cu atît, pe cît... pe atît, arată înaintarea corelativă: cu cît te apropiĭ, cu atît te văd maĭ bine; pe cît de erudit, pe atît de bun. În cît (vechĭ cît), arată rezultatu (consecuțiunea): e așa de departe, în cît nu se vede. Pe cît, după cît, întru cît: n´a fost nimica, pe cît știŭ. Întru cît, (vechĭ în cît), în ceĭa ce: întru cît mă privește pe mine, cred că mĭ-am făcut datoria. Întru cît? pînă unde, în ce? dacă unu fură, întru cît e altu vinovat? Cît despre, cît pentru, în ceĭa ce privește (fr. quant à): cît despre altele, voĭ vorbi mîne [!]. – Cît vezĭ cu ochiĭ, pînă departe la orizont. Nicĭ cît negru supt [!] unghie, absolut nimica. A ți se face inima cît un purice, a-țĭ fi grozav de frică. Cît e hău (est) saŭ cît e lumea și pămîntu, nicăirĭ [!], nicĭ-odată: cît e hău n´aĭ să mă prinzĭ! Cîtă frunză și ĭarbă, în mare mulțime (o armată).

anti- – Pref. neol., introdus în fr. și provenind din gr. ἀντί „contra.” Se folosește atît cu cuvinte neol. (antialcoolic, antidiluvian, antitanc etc.) cît și, mai rar, cu cuvinte din fondul tradițional (antiromân). În uzul curent s-a confundat uneori cu ante, astfel încît în loc de antecameră, s. f., astăzi se folosește numai anticameră, imitație după fr. antichambre.

aproápe adv. – 1. La mică distanță, în preajmă, în vecinătate. – 2. Cam, aproximativ, mai mult sau mai puțin. – 3. Gata, mai-mai, cît pe ce. – 4. (S. m.) Seamănul, aproapele nostru. – Mr. aproapea, megl. proapi, istr. (a)prope. Lat. ad prŏpĕ (Pușcariu 101; Candrea-Dens., 65; REW 197; DAR); cf. v. it. a provo (friul. apruv, v. sard. apprope), v. prov., cat. aprop, v. fr. a pruef. Cf. apropia.

axión (axioáne), s. n. – Imn din slujba ortodoxă a Sfîntului Ioan Crisostom, care se cîntă atît în timpul slujbelor curente cît și la marile sărbători și comemorări. Gr. ἀξιόν (ἐστιν) „demn (este)”, care constituie începutul imnului.

azbúche (-chi), s. f. – (Înv.) Alfabet, abecedar. Sl. azŭ „a”, bukĭ „b”; cf. buche. De uz curent cît timp s-a folosit alfabetul chirilic, astăzi se întrebuințează numai cu sens ironic sau umoristic.

barbișón (barbișoáne), s. n. – Cioc, țăcălie, barbișă. Fr. barbiche și (mai rar) barbichon. Forma barbișe s-a folosit de asemenea uneori, cît timp a fost la modă barbișonul.

bóndră (bóndre), s. f. – (Trans. de Nord) Cîrpă, zdreanță. – Var. bandură. Săs. bändel (Drăganu, Dacor., VI, 280-2). Mai puțin probabilă supoziția lui Pascu, Beiträge, care pornește de la sl. bandura „lăută”. – Der. bondros, adj. (măscărici, persoană deghizată); bondreț, s. m. (larvă); bondrosi, vb. (a acționa stîngaci, a lucra prost); îmbondori, îmboldora, îmbodoli, îmboboli, îmboboroji, îmbondoli, îmbondosi, bodrînji, îmbondroji, vb. (a îmbrăca, a înfofoli). Vreunul din aceste cuvinte poate avea o explicație diferită, cu atît mai mult cu cît circulă în alte părți ale teritoriului rom., și este evidentă compunerea sa pe baze expresive. Din rom. trebuie să provină mag. bondrus „mascat” care, după DAR, ar explica acest cuvînt rom.

cîte adv. – În grupuri de, în serii de; cîte trei; toate îmi vesteau cîte o supărare (Negruzzi). – Unul cîte unul. – Căte odată. – De-a ’ncîtelea. Gr. ϰατά, cu fonetismul alterat de confuzia ușor de făcut cu cît (Densusianu, Hlr., 163; Candrea-Dens., 362; REW 1175; DAR); cf. v. it. cad(uno), fr. cha(que), cat., sp., port. cada. Cata intrase în lat. populară, cu sensul de secundum vel iuxta (Silos 66). Unele dicționare (de ex. DAR) îl confundă cu desăvîrșire cu cît; totuși, confuzia nu este posibilă, nu numai pentru sensul special al lui cîte, ci și pentru că acest ultim cuvînt este totdeauna invariabil. – Comp. cîteși, adv. (toți împreună; exprimă o funcție distributivă).

cotrocí (-césc, -ít), vb. – 1. A căuta, a iscodi. – 2. A acoperi, a înveli. – Var. cotroși, cotîrci. Creație expresivă, cf. cotrobăi. Sensul al doilea și cel de cotroc, s. n. (Trans., pat, culcuș), care pare un der. postverbal (după Scriban, legat de astruca, ipoteză puțin probabilă), se explică poate printr-o contaminare cu mag. katroc, ketres „alcov”; cu atît mai mult cu cît sînt cuvinte care circulă în Trans. și Banat. Cf. cotruță.

destúl adv. – 1. Suficient, de ajuns, în cantitate îndestulătoare. – 2. (Interj.) Ajunge!, gata!, încetează! – 3. (Adj.) Care este atît cît trebuie. De la sătul, cu prep. de (Pușcariu 1531; Tiktin; Candrea), cf. de ajuns. – Der. îndestula (var. destula, (în)destuli), vb. (a da suficient; a satisface, a mulțumi, a sătura); îndestulător, adj. (suficient, abundent); neîndestulat, adj. (nemulțumit); neîndestulător, adj. (insuficient). Din rom. provine bg. destur.

ilíș (ilíșuri), s. n. – Impozit pe pescuitul în apele statale, și după cît se pare, pe diferite tranzacții comerciale. Tăt. ülüs „parte” (Bogdan, Documentele lui Ștefan cel Mare, II, 607). După Drăganu, Dacor., VII, 216, din mag. élést „articol”. Pentru impozit, cf. Cercetări istorice, XIII, 140-3. Sec. XV, înv. – Der. ilișer (var. ilișar), s. m. (persoană care strînge impozitul).

năruí (-uésc, năruít), vb. – 1. A cădea, a se prăbuși. – 2. A se ruina. Origine suspectă. Pare să fie în loc de noroi „a se umple de noroi”, caz în care sensul primitiv ar fi cel de „a egala”, cf. megl. muruiés „a nivela solul pardosit”. Cf. și fraze ca au murit mulți oameni, cît nu-i puteau îngropa, și-i aruncau prin gropi de-i năruiau (Neculce) sau năruiau munții în mînă de-i făcea țărînă (Creangă), unde sensurile glosate mai sus nu par să se potrivească (în primul ex. se poate înțelege „a nivela” sau „a acoperi cu pămînt”, iar în al doilea, „a fărîmița”). Der. din sl. rinati „a împinge” (Cihac, II, 305), din sl. nyrąti „a se scufunda” (Scriban) sau din lat. ruere (Tiktin) nu pare posibilă. – Der. năruială, s. f. (prăbușire a unui zid); năruitură, s. f. (ruină).

nu adv. – Ba. – Mr., istr. nu. Lat. non (Pușcariu 1196; Candrea-Dens., 1251; REW 5951), cf. it. no(n), prov., cat., sp. no, fr. non, port. nao. Comp. numai (mr. numa, istr. numai), adv. (doar, nimic mai mult), din lat. nōn măgis (Pușcariu 1202; Densusianu, Hlr., 171; REW 5228; Găzdaru, Español no más y rum., numai en su desarrollo paralelo, Filologia, I, 23-42), cf. comel. noma, sp. no más (Tagliavini, Arch. Rom., X, 147); numai atît, doar cît; numai cît, doar cît; numai decît, imediat. – Din rom. provine bg. din Trans. numai (Miklosich, Bulg., 129).

pînă prep. – 1. Exprimă ideea de limită în timp sau în spațiu. – 2. (Conj.) cîtă vreme, atîta timp cît. – Var. pănă. Mr. pînc(ă), megl. pănă, pon, istr. pire, pir. Probabil din lat. paene(ad), cf. Cipariu, Gram., 39; Pușcariu 1319; Tiktin; REW 6669, dar der. nu este clară. Etimonul lat. *pro ad (Crețu 355) este improbabil. Se folosește împreună cu alte prep. (pînă la, pînă spre, pînă în etc.), cînd nu este înaintea unui adv. Cu rol de conj. se folosește și în combinație pînă ce, pînă cînd, pînă unde. Cf. Moser 439.

pisc (píscuri), s. n. – 1. Cioc de păsări. – 2. Vîrf ascuțit de munte. – 3. Proră. – 4. Partea de dinainte a căruței. Sl. piskŭ, care apare numai cu sensul de fluier, dar care ar trebui să însemne și „pisc”, ca slov. pisk, ceh., pol. pisk (Cihac, II, 557; Tiktin). E dubletul lui plisc, s. n. (cioc), cu l expresiv; atît acest tratament cît și înrudirea evidentă cu piț(igoi) arată că în rom. cuvîntul a fost tratat drept expresiv, ca și cioc. Din același etimon provine și piscoaie (var. piscoace, piscoci), s. f. (fluier de trestie), cf. pițigoaie; piscoi (var. piscoaie), s. n. (deschizătură prin care curge măcinișul); piscui, vb. (Trans., Mold., a piui), din sl. piskati.

prăvălíe (prăvălíi), s. f. – s. f. – Magazin mic, dugheană. Origine incertă. După Tiktin, legat de prăvăli „a se învîrti, a se rostogoli”, cf. sb. provalija „prăpastie” (Scriban), dar der. nu este convingătoare semantic. În Pravila lui Matei Basarab (1640), se vorbește de prăvălie de vînzare de vin, care se chiamă prost cîrciumă; de unde pare că s-ar putea presupune că în sec. XVII cuvîntul era simțit mai puțin vulgar decît cîrciumă, lucru imposibil dacă se pornește de la prăvăli. Der. din sl. pravljenije „administrație” (Candrea) nu este posibilă fonetic. Ar trebui să ne gîndim la prăvărie „magazin de praf de pușcă” (cf. praf), de unde s-ar fi trecut ușor la sensul de „prăvălie în general, depozit”; cu atît mai mult cu cît în limba veche se obișnuia să se arate și felul vînzării: prăvălie de vin.

răsfúg (-guri), s. n. – 1. Inflamație a ugerului la oi. – 2. Mestecă (Chondrilla juncea). – 3. Dalac (Paris quadrifolia). – Var. răsfulg. Origine îndoielnică. Tiktin pune în legătură acest cuvînt cu mr. sfulg „fulger”, it. sfolgorare „a fulgera”. E greu de aflat originea cuvîntului, atîta timp cît boala pe care o indică este nedeterminată (Damé o traduce prin: „amețeală a oilor”; după Scriban, se crede că este o boală datorată alegării oilor). Nu trebuie eliminată legătura cu fugi. – Der. răsfu(l)gi, vb. (a se îmbolnăvi oile).

refecá (reféc, át), vb. – A coase cu refec, a tivi. – Mr. arufec(are). Origine necunoscută. Der. din sl. (Cihac, II, 311) este cît se poate de improbabilă (Byhan 329). Din lat. refrĭcāre (Pușcariu 1426; REW 7159) sau *orĭfĭcāre ‹ orĭfĭcium, cf. port. refegar (Candrea, GS, III, 426; Candrea; REW 7159N), sau din lat. *refĭccāre „a întări”, cf. it. ficcare (Tiktin) nu sînt convingătoare. – Der. refec, s. n. (cusătură de îmbinare, tiv; ceartă, dojană); refecătură, s. f. (însăilare, tiv).

secá (-c, át), vb. – A secera, a tăia. Lat. sĕcāre (Candrea, GS, VI, 325; cf. REW 7764). S-a confundat aproape total cu seca „a usca”, atît datorită omonimiei cît și sensului destul de asemănător; este posibil să-l mai găsim în expresii ca „mă seacă la ficat, la stomac”. – Der. secătui, vb. (a defrișa, a despăduri), contaminare a lui secătui „a epuiza” cu a seca „a tăia”; secătură, s. f. (runc, teren defrișat), utilizat mai ales ca toponim (Buescu, Un nouveau toponyme latin du défrichement en Roumanie, în Actes IV Congrès Sc. onomast., Upsala 1952, p. 203-4); secator, s. n., din fr. sécateur; secantă, s. f., din fr. sécante; sector, s. n., din fr. secteur; secți(un)e, s. f., din fr. section; secționa, vb., din fr. sectionner.

ANONYMUS CARANSEBESIENSIS (sau LOGOSHIENSIS), denumire dată atît autorului necunoscut al uni dicționar român-latin manuscris din jurul anului 1700, cît și dicționarului însuși (primul dicționar biling cu româna ca limbă de bază, scris cu litere latine). S-a emis ipoteza că autorul ar fi Mihail Halici.

BESOIU, Ion (n. 1931, Sibiu), actor român de teatru și film. Joc dinamic, disponibilitate în registrul comic, cît și în cel liric. Roluri în teatru: „Livada cu vișini” și în film: „Răscoala”, „Mihai Viteazul”.

BIBORȚENI, stațiune balneoclimaterică sezonieră, de interes local, situată în raza orașului Baraolt (jud. Covasna), în Depr. Baraolt, la 490 m alt. Numeroase izv. cu ape minerale carbogazoase, bicarbonate, sodice, calcice, megneziene, cunoscute și exploatate din 1892, indicate atît ca ape de masă, cît și pentru tratarea unor afecțiuni. Buvete pentru cură internă cu ape minerale. Stație de îmbuteliere a apelor minerale.

BIOGRAFÍE (‹ fr. {i}) s. f. 1. Scriere care expune (comentează și analizează) în scopuri documentare, istorice, portretistice, viața unor persoane. ♦ B. romanțată = povestirea literară sau literaturizată a vieții unei persoane celebre. ♦ B. socială = metodă de (auto)înregistrare a experienței de viață a indivizilor utilizată în sutdierea unor fenomene psiho-sociale, precum adaptarea și integrarea social-culturală, în vederea prezentării cît mai veridice a vieții acestora în condițiile social-economice concrete. 2. Viața unei persoane; totalitatea evenimentelor existenței sale.

BLESTEMÁT, -Ă (‹ blestema) adj., s. m. și s. f. 1. (Persoană) care formează obiectul unui blestem. ♦ Pictori blestemați = nume dat artiștilor postimpresioniști de la sfîrșitul sec. 19 și începutul sec. 20, considerați atît din punct de vedere al operei cît și al nonconformismului social un pericol pentru societatea vremii. 2. (Om) ticălos, rău, nemernic (în comportări). ♦ Adj. Nefavorabil, neprielnic.

BLOCDIAGRÁMĂ (‹ fr., germ.) s. f. Reprezentarea în relief la scară mică a unui terit. care redă atît suprafața terenului cît și structura sa geologică. Introdusă în cercetare de geomorfologul american W.M. Davis; indicațiile pentru construirea ei au fost date de A. Lobeck (1924).

BODOC, 1. Munții Bodocului, masiv muntos în S Carpaților Orientali (Carpații de Curbură), între Olt și rîul Negru, limitat de munții Ciucului (la N), Nemira (la NE) și depr. Bîrsei (la S). Alcătuit din fliș cu intruziuni vulcanice. Alt. max.: 1.241 m (vf. Cărpiniș). Expl. de andezit (Bixad și Micfalău). Izv. minerale (Băile Tușnad, Malnaș, Turia, Bodoc). 2. Com. în jud. Covasna, pe Olt; 2.594 loc. (1991). Expl. de argilă. mat. de constr. (cărămidă, țiglă). Ape minerale carbogazoase, bicarbonatate, sodice, calcice, magneziene folosite atît ca ape de masă, cît și în tratamentul afecțiunilor digestive, hepato-biliare și renale. Stație de îmbuteliere a apelor minerale. Stație de c. f. Biserică (sec. 15).

BUCRÁNIU ({s} gr. bous „bou” și kranion „craniu”) s. n. Craniu de bou folosit ca element decorativ în arhitectură. Însoțit de benzi decorative, i se adaugă, uneori, ghirlande și flori. Apărut în Franța în epocile care au încercat să imite cît mai fidel antichitatea.

CALVINISM (‹ fr.) s. n. Doctrină protestantă întemeiată de J. Calvin; formulată în „Instituția religiei creștine”. C. acceptă ca sursă unică a credinței Sf. Scriptură; reține din taine numai botezul și împărtășania, dar respinge atît transsubtanțiația romană cît și consubstanțiația lutherană; recunoaște predestinarea absolută și grația divină irezistibilă. C. susține întoarcerea la simplitatea creștinismului primitiv și respinge ierarhia ecleziastică. Răspîndit în țări din Europa și America.

CARUL MARE, numele popular al unei grupări de stele din constelația Ursa Mare, alcătuită din șapte stele, dintre care patru reprezintă cutia carului, iar celelalte trei oiștea; pe prelungirea laturii din spatele carului, la o depărtare de cinci ori cît această latură, se găsește Steaua Polară. V. Mizar, Alcor.

CATOLICISM (‹ it., fr.) s. n. Sistem doctrinar exprimat în teologia latină și tradiția Bisericii romano-catolice. C. se deosebește atît de ortodoxie cît și de protestantism prin: primatul papal, filoque, azima, purgatoriu etc. C. folosește metoda scolastică tomistă introducînd concepte filozofice în formularea dogmelor, care sînt decizii ale unei autorități infailibile în materie de credință (papa) și nu de mărturisire de credință.

CĂIMĂCĂMIE (‹ caimacam) s. f. 1. (În Țara Românească și în Moldova) Formă de guvernare provizoriu instituită în timpul cît scaunul domnesc rămînea vacant sau pe timpul absenței domnitorului; locotenență domnească; p. ext. timpul cît dura această formă de guvernămînt. 2. Căimăcămia Craiovei = locotenența banului Craiovei, care din 1761 pînă în 1831 s-a aflat la București, la curtea domnească.

CÂMPINEANU, familie de boieri din Țara Românească. Mai importanți: 1. Constantin C., mare spătar (1830). 2. Ion C. (1798-1863), colonel și om politic de concepție liberală. Șef al „partidei naționale” (1835-1840), conducătorul acțiunii de emancipare națională a Țărilor Române în perioada regulamentară, atît în țară cît și în străinătate. Și-a eliberat robii de pe moșii în 1837. Ministru în guvernul provizoriu (1848). Unul dintre întemeietorii Societății Filarmonice (1834). Prof. la Școala de Agricultură de la Pantelimon (1835). 3. Ion. I.C. (1841-1888, n. București), om politic liberal. Fiul lui C. (2). De mai multe ori ministru.

CENESTOPATÍE (‹ fr.) s. f. Tulburare a cenesteziei, constînd în trăirea unor impresii penibile privind starea organică generală sau parțială (senzație de jenă și de rea funcționare organică, senzații de furnicături, arsuri etc.) care au mai puțin o semnificație obiectivă, cît una subiectivă, ele fiind exprimate ca simptome ale unei presupuse maladii.

absolút, -ă adj. (lat. absolutus, dezlegat). Necondiționat, fără restricțiuni, dezlegat de ori-ce contingență: adevăr absolut. Perfect, deplin: întuneric absolut. Independent, suveran (care „taie și spînzură” fără să i se poată cere socoteală): împărat absolut. Autoritar, imperios, care nu sufere [!] contrazicere: caracter, ton absolut. Pur, neamestecat: alcool absolut. Log. Opus lui relativ. Trans. Bucov. Sec. 19. Teolog (orĭ pedagog) absolut, teolog (orĭ pedagog) care a terminat (a absolvit) cursurile, dar nu și-a luat încă titlu (expresiune ridiculizată în vechiu regat). Gram. Genitiv orĭ ablativ absolut, acela care e dezlegat de propozițiunea principală adică nu se raportă la nici un cuvînt al eĭ și în care subiectu era înlocuit c' un participiŭ orĭ c' un adjectiv atributiv orĭ c' un nume predicativ în cazu genitiv la Grecĭ orĭ ablativ la Romani: sole cadente, pe cînd apune soarele; Cicerone consule, pe cînd era (orĭ fiind) Cicerone consul. S. n., pl. urĭ. Lucru necondiționat: adevăratu absolut e Dumnezeŭ. Adv. În mod absolut, perfect, complet, de tot: virtutea îl stăpînea absolut; asta e absolut imposibil, absolut oprit. Neapărat, negreșit, numai de cît: trebuĭe absolut să plec.

áchilă f., pl. e (lat. áquila). Șoim mare cît vulturu, pajură. Emblemă militară romană, adoptată și de Francejĭ, și de Românĭ. – Fals ácvilă (după pron. germ.). În sec. 19 áceră (neol. fabricat).

ací (vest) și aícĭ, aícea (est) adv. (lat. accu-hic; it. qui, cat. sp. pg. aqui, fr. ici). În acest loc, în opoz. cu acolo. Aci e aci, aci e greutatea. De aci în ainte [!] (saŭ în colo), de acum în ainte, începînd din acest loc orĭ moment. Aci... aci, acum... acum, cînd... cînd: aci rîde, aci plînge. cît pe aci saŭ pe aci, pe aci (mold. cît pe ce), maĭ maĭ, aproape să – Și acía, acíe și acílea (vest).

acóv n., pl. oave (sîrb. ákov, [d. ung. akó, găleată, de unde și rom. acăŭ], ò-kov, vsl. okovĭ, ferecătură; ceh. okov, găleată cu cercurĭ de fer. V. covacĭ. Cp. cu ferie și demerlie). Olt. Banat. Butoĭ de mărime mijlocie, maĭ mare de cît balerca. V. antal.

acrobát, -ă s. (vgr. akrobátes, d. ákron, vîrf, și baino, merg. V. bază). Care merge pe funie. Fig. Care-șĭ ascunde insuficiența supt procedurĭ excentrice: acest ziarist nu e de cît un acrobat. V. geambaș.

adventív, -ă adj., (lat. adventivus). Care vine pe urmă. Jur. Dobîndit alt-fel de cît pin [!] succesiune directă. Bot. Rădăcinĭ, ramurĭ adventive, care răsar maĭ pe urmă pe trunchĭ.

bárdă f., pl. barde, bărzĭ și berzĭ (ung. bárd, d. vgerm. barta, ngerm. barte, ol. barde, de unde și pol. barta, rut. bardu, bg. sîrb. bradva. V. halebardă). Secure tîmplărească cu coadă scurtă și tăișu lung. A azvîrli cu barda’n Dumnezeŭ orĭ în lună, a fi plin de încredere în tine, a fi provocator. (Poate de la un vechĭ obiceĭ de a stăpîni atîta pămînt cît puteaĭ s’aruncĭ cu barda. Cu timpul, ceĭ ce stăpîneaŭ mai mult pămînt pe baza forțeĭ lor se purtaŭ mîndru față de alțiĭ, și de aci zicătoarea. [Cojbuc, ziaru Epoca, 25 Dec. 1897]).

afáră adv. de loc și de mișcare (din afoară, lat. ad, la, și fŏras, afară; vit. affuóri, azĭ fuori, sp. afuera. V. fără). Nu în ăuntru [!], în exterior: a dormi afară din casă, a ĭeși afară din casă, a umbla pe afară. Afară din lege, scos de supt forța legiĭ. Eŭf. A ĭeși afară, a-țĭ deșerta mațele. Afară de, fără, de cît numaĭ: să n' aĭ alțĭ dumnezeĭ afară de mine. Afară de asta saŭ afară de aceĭa, deosebit de asta, pe lîngă asta. Pe din afară, pe la exterior. Fig. Din memorie, pe de rost: a ști lecțiunea pe din afară. Afară din cale saŭ din cale afară, extraordinar, peste măsură. – Fals în afară orĭ din afară (fr. en dehors, du dehors) îld. afară, de afară: afară de asta, relele vin de afară. – Interj. Afară! Ĭeșĭ!

barométru n., pl. e (vgr. báros, greutate, și métron, măsură). Fiz. Instrument de constatat presiunea aeruluĭ și pin urmare, schimbărĭle atmosferice. – Acest instrument, inventat la 1643 de Toricelli, discipulu luĭ Galileŭ, cuprinde o coloană de mercur care se coboară cu cît te suĭ în atmosferă, fiindcă sus e aeru maĭ ușor. Cu el a măsurat Pascal înălțimile munților. El anunță, pînă la un oarecare punct, timpu frumos orĭ răŭ, căcĭ aeru uscat, fiind maĭ ușor decît cel umed, mercuru se urcă atuncĭ cînd nu va ploŭa și se coboară în caz contrar. Principalele barometre-s cele cu mercur (cu ceșcuță, sifon sau cadran) și barometru aneroid.

afíg, afípt, a afíge v. tr. (după fr. afficher, d. lat. af-figere, a înfige. V. în-fig). Fixez, înfig, lipesc: a afige un anunț pe un zid. – E maĭ bine de cît afișez.

agénță f. (fr. agence) și (ob.) agenție f. (it. agenzia). Administrațiune ținută de unu saŭ maĭ mulțĭ agențĭ. Timpu cît eștĭ agent. Locu unde se administrează afacerile agențiiĭ: agenția vapoarelor (debarcader). – Vechĭ aghénție, cancelaria consululuĭ austriac, debarcader.

agoníe f. (vgr. agonía, luptă). V. agonisesc, protagonist. Ultima luptă contra morțiĭ. Fig. Suferințe morale: viața nu e de cît o agonie. Sfîrșit apropiat: agonia unuĭ guvern.

ágrișă f., pl. e (ung. egres, d. nsl. ágres [ceh. agrešt, pol. rut. ágrest] care vine d. it. agresto, aguridă de lăuruscă, adică „acră”. Bern.). Fructu agrișuluĭ, o bobiță verzie, uneorĭ păroasă, mare cît o alună. – În vest agríșă. V. broboană.

albăstríță f., pl. e (d. albastru). Centauree cu floare albastră, foarte comună în grîne (centauréa cyanus) numită și floarea grîuluĭ, corobatică, ghioc, vinețea, zglăvoc și sporiș. (În Olt. poporu crede că atîta de groasă va cădea zăpada ĭarna cît crește ĭa [!] vara). – Și albăstrea.

COLONIÁL, -Ă (‹ fr.) adj. Care se referă la colonii² (2), care ține de colonii și de colonialism; care se află sau care provine din colonii; care se află în stare de colonie. ◊ (ARHIT.) Stil c. = termen general folosit pentru a caracteriza construcțiile din America Latină și din America de Nord din sec. 16-18, datorate diferitelor grupuri de europeni stabiliți acolo. Concepute să reproducă într-o măsură cît mai fidelă arhitectura europeană din țările de origine ale acestora, monumentele în stil c. aparțin, de fapt, unor stiluri diverse, determinate atît de elementele stilistice de import, cît și de condițiile și de tradițiile artistice locale.

alchimíe f. (fr. alchimie, mlat. alchymía și alchemía, d. ar. al-kimia, care nu e alta de cît [!] cuvîntu chimie cu art. arabic. V. chimie). O știință medievală pin [!] care se căuta peatra [!] filosofală (ca să prefacă un metal într' altu, maĭ ales în aur) și elixiru de prelungit vĭața. Eĭ i se datorește descoperirea fosforuluĭ, a pulberiĭ explozive, a alcooluluĭ ș. a. Pin ĭa [!] s' a ajuns la chimie.

3) alég, alés, a alége v. tr. (lat. pop. állego, allégere, cl. éligo, elígere. V. culeg, înțeleg). Ĭaŭ un lucru saŭ o ființă din maĭ multe, prefer: a alege un loc. Numesc pin [!] alegere: a alege un deputat. Hotărăsc: urma alege. Separ: a alege grîu de neghină, smîntîna din lapte. A ales pîn' a cules, a tot făcut nazurĭ la ales pînă cînd nu ĭ-a maĭ rămas de ales de cît ceva prost (cînd o fată îĭ tot refuză pe ceĭ ce o cer în căsătorie). V. refl. Cîștig, îmĭ rămîne, îmĭ rezultă: nu m' am ales cu nimic din atîta muncă, praf s' a ales de el (s' a nimicit). Mă deosebesc: mic, mare: nu se maĭ alege.

aliánță f., pl. e (fr. alliance). Uniune pin [!] căsătorie. Confederațiune între state orĭ între suveranĭ: tractat de alianță. Fig. Uniune, amestecătură de maĭ multe lucrurĭ; alianța prudențeĭ și a curajuluĭ. Alianță de cuvinte, unire de cuvinte care formează o expresiune însemnată, precum: nu vede de cît noaptea, nu aude de cît liniștea.

alijveríș n., pl. urĭ și e (turc. alyšveriš, d. alyš, luare, și veriš, dare). Fam. Vînzare în prăvălie, cîștig, dever. – Ceĭ maĭ mulțĭ scriŭ alișveriș, dar nu se zice de cît alijveriș, ca într' un doc. de la 1761 rel. la șangăĭ (Ĭorga).

alt, -ă adj. indef. (lat. alter, ac. alterum, pop. altrum; it. altro, pv. fr. autre, sp. otro, pg. outro). Nu acelașĭ, diferit, deosebit: cu alțĭ ochĭ vezĭ greșelile altuĭa de cît pe ale tale. Care seamănă cu cineva orĭ cu ceva: aceasta e alt Napoleon. Altă dată saŭ altădată, nu acum, în alt timp (în trecut orĭ în viitor). Altă oară (vechĭ), odinioară. De altă (vechĭ), în colo, de alt-fel. În altă parte, aĭurea, nu aci. Pe de altă parte saŭ de altă parte, afară de asta. Vest. Fam. Te apucă altă aĭa saŭ alte alea, te apucă groaza orĭ paralizia. Te bagă în alte alea, te îngrozește. Se uĭtă la ĭa [!] ca la altă aĭa, se uĭtă la ĭa ca la ceva straniŭ. Pron. indef.: unu pleacă, altu vine; ce ție nu-ți place, altuĭa nu-ĭ face; una e să asculțĭ, alta să comanzĭ; atît și nimic alta saŭ alta nimic (alt-ceva nimic). Nu alta, nu alt-ceva. Nu de alta, nu din alte motive. Între altele, pe lîngă altele. Nu mi-e de alta, nu mĭ-e grijă de alta (de alt-ceva). – Barb. un altu, o alta (după fr. un autre, une autre).

alumíniŭ n. (d. lat. alúmen, alúminis, alun 2). Chim. Un metal albăstriŭ, ușor, lucitor și inalterabil, asemenea cu argintu. Se extrage din alumină. Aliat cu aramă, formează bronzu de aluminiŭ, de o frumoasă culoare aurie. Se topește la 620°. E de patru orĭ maĭ ușor de cît argintu și tot așa de dur și de tenace. A fost izolat de Wóhler la 1827.

amán (turc. ar. aman. V. aliman) interj. pin [!] care musulmaniĭ imploră cruțarea viețiĭ. A ajunge, a fi la aman, a ajunge, a fi la mare nevoĭe (la extrem). Loc. adv. Amán-zamán, zor-nevoĭe, cu orĭ-ce preț, numaĭ de cît: zice să-ĭ daŭ, că alt-fel, aman-zaman, moare!

amănúnt și amărúnt n., pl. e, vechĭ urĭ (a 4 și mănunt, mărunt). Parte măruntă, particularitate, detaliŭ: amănuntele lupteĭ, o veste fără nicĭ un amănunt, a da amănunte, a intra (saŭ a te perde) în amănunte. Cu amănuntu saŭ cu de-a mănuntu [!] (maĭ exact de cît cu de amănuntu, ca și cu de-a sila), amănunțit, în detaliŭ: a povesti, a vinde cu de-a mănuntu. V. toptan și dibă.

ambrózie f. (lat.ambrósia, d. vgr. ambrosia). Mit. O substanță delicioasă (de noŭă orĭ maĭ dulce de cît mĭerea și care-l făcea nemuritor pe cel ce o mînca) cu care se hrăneaŭ zeiĭ. Fig. Mîncare delicioasă. V. nectar.

amiánt n., pl. e și urĭ (vgr. amiantor, nespurcat, d. miatno, spure. V. miazmă). Silicat duplu de calce și de magnezie [!], varietate de azbest filamentos și incombustibil. – Ceĭ vechĭ credeaŭ că amiantu e un fel de [?] în care nu arde; îl scărmănaŭ, îl torceaŭ și-șĭ făceau fețe de masă și șervete care se aruncaŭ în foc cînd se murdăreaŭ, și ast-fel se albeaŭ maĭ mult de cît pin [!] spălare. În pînză de amiant se ardeaŭ morțiĭ iluștri, a căror cenușă nu trebuĭa să se amestece cu a ruguluĭ. Din amiant se fac astăzĭ fitilurĭ care ard în uleĭ fără să se consume și hîrtie prețioasă (fiind-că nu arde). S' a uzitat la făcut tunicĭ de pompierĭ.

amín, interj. cu care se încheĭe o rugăcĭune saŭ o formulă de rugăcĭune și care înseamnă „așa să fie”: în veciĭ vecilor, Amin! (mgr. amin, vsl. amină, cuv. ebraic). Fam. A zice amin, a admite. S. n. cît aminu, cît e lumea, nicĭ-odată. Pînă la amin, nicĭ-odată.

amnár n., pl. e (lat. ĭgniarium, materie inflamabilă, ĭască [d. ignis, foc], de unde s' a făcut emnar, amnar). Bucățică de oțel de lovit cremenea ca să scapere. cît aĭ scăpăra (saŭ aĭ da) din amnar, foarte răpede [!], într' o clipă. La războĭu de țesut, partea cu care se întinde pînza. Un cuĭ cu care se dă maĭ sus orĭ maĭ jos feru [!] cel lat al pluguluĭ saŭ care ține loitra la căruță. Un lemn scurt în care se prind maĭ multe grinzĭ la tavan și aiurea.

an m. (lat. annus, it. pg. anno, pv. fr. cat. an, sp. año). Timpu cît se învîrtește pămîntu în prejuru soareluĭ. A fi de atîțĭa anĭ, a avea cutare etate. A fi mare saŭ mic de anĭ, a fi mare saŭ mic în etate. An adv. Anu trecut, acú un an: așa a fost și an. La anu, la anu viitor, (și iron.) nicĭ-odată: aĭ să capeți la anu! An țarț, acú doĭ anĭ în urmă. An cu an sau (maĭ rar) an de an, în fie-care an pe rînd: datoria a crescut an cu an. – Anu creștinesc începe la 1 Ĭanuariŭ și are 12 lunĭ de cîte 30 și 31 de zile, afară de Februariŭ, care are 28, iar din 4 în 4 anĭ 29. Anu turcesc are 12 lunĭ lunare de cîte 29 și 30 de zile. Epoca începutuluĭ anuluĭ a variat la toate popoarele; Egipteniĭ, Haldeiĭ, Perșiĭ ș. a. începeaŭ anu la echinocțiu de toamnă (21 Septembre), alte popoare la solstițiu de ĭarnă, altele la cel de vară. La Francejĭ, la suirea luĭ Carol IX, începea la Paște. Un edict al acestuĭa, la 1564, ordonă să înceapă la 1 Ĭanuariŭ, dată pur civilă. Anu financiar saŭ bugetar începe la 1 April, cel școlar, de de ordinar [!], la 1 Septembre.

anacolút n., pl. e (vgr. anakóluthon, „incoherent”). Gram. Omisiunea terminuluĭ corelativ, ceĭa ce rupe continuitatea frazeĭ: era așa de frig, (în cît) am înghețat.

bătrî́n, -ă adj. (lat. veteranus, pop. vetranus și betranus, vechĭ, bătrîn, d. vetus, véteris, vechĭ. V. vechĭ, veteran). Care trăiește de mult timp: om, cal, copac bătrîn. Cal bătrîn (iron.), om bătrîn: acuma-s cal bătrîn! Porc bătrîn (Iron.), bătrîn nerușinat. Pește bătrîn (Suc.), pește sărat. Subst. Persoană bătrînă. Pămînt moștenit din bătrînĭ (Mold.). Din bătrînĭ, pe cît se ține minte, din tradițiune. V. moș, babă, getbeget.

anchilóză f., pl. e (fr. ankylose, d. vgr. ankýlosis, d. ankýlos, sucit). Med. Lipirea oaselor la articulațiunĭ în cît să nu se maĭ poată mișca, înțepenire.

COMPETÍȚIE (‹ fr., lat.) s. f. Concurs, întrecere (sportivă). ♦ Formă de interacțiune psiho-socială mutuală constînd în rivalitatea dau concurența dintre două sau mai multe persoane pentru atingerea unui scop indivizibil. C. poate fi orientată prin educare, spre cooperare, dar se poate transforma și în conflict. ♦ (BIOL.) relații antagonice între două sau mai multe organisme aparținînd aceleiași specii (c. intraspecifică) ori unor specii diferite (c. interspecifică) care au aceleași cerințe de mediu (hrană, adăpost, loc de trai). C. este atît mai puternică cu cît resursele mediului sînt mai reduse. Sin. concurență.

andantíno adv. (cuv. it.). Muz. Maĭ încet de cît „andante”. S. n. Bucată cîntată maĭ încet de cît „andante”.

antál n., pl. e (rut. antal, rus. ántalŭ, pol. antal, butoĭaș, d. ung. antalog, butoĭaș, de unde și germ. antal). Mold. Munt. Odinioară, butoĭaș, ĭar azĭ butoĭ maĭ mare de cît cele obișnuite (peste o sută de decalitri). V. acov.

antracít n. (vgr. anthrakites, care seamănă a cărbune). Min. Un fel de cărbune de pămînt, maĭ uscat de cît cel obișnuit și care arde greŭ, dar dă căldură mare fără flacără și fără fum.

ántrax n. (vgr. ántrax, cărbune). Cărbune, dalac, o pustulă periculoasă. Serpengea, altă pustulă, care seamănă cu furunculu, se gangrenizează și se înegrește și nu se vindecă bine de cît arzînd-o cu feru roș. – Ar fi maĭ corect antráce, ca torace.

apárte adv. (după it. a parte și fr. à part). În parte: voĭ privi fie-care lucru aparte. S. n. fără pl. Ceĭa ce actoru spune aparte pe scena [!], presupunînd că nu-l aude de cît publicu.

aparțín, -út, a -țíne și (nord) -țineá v. tr. (fr. appartenir). Îs al cuĭva: cartea îmĭ aparține mie. Posed, am: atîta bunătate nu-țĭ aparține de cît ție. Țin de, fac parte din: eŭ aparțin patriiĭ. A-țĭ aparține (tu ție), a fi al tăŭ, a fi liber.

apoplexíe f. (vgr. apoplexía. V. emiplexie. Med. Dambla, cataroĭ, o boală care suspendă îndată simțu și mișcarea (din pricina grămădiriĭ de sînge la creĭer) și nu lasă de cît respirațiunea și circulațiunea (paralizie) saŭ chear ucide pe loc. Congestiune la plămînĭ saŭ la alt organ.

aproápe adv. (lat. ádprope, d. ad, la, și prŏpe, aproape). Nu departe, lîngă: aproape de casă, de mine. Maĭ maĭ, ca și: e aproape gata, aproape mort. A fi aproape de saŭ să, a fi pe punctu de. A urmări de aproape, a urmări cu atențiune, cu energie. Asta mă privește de aproape, mă interesează mult. De aproape, din apropiere. Pe aproape, pin [!] apropiere. cît pe aci: Am ghicit? Pe aproape. S. m. Întrebuințat articulat (maĭ ales în evanghelie). Vecin, seamăn: ĭubește-l pe aproapele tău ca pe tine însuțĭ.

CONFORMÁȚIE (‹ fr., lat.) s. f. 1. Aspectul morfologic de ansamblu al corpului cuprinzînd atît modul de dezvoltare cît și raporturile dintre diferite regiuni corporale; constituție. ♦ Structură fizică generală a unei suprafețe de teren. 2. (CHIM.) Geometrie moleculară rezultată prin rotirea în moleculă a atomilor sau a grupelor de atomi în jurul unor axe moleculare (legături). Cauzele apariției c. se află în interacțiunea de respingere reciprocă a atomilor și grupărilor atomice, inclusiv a atomilor de hidrogen.

CONFUCIUS (numele latinizat al lui Kong Qiu sau Kong Fuzi) (c. 551-479 î. Hr.), filozof și reformator religios chinez. Autorul doctrinei etice, filozofice și religioase numite de chinezi rugia, iar de europeni, confucianism. În etică a predicat modestia, iar în doctrina religioasă a redus panteonul național la un singur zeu, Shangdi, identificat cu cerul (tian). Filozofia lui C. este centrată pe trei concepte originale: tian, conceptul despre cer, determinant atît în ordinea naturii cît și în cea umană; li, conceptul despre tradiție (conformarea acțiunilor omenești cu legea cerului); ren, conceptul despre omenie, virtutea esențială. Postum, sub dinastia Han, C. a fost proclamat sfînt.

1) áră f., pl. e (fr. ara, d. sp. ara, f. din araraca în limba „guarani” [America]). Un fel de papagal maĭ mare de cît toțĭ, multicolor și cu coada foarte lungă.

argosésc v. tr. (d. argos). Vechĭ. Suspend un preut [!] din slujbă pe cît-va timp.

artíst, -ă s. (fr. artiste, it. artista). Cel ce exercită o artă liberală, ca pictor, sculptor ș. a. Care lucrează artistic. Artist dramatic (saŭ numaĭ artist), titlu pretins maĭ onorabil de cît actor, actriță. V. măĭestru.

CONSILIUL DE AJUTOR ECONOMIC RECIPROC (C.A.E.R.), organizație internațională de colaborare economică între state socialiste. Creată în 1959 pe baza tratatului din 1949. Membri fondatori: Bulgaria, Ceho-Slovacia, Polonia, România, Ungaria și U.R.S.S. Ulterior, la C.A.E.R. au aderat Albania (în 1949; din 1962 nu mai participă la activități), R.D.G. (1951), Mongolia (1962), Cuba (1972) și Vietnam (1978). Iugoslavia a avut un statut de observator. Constituit după modelul și teoriile economice sovietice, C.A.E.R. a avut drept scop satelizarea față de Moscova a țărilor membre, atît în planul economic cît și în cel politic; desființat la 28 iunie 1991.

asolamént n., pl. e (fr. assolement). Agr. Succesiune metodică (rotațiune) de semănăturĭ ca să nu slăbească pămîntu și să producă cît maĭ mult.

astátic, -ă adj. (d. vgr. ástatos, instabil). Fiz. Care e în stare de echilibru indiferent: sistemă astatică. Acele astatice ale galvanometruluĭ, sistema a doŭa [!] ace magnetizate egal, legate între ele și așezate așa în cît poliĭ de nume contrar să fie față´n față, ceĭa ce face ca magnetizmu pămîntuluĭ să n´aibă nicĭ o acțiune asupra sistemeĭ.

așá și (maĭ vechĭ) așí adv. (lat. eccum sic, ĭaca așa. V. și). Ast-fel, în acest fel: cum îțĭ veĭ așterne, așa veĭ dormi. Asemenea, ast-fel de: la așa oamenĭ (unor așa oamenĭ) nu le daŭ voĭe. Așa de, ast-fel de, atîta de: era așa de întuneric, în cît nu se vedea nimic. (Maĭ puțin bine fără de: așa prost mă crezi?). Așa și așa saŭ nicĭ așa, nicĭ așa (fam.), potrivit, modest: o casă așa și așa. Cam așa, aproape așa: cam așa s´a întîmplat. Ĭaca așa (fam.), formulă de încheĭere a uneĭ povestirĭ: ĭaca așa, măĭ băĭețĭ! Așa dar, deci, pin [!] urmare, vrea să zică: așa dar, ne-am înțeles. Azĭ așa, mînĭ [!] așa, se zice cînd povesteștĭ despre un fapt repetat: azĭ așa, mînĭ așa (de ex., fura), pînă cînd a fost prins. Se întrebuințează și cînd nu vreĭ saŭ nu poțĭ da un răspuns precis: De ce nu vreĭ să mergĭ? – Așa! – În nord. barb. după germ. so ein: așa un om, așa o casă. Rom. corect așa om, asemenea om, ast-fel de om.

bibázic, -ă adj. (bi- și bazic). Chim. Se zice despre o sare care conține de doŭă orĭ atîta bază cît sarea neutră corespunzătoare.

așéz, a -á v. tr. (lat. ad-sĕdiare, d. sedium, scaun, sediŭ, d. sĕdére, a ședea. – El așează, să așeze. V. asediŭ). Pun cu rînduĭală: a așeza copiiĭ la masă, lucrurile în dulap. Întemeĭez: a așeza un sat. Instalez: a așeza pe cineva în funcțiune, pe tron. V. refl. Mă pun cu rînduĭală (indiferent dacă în picĭoare saŭ șezînd pe scaun): s´a așezat la dreapta luĭ. (Cînd e vorba de masă, de a ocupa loc la masă, nu se zice corect românește de cît a se pune la masă și nicĭ de cum a se așeza la masă, cum pretind uniĭ semidocțĭ de răŭ gust). Mă stabilesc: a te așeza într´un oraș. Mă depun: drojdia s´a așezat. Fig. Mă potolesc: gurile s´aŭ așezat.

atît, f. -a (îld. -ă) adj. indef., gen. inuz. atîtuĭ, atîteĭ, pl. atîțĭ, atîtea (îld. atîte), gen. m. f. atîtor (lat. eccum tantum, „ĭaca atît”, de unde s´a făcut ecutînt, acutînt, ahtiniu, cum zic Macedoneniĭ, apoĭ atînt, cum se maĭ zice´n Serbia, la Țîrnareca, și de aci atît pin [!] infl. luĭ tot din tot atît). Așa de mare orĭ de mult, în cutare cantitate: atîta (îld. atît) om, atît vin, atîta pîne [!]. atîțĭ(a) oamenĭ, așa de mulțĭ oamenĭ, foarte mulțĭ. Vechĭ: atîta om s´a strîns (Nec.), așa de mulțĭ oamenĭ s´aŭ strîns. Atîta răŭ (subînț. să am eŭ), nu-mĭ pasă: atîta răŭ cît se sperie lupu de pelea [!] oiĭ! Atîta pagubă (subînț. să am eu), nu-mĭ pasă: S´a supărat? Atîta pagubă! Prov. cîte bordeĭe, atîtea (îld. atîte) obiceĭe. Adv. atît (vest) și atîta (est), așa de mare, de mult: atît de milos, atît de bine, atît vă daŭ, atît știŭ, atît (adică: timp, vreme) aĭ lipsit. Atît (orĭ cu atît) maĭ bine, maĭ răŭ, arată o satisfacțiune orĭ un regret. Corelativ: atît (vest), atîta (est) cît vreĭ.

áur n. (lat. aurum, it. sp. oro, pv. aur, fr. or, pg. ouro). Un metal prețios galben lucitor și greŭ din care se fac monete. Ceĭa ce lucește ca auru: păr de aur (blond). Fig.. Bogăție: setea de aur. Viitor de aur, splendid, fericit. Inimă de aur, plină de bunătate. – Auru e cel maĭ pur, maĭ ductil și maĭ maleabil metal. Poate fi redus în foĭ de grosimea a 1ǀ25,000 de milimetriĭ. Greutatea apeĭ fiind de 1, a auruluĭ e de 19,32. Se topește la 1035° și se face verde. Se găsește maĭ adese-orĭ în pămînt în stare pură saŭ nativă în Brazilia, Chile, Mexic, California, Australia și Alaska și puțin și în Transilvania. Și unele rîurĭ poartă aur. Un chilogram de aur pur valora 3460 de francĭ înainte de 1914. E de 15 orĭ și jumătate maĭ scump de cît argintu. Auru a fost pentru om tot-de-a-una semnu bogățiiĭ și al puteriĭ. Alchimiștiĭ îĭ atribuĭaŭ proprietățĭ supranaturale și se încercaŭ să prefacă alte metale în aur.

1) aúz n., pl. urĭ (d. aud, a auzi). Simțu cu care urechea prinde sunetu: dulce la auz. Auz muzical, ureche: acest copil are auz bun. A lua auzu, a asurzi: era un huĭet de-țĭ lua auzu. În auzu cuĭva, așa în cît să audă cineva: a declarat în auzu tuturor.

avizéz v. tr. (fr. aviser). Înștiințez, informez. A fi avizat la ceva, a nu-țĭ maĭ rămînea de cît acel lucru la care să recurgĭ: acest leneș e avizat la mila publică.

avrámă f., pl. e (ngr. avrámilon, pl. -la, d. vgr. brábylon, prună sălbatică, pin [!] etim. pop., după numele luĭ Avram. Cp. și cu rus. avrán, centauree. V. scoroambă). Est. Un fel de prună sferică galbena [!] maĭ mare de cît corcodușa și al căreĭ sîmbure se desprinde ușor de mez [!]. V. ringlotă, goldană.

axiómă f., pl. e (vgr. axíoma). Adevăr care nu maĭ are nevoĭe să fie demonstrat, fiind evident pin [!] el singur, ca: întregu e maĭ mare de cît partea; doŭă cantitățĭ egale cu a treĭa îs egale între ele; orĭ-ce efect are o cauză. V. truizm.

azbést (vgr. ásbestos, nestins). O substanță minerală de natura amiantuluĭ. Se prezentă [!] supt formă de fire lungĭ și mătăsoase care se pot țese. La un foc moderat rezistă și nu se topesc de cît la o mare temperatură.

2) ca conj. (lat. quĭa, fiind-că). În unire cu să al conjunctivuluĭ, arată scopu (pentru a) saŭ rezultatu (în cît): Mănînc ca să trăĭesc. Adun azĭ ca să am mîne [!]. Era prea mîndru ca să cerșească (era așa de mîndru în cît nu putea cerși). Cu verbele de necesitate orĭ deciziune, se pune ca numaĭ cînd aceste vorbe-s separate de subjunctiv: e necesar, trebuĭe, se cuvine, s´a hotărît ca patria să fie apărată. Dar: patria trebuĭe (să fie) apărată, hotărîm să´ncepem lupta. Tot așa: ca să porți războĭ, îțĭ trebuĭe banĭ (urît pentru ca să!). Cu vorbele de mișcare saŭ de afect e maĭ elegant fără ca: mă duc să văd (nu ca să văd), doresc, vreaŭ să mă duc (nu ca să mă duc). Vechĭ (în poruncĭ): ca să n´aĭbă = să n´aĭbă. Est. Fam. Ca maĭ ba, de loc, nicĭ de cum (cu conjunctivu): auzind asta, ca maĭ ba să plece (n´a maĭ plecat).

caíc n., pl. e și rar urĭ (turc. kaĭik, kaĭuk; ngr. kaiki, bg. sîrb. kaik, rus. kaĭúk). Corabie maĭ mică și maĭ lata [!], dar mult maĭ mare de cît luntrea.

caís m. (d. caisă). Munt. vest Zarzăr. Munt. est. Mold. Zarzăr care face poame cu sîmburele dulce și mult maĭ marĭ de cît zarzărele. – În Olt. cáis.

calicót n., pl. urĭ (fr. calicot, d. Calicut, un port în India). Un fel de pînză de bumbac maĭ proastă de cît percalu.

cam adv. (din camaĭ, apoĭ cama, ca mrom. și numa îld. numaĭ). Aproape, aproximativ, puțin, întru cît-va: cam pe înserate, cam, cu frică, mă cam tem. Prea: cam puțină mîncare pentru atîțĭa oamenĭ. De-o-cam-dată (saŭ deocamdată), pentru un moment: de-o-cam-dată e pace. – Și can (Maram.) și canĭ (Vechĭ. Cant.).

cámaĭ adv. (lat. quam magis = quantum magis, cît maĭ. V. cam). Vechĭ. Rar azĭ. Mold. cît maĭ, foarte: camaĭ mic, se chirchilise camaĭ bine. Maĭ: nu voĭ camaĭ da-vă (Dos.), nu vă voĭ maĭ da. Azĭ. Mold. nord. Trans. Tot: s´a camaĭ dus (s´a tot dus).

CONTACTÓR (‹ fr.) s. n. Aparat electric care, sub acțiunea unui semnal de comandă, închide un circuit electric și-l menține închis numai cît durează comanda. ◊ C. static = aparat de comutație la care închiderea și deschiderea circuitului electric se face fără contacte mecanice, folosind ventile (2) sau semiconductori (2).

cantitáte f., pl. ățĭ (lat. quántitas, -átis, d. quantus, cît). cîtime, număr, mulțime, ceĭa ce se poate mări saŭ micșora: o cantitate de grîŭ. Cantitate neglijabilă, care n´are multă valoare. Muz. și gram. Durata maĭ lungă saŭ maĭ scurtă cît îțĭ trebuĭe ca să scoțĭ o notă saŭ să pronunțĭ o silabă. V. calitate.

cápă f., pl. e (fr. cape, d. it. cappa, lat. cappa, manta cu glugă. V. capot. Cp. cu căcĭulă). Un fel de pelerină lungă pe care cocoanele o poartă în loc de palton și care se numea rotondă în sec. 19. Mar. A fi în capă, a naviga cu cît maĭ puține vele întinse din cauza furtuniĭ.

cap-întórtur m., pl. cap-întorturĭ (d. cap 2 și întórtur, adj., d. lat. intórtulus, dim. d. intortus, întors, întort [!], sucit). Mold. ș. a. Un fel de cĭocănitoare cînepie mare cît cĭocîrlanu (iynx torquilla). Îșĭ face cuĭbu pin [!] scorburĭ și, cînd o prinzĭ, îșĭ întoarce capu´n apoĭ [!] și se preface moartă. De aceĭa, e amestecată în farmecele vechilor Grecĭ. – Greșit scris cap-în-tortur orĭ cap-în-tortură: un cap-în tortură striga în agud (Sadov. VR. 1911, 1, 6). V. ghionoaĭe.

3) car, a cărá v. tr. (d. car 2. De aci bg. karam, mîn, mișc). Duc, transport cu caru saŭ și cu alt-ceva, chear cu mînile: a căra lemne în spinare, cu spinarea. Ĭaŭ mult, cărăbănesc: lacomu cară în farfuria luĭ maĭ mult de cît poate mînca. A căra cuĭva la pumnĭ (Iron.), a-ĭ trage mulțĭ pumnĭ. A căra lemne în pădure, a face ceva zadarnic. V. refl. Iron. Mă duc, plec: la pomană se cară toțĭ caliciĭ. Cară-te de aicĭ, pleacă de aicĭ!

carbónic, -ă adj. (d. lat. carbo, cărbune). Chim. Se zice despre un acid care rezultă din combinațiunea cărbuneluĭ cu oxigenu, cum se întîmplă în ardere, fermentațiune orĭ respirațiune. Acidu carbonic e un gaz incolor, maĭ greŭ de cît aeru și asfixiant. Cînd te scoborĭ într´un becĭ orĭ puț și vezĭ că ți se stinge lumînarea, e semn că e acid carbonic, și decĭ trebuĭe să te retragĭ.

cáre pron. rel. și interog., pl. tot așa; cu alte cuvinte, e invariabil la nominativ. În vechime varia: care, f. carea, pl. cariĭ, f. carile (lat. qualis, ce fel; it. quale, pv. pg. qual, fr. quel, sp. cual). Cine, ce: Munte care aruncă foc. Care e muntele cela? Munțĭ care (fals carĭ) aruncă foc. Bărbatu a căruĭ femeĭe, femeĭa al căreĭ bărbat, bărbatu aĭ căruĭ copiĭ, femeĭa aĭ căreĭ copiĭ, oameniĭ al căror gînd, oameniĭ a căror țară, părințiĭ aĭ căror fiĭ, m****e ale căror fiĭce. – Care de care, fie-care maĭ mult de cît cel-lalt, unu maĭ mult de cît altu. – Care... care, uniĭ... alțiĭ: s´a (orĭ s´aŭ) dus care pe jos, care cu căruța. – Care pe care? Cine va învinge? – Fie-care: care, cum vedea, se mira (fie-care, îndată ce vedea, se mira; îndată ce vedea, fie-care se mira. Care cum formează o locuțiune și se poate scrie și fără virgulă: care cum vedea, se mira). – În est se zice și care e acolo? îld. cine e acolo?

1) cariéră f., pl. e (fr. carrière, d. it. carriera, care vine d. carro, car. V. cărare). Loc de alergat p. caĭ și vehicule. Fig. Cursu vĭețiĭ: a-țĭ împlini cariera. Profesiune: a lua, a alege (maĭ elegant de cît a´mbrățișa) cariera armelor.

cart n., pl. urĭ (fr. quart, d. lat. quartus, al patrulea). Sfert (foarte rar). Mar. Timpu cît un soldat orĭ ofițer e de serviciŭ pe bastiment (4 ore, de la 12-4, 4-8, 8-12). A fi de cart, a fi de serviciŭ.

cartóf (vest) m., cartoáfă (Munt., est, Mold. sud)., pl. e, și cartófă (nord) f., pl. e (rus. kartófelĭ, d. germ. kartoffel, care vine d. it. tartúfolo, trufă mică, tartúfo, trufă, om ipocrit. V. trufă și tartuf). O legumă solanee care produce niște tubércule comestibile foarte întrebuințate în bucătărie (solánum tuberosum). – Cartofiĭ îs originarĭ din Chili (America de Sud). Pe la 1532 au fost introdușĭ în Spania, apoĭ în restu Eŭropeĭ, ĭar în România pe la 1800. În alimentațiune n´aŭ fost admișĭ de cît pe la sfîrșitu secululuĭ [!] 18, grație sforțărilor agronomuluĭ Francez Parmentier, care a propagat cultura lor. Tubérculele lor conțin multă féculă și alcool. Pin [!] cultură, există astăzĭ o mulțime de felurĭ de cartofĭ. Pe alocurĭ se numesc și barabule, bandraburce, bulughine, crumpene, picĭocĭ ș. a.

casánt, -ă adj. (fr. cassant, d. casser. V. casez). Care se frînge, sfărămicĭos: oțelu e maĭ dur, dar și maĭ casant de cît feru [!]; sticla e casantă.

cașét n., pl. e (fr. cachet, sigil, stampilă [!]). Micĭ cartoane stampilate care daŭ drept la un abonament și pe care le restituĭ zi cu zi cu cît abonamentu se apropie de sfîrșit. (Și jeton, și fișă, și marcă). Cápsulă de hîrtie care conține un medicament în praf.

blanc, -ă adj. (sas. blank, neted). Care cîntărește cît trebuĭe (vorbind de banĭ): galbenĭ blancĭ. S.n. Pele tăbăcită lăsată la culoarea naturală: un toc de pistol de blanc, nu negru. Adv. În întregime: la alegerĭ a ĭeșit blanc lista luĭ Popescu.

că conj. (lat. quŏd, că [neutru pronumeluĭ qui, care], de unde vine și it. che, pv. fr. cat. sp. pg. que. V. adică). 1) Leagă prop. secundară de cea principală după verbele care arată o declarațiune, o simțire saŭ o stare a sufletuluĭ: cred că este Dumnezeŭ, văd că vine, mă bucur că vine. (La inversiune, se pune virgulă: că e așa, știŭ. Se zice și cum că, ceĭa ce e greoĭ). 2) Arată efectu ca și în cît: a ploŭat așa de mult, că (maĭ elegant și maĭ limpede: în cît) s´a revărsat rîu. 3) Arată cauza ca și căcĭ: ĭartă-mă, că nu maĭ fac. (Locuțiunea pop. dacă dor nu mă tem se exprimă maĭ obișnuit și maĭ lămurit pin [!] că dor nu mă tem). – Feriți-vă de a zice (după fr.) e prima oară că și acuma că îld. e prima oară cînd și acuma cînd.

căcĭúlă f., pl. ĭ (mlat. casibula, chepeneag, manta cu glugă, de unde s´a făcut casibla, casiula, cășulă, ca sulă, fiulă din subula, fibula, ĭar de aci căcĭulă, ca cĭut, cĭutură, cĭoarice, cimpoĭ, cepeleag din ș-. Din var. casubula vine fr. chasuble și sp. casulla, patrahir. D. rom. vine ngr. kasúla, haĭnă grosolană, și în Epir katsúla, scufie; alb. kâšúlĭă, scufie, vsl. bg. rut. rus. koŭlĭa, sîrb. kóšulia, cămașă, rus. „blană scurtă, ie, bluză”; bg. kačúl, moț, kačúlka, glugă; ung. kacsulya. Cp. cu capot. V. Meyer, EWaS. și Bern. 1,586). Glugă (Hațeg). Cușmă, acoperemînt de blană p. a apăra capu de frig. Lucru care seamănă a căcĭulă (ca circumflexu). Prietin [!] de căcĭulă, un om pe care nu-l cunoștĭ de cît din salut (din scosu căcĭuliĭ). Altă căcĭulă, altă afacere, altă socoteală. Un franc de căcĭulă, plătind cîte un franc de fie-care persoană. Cu musca pe căcĭulă, V. muscă. V. și chĭulaf și căiță.

cădelnițéz v. tr. și intr. Cădesc, afum cu cădelnița: a cădelnița biserica, pin [!] biserică. Fig. Lingușesc: maĭ bine să rămîĭ jos de cît să te suĭ cădelnițîndu-ĭ pe ceĭ marĭ.

căĭmăcămíe f. (d. caĭmacam). Locotenență domnească. Timpu cît dura ĭa [!]. Guvernu provizoriŭ românesc de la 1849-1856. Diviziune a unuĭ vilaĭet turcesc. – Și -níe.

cămășúță f., pl. e. Cămașă mică. Cămașă care n´are de cît partea din ainte [!].

căpălúș n., pl. e (ung. kapálás, cĭomăgeală. Cp. cu săcăluș). Nord. Cĭomag saŭ altă bucată de lemn: ĭa de jos un căpăluș cît picĭoru hornuluĭ și prinde a-l măsura pe Țigan (Neam. Rom. Pop. 5, 538).

căpíță (Mold. Munt. est), copiță (Olt.) f., pl. e, și copítă (Munt. vest) f., pl. e și țĭ (pol. kopica, dim. d. kopa, claĭe, stog, d. vsl. kupŭ, grămadă, vgerm. kûfe, ngerm. kaufen; bg. sîrb. kup, nsl. kup, kopica, rut. kopícĕa, rus. kopná; ung. kupac și [d. rom.] kapica; ngr. kopádi. V. cupesc). Mold. Grămada provizorie de fîn (înaltă cam cît omu) care la un loc cu altele formează claĭa. Munt. Stog, fîn așezat în ultima formă. Fig. Iron. Hălăcĭugă, păr mare netuns în capu cuĭva.

căpriór m. (lat. capréolus). Masculu căprioareĭ. Lemn vertical care sprijină alte lemne transversale la acoperemînt saŭ la alt-ceva. Fig. Iron. A muta cuĭva căprioriĭ fălcilor, a-ĭ trage niște pumnĭ în cît să-ĭ strîmbĭ fălcile.

1) căráre f., pl. cărărĭ (lat. carraria, it. carraja, vfr. charriere, pv. carriera, sp. carrera, pg. carreira. V. cărare). Drum de trecut cu picĭoru, fie pe munte, fie pe cîmp orĭ într´o grădină ș. a.: îmĭ place maĭ mult să merg pe cărare de cît pe drumu carelor. Dungă făcută cu peptenele în păr, în peptănătură: a-țĭ face cărarea. Fig. A merge pe doŭă cărărĭ, a fi beat. A scurta cuĭva cărările, a-l face să nu maĭ vie [!] pe undeva. V. potecă, colnic, pîrtie.

cătățíme f. (d. cît). Sec. 19. Lit. Rar. Cantitate, cîtime.

ceápă f., pl. cepe (lat. cêpa, ceapă; pv. sebo, fr. cive). O plantă liliacee bulboasă culinară cu frunze cilindrice și goale pin ăuntru [!] (allium cepa). Fam. Iron. Ceasornic de moda [!] veche saŭ prost de buzunar: cît e ceapa, măĭ? A nu plăti nicĭ o ceapă degerată, a nu valora nimica. Ceapa cĭoriĭ, numele maĭ multor plante liliacee, precum: bălușca, porumbeiĭ, scînteĭuța ș. a.

1) ceas n., pl. urĭ (vsl. časŭ). Ora, a doŭă-zecĭ și patra parte dintre doŭă răsăriturĭ de soare. Moment, timp: ceasu prînzuluĭ, ceasu plecăriĭ. Ceasornic: un ceas de aur, ceasu umblă în ainte [!]. Ceas răŭ, moment care aduce nefericire. Într´un ceas bun, noroc să dea Dumnezeŭ (formulă de urare). La opt ceasurĭ saŭ la opt, la ceasu al optulea. cît e ceasu (V. cît), ce ceas e saŭ cîte ceasurĭ sînt, ce oră e, ce oră arată ceasornicu? E ceasu opt (și) jumătate, opt și un sfert, opt fără un sfert, opt și 10, opt fără 10 minute saŭ sînt opt ceasurĭ, ceasornicu arată opt ore ș. a. Pl. Părțĭ din ceaslov rostite la diferite ceasurĭ. – Dim. cescuț, pl. urĭ saŭ e (Prav. MB).

cénti- (d. lat. centum, o sută), prefix care, în sistema metrică, înseamnă o unitate de o sută de orĭ maĭ mică de cît unitatea generatrice, ca centimetru, centilitru, centigram ș. a.

2) cerc și (maĭ des) încerc, a -a v. tr. (lat. cĭrcare, a ocoli, it. cercare, a căuta, fr. chercher, vfr. cercher, a căuta). Vechĭ. Caut: ce ce cer ĭ aicĭ? Azĭ. Caut, tind: hoțu încerca să scape. Cercetez, explorez, sondez, examinez: încerc apa ca să văd cît e de adîncă, patrulele cercară drumurile. Probez, examinez: încerc o haĭnă ca s´o văd cum vine, la nenorocire se´ncearcă amicu. Vizitez: boalele ne încearcă des. Prov. A cerca marea cu degetu, a încerca imposibilu.

cercetătór, -oáre adj. și s. Care cercetează, explorator: cercetătoriĭ științeĭ. Iscoadă, cercetaș, soldat trimes [!] înaintea armateĭ ca să cerceteze mișcările dușmanuluĭ. – E un cuvînt maĭ potrivit de cît „cercetaș”.

chibrít n., pl. urĭ și rar e (turc. ar. kibrit, pucĭoasă, chibrit). Bețișor care are lipită la un capăt puțină substanță chimică care se aprinde pin [!] frecare. – Rar și cribit (ca sp. alcribite și alcrebite, din aceĭașĭ orig.). În Trans. și lemnuș și cătrăniță. – Chibritu a fost inventat de chimistu German Frederic Kammerer la 1833. La 1832, el se afla închis ca revoluționar. Directoru închisoriĭ îĭ permise să-șĭ facă un laboratorĭŭ. Aci, după multe încercărĭ, reuși să facă chibriturĭ din fosfor galben, care se aprind pin [!] simplă frecare. După eliberare, vru să se folosească de invențiunea luĭ înființînd o fabrică de chibriturĭ. Dar nu găsi capital, ĭar autoritățile germane, supt [!] pretext că asta ar provoca incendiĭ, l-aŭ oprit de a-șĭ pune în practică invențiunea. Ruinat și descurajat, Kammerer muri într´un spital de nebunĭ tocmaĭ cînd în Germania începuse a sosi chibriturĭ din alte țărĭ, care adoptase [!] această invențiune (Chimistu Ungur Irinyi, considerat și el ca inventator, n´a fabricat chibriturĭ de cît la 1836).

chindíe și (Mold. și) achindíe f. (turc. ikindi [cum. ekindu], „al doilea” ceas, d. iki, doĭ, timpu de după amează [!], namazu de la mijlocu acestuĭ timp). Timpu de pe la 4 după amează: pe la chindie saŭ pe la chindiĭ. Un dans popular cu mișcărĭ foarte răpezĭ [!]. Melodia acestuĭ dans. Tabulhana (cîntarea muziciĭ domneștĭ pe la 4 după amează în timpu Turculor): băteaŭ chindie în toate zilele (N. Costin). Tobă mare (îmbrăcată în postav roș) care făcea parte din instrumentele meterhaneleĭ. La curțile domneștĭ și boĭereștĭ, turn de strajă de unde se vestea cu tobe și surle timpu chindiiĭ, cînd toțĭ oameniĭ se adunaŭ la cină, și porțile curțiĭ se închideaŭ. (Și la Tîrgoviștea [!] era un asemenea turn, care odinioară era maĭ înalt, dar acum n´are de cît vre-o 28 de metri).

1) chitonág n., pl. urĭ (met. din fr. cotignac, pv. coudougnat, d. codoing, gutuĭe. V. gutuĭe). Est. Pastă de gutuĭ (maĭ vîrtoasă de cît povidla). V. pervedea.

chítră f., pl. e (ngr. kitron, lămîĭe; bg. kitra. V. citric). Sud. Un fel de lămîĭe de 4-5 orĭ maĭ mare de cît cele obișnuite și din care se face dulceață. – În est chitru m.

ci și (vechĭ) ce conj. (lat. quĭd, de unde vine și ce, pron. Cp. și cu lat. quin etiam, ci încă). Dar: nu opt, ci zece: nu multe, ci mult. Nu numaĭ, ci și; nu singur faptu cutare, ci încă: nu numaĭ bun, ci și învățat. Ferește-te de a zice nu opt, dar zece, căcĭ e după fr. mais, care e egal și cu „dar”, și cu „ci”. Noĭ avem, ca și Germaniĭ, și înț. luĭ aber, și al luĭ sondern. În limba vorbită, ci se suprimă și poate fi însemnat maĭ bine prin doŭă puncte de cît prin virgulă: nu opt: zece (saŭ, invers, numaĭ pin [!] virgulă: zece, nu opt). În exclamațiunĭ: ci tacĭ odată saŭ și tacĭ odată saŭ (maĭ bine) dar tacĭ odată!

cinétic, -ă adj. (vgr. kinetikós). Cinematic. – Acest cuv. e maĭ corect, de cît cinematic, că-ĭ făcut chear [!] de vechiĭ Grecĭ.

1) cĭoc n., pl. urĭ (mrom. cĭoc, cĭocan, d. cĭoc 2 și înrudit cu cĭocan, cĭocnesc, cĭocoĭ, cĭoplesc, cĭucă, cĭugulesc, cĭupesc, cĭunt, țață ș. a., precum și cu rus. čok, cĭocnire de pahare; bg. čuk, cĭocnire, čovka, cĭoc, plisc; alb. čok, plisc, it. ciocco, butuc, ung. csók, sărutare; fr. choc, sp. choque, ol. schok, cĭocnire). Vest și sud. Plisc, gura păsărilor. Lovitură de cĭoc: ĭ-a tras un cĭoc. Apă cît ĭa pasărea o dată [!] cu cĭocu: un cĭoc de apă. Fam. Bot, sărutare (ung. csók). Păru barbeĭ lăsat neras numaĭ la bărbie (cum îl purta Napoleon III și Cuza): a purta cĭoc saŭ barba în cĭoc. Botu corăbiiĭ. Cĭocu berzeĭ, greghetin. V. tic 1.

borbonác, bărbănác și băbîrnác m. (d. borboană, V. bobîrnac). Trans. Petricică de jucat (mare cît o alună). V. opincă.

cĭoclovină f., pl. e (d. cĭocloĭ cu sufixu slav -ovină. E și un nume de munte care, ca și vecinu Stîrmina, lîngă Tismana, înseamnă „țuguĭata”). Epitet maĭ injurios de cît cĭocoĭ.

CRISPI, Francesco (1918-1901), om politic italian. A susținut ideea unificării Italiei sub forma concepută de G. Mazzini; a pregătit și a sprijinit expediția celor 1000 (1860); ca prim-min. al Italiei (1887-1891, 1893-1896) a militat pentru o cît mai strînsă apropiere față de Puterile Centrale și pentru expansiunea colonială în Africa.

cĭondănésc (mă) v. refl. (var. din bondănesc. Cp. cu ung. csángatni, a trage clopotele, csöngeni-böngeni, a clămpăni, și civódni, a se certa). Trans. Mold. Mă cert, mă sfădesc cu glas tare: aŭ să se dea pe brazdă orĭ-cît s´ar maĭ cĭondăni (Rebr. 257). – Și cĭondr-, ĭar în Bas. cĭold-. În vest și cĭondăĭesc. V. cĭorovăĭesc și împilduĭesc.

cĭovícă, cĭovlícă și cĭuvícă f., pl. ĭ (imit. înrudit cu ung. csuvik, ceh. čuvik, nsl. čovink, cucuvea, ca și cu it. ciovetta și civetta, fr. chouette, cucuvea. V. cĭuf 1). Vest. O pasăre acŭatică moțată mare cît turturica (vanellus cristatus), numită și nagîț (Mold.) și libuț (Trans.) Un fel de cucuvea (strix passerina saŭ glaucidium passerinum). Un fel de pescar (pasăre) de mare (glaréola pratincola).

císlă f., pl. e (vsl. čislo, număr. V. cinste, cin). Vechĭ. Împărțirea biruluĭ (cu care ocaziune obștea se aduna duminica la ușa bisericiĭ și hotăra cît are de plătit fiecare). Azĭ. Fig. Taĭfas: făceaŭ cislă la crișmă [!]. Teapă, meserie, treaptă socială: eraŭ toțĭ de o cislă.

cĭucĭuléte m. (cp. cu ung. csucs, vîrf, și bg. čučulka, moț. V. cĭurcĭulit). Munt. Trans. Zbîrcĭog. Un fel de prăjitură de făină. Cucuruz, fructu braduluĭ. Adv. Ud cĭucĭulete, ud leoarcă, ud pînă la pele [!] (așa în cît [!] haĭnele să stea lipite de trup ca cum ar fi o frunză cĭucĭulită saŭ ca solziĭ pe cucuruzu braduluĭ). – În Arg. ud cĭurcĭumél.

borúgă f., pl. ĭ (cp. cu corugă). Trans. (Lătunași). Drum îngust printre dealurĭ numaĭ cît să poată trece un car.

cĭulín m. (d. cĭulină). Un fel de scaĭ (carduus nutans) ale căruĭ fructe, numite tot cĭulinĭ, marĭ cît sîmburiĭ de măslină, se prind de păru animalelor. O plantă de baltă (trapa natans) numită și colțan. V. colțan.

cînésc (est) și cîĭ- (vest), -eáscă adj. De cîne [!], canin: neamu cînesc. Fig. Crud, hain: inimă cînească (ca a cîneluĭ față de dușmaniĭ stăpînuluĭ luĭ). Plin de suferință: muncă, răbdare cînească. Dințiĭ cîneștĭ, ceĭ între care se cuprund inciziviĭ și care-s maĭ ĭeșițĭ de cît ceĭ-lalțĭ.

cîrceábă f., pl. ebe (cp. cu cîrcĭ și cîrceag 2). Gorj. Păduche de oaĭe (chichiriță) maĭ mic de cît căpușa. V. cîrcel.

boŭ m. (lat. bos, bŏvis, vgr. bus; it. bue, pv. buou, fr. boeuf, sp. buey, pg. boi). Un animal rumegător domestic cornut alb cenușiŭ (maĭ rar negru, cărămiziŭ saŭ breaz) care se întrebuințează la tras caru, plugu și alte greutățĭ care trebuĭe duse maĭ încet. Fig. (pin aluzie la încetineala bouluĭ față de vioiciunea caluluĭ). Om foarte prost. Bou nopțiĭ, un gîndac mare cafeniŭ care zboară noaptea, maĭ mic de cît caradașca. Boul lui Dumnezeŭ, buburuză. A nu-ți fi boiĭ acasă, a ți se fi înecat corăbiile, a fi maĭ trist de cît ești de obiceĭ. A-țĭ pune boiĭ în plug cu cineva, a lucra în tovărășie cu el, a avea a face cu el, și decĭ a avea ocaziune de ceartă. A trage pe cineva ca cu boiĭ, a-l duce cu mare ce la un lucru care nu-ĭ place. De-a bou (rar), în brînci, în patru labe: a cădea de-a bou. V. taur, vacă, vițel.

cîrd n., pl. urĭ (sîrb. krd, vsl. kŭrdŭ. Cp. cu cĭurdă, cireadă). Ceată, droaĭe: cîrd de copiĭ, de mĭeĭ, de rațe. Cîrdurĭ-cîrdurĭ, cu cîrdu, cîte un cîrd, în cîrdurĭ: veneaŭ cîrdurĭ-cîrdurĭ. De un cîrd de vreme, de cît-va timp. A avea (a intra saŭ a te pune) în cîrd cu cineva, a avea, a face cu el (Cp. cu cîrcă): cu cîrcotașu să n´aĭ nimic în cîrd! V. crilă, haĭtă, vîjdoc.

brachi- și brahicéfal și (ob., dar nu maĭ bine) -ál, -ă adj. (vgr. brahýs, scurt și cefal din a-cefal). Cu craniu scurt, adică aproape tot așa de lung (de la frunte la ceafă) cît și de lat (de la o tîmplă la alta).

1) cît n., pl. urĭ (d. cît 2). Aritm. Rezultatu împărțiriĭ.

cî́ta adv. (d. cît). Vest. cît-va, puțin: am cîta lapte. Se întrebuințează și´n exclamațiunĭ: cîta omu, cîta minciuna, cîta cizmele, ce om mare, ce minciună mare, ce cizme marĭ! A cîta, V. cîtulea.

cî́te adv. (lat. căta, d. vgr. katá, din care, cînd n´avea acc., s´a făcut rom. cătă, apoĭ, supt [!] infl prep. în -e, căte, păstrat în cătelin orĭ supt infl. luĭ cît; lat. cata mane, în fiecare dimineață; it. cada-uno, cad-uno, pv. cada-un, vfr. che-ün, sp. pg. cada). – În unire cu un num., formează num. distributive (lat. singuli, bini ș. a.): cîte unu (doĭ, doŭă ș. a.) saŭ unu cîte unu (doĭ, doŭă ș. a.). cîte ceva, în fiecare dată ceva: de cîte orĭ vine, îmĭ aduce cîte ceva. cîte puțin saŭ puțin cîte puțin, încet, treptat, în fie-care dată puțin: malu s´a dărămat [!] cîte puțin.

cîtíme f. (d. cît). Cantitate.

cî́tulea (al), a cî́ta adj. (d. cît). În ce rînd, în ce ordine: Al cîtulea e acest elev? – Al optulea din zece. – Și al cîtelea.

cî́tușĭ adv. (d. cît). cîtușĭ de puțin, cît de puțin, de loc, nicĭ de cum.

cît-vá, cîtă-vá pron. indef., pl. cîțĭ-va, cîte-va (scris și cîtva, cîtăva, cîțĭva, cîteva). Puțin, ceva (din maĭ mulțĭ, din maĭ multe): cîțĭ-va oamenĭ, cîte-va femeĭ, cîtor-va oamenĭ, cîtor-va femeĭ, cîtă-va hîrtie, cît-va vin, cît-va timp (un oare-care timp), a vîndut cît-va din marfă. Adv. A ploŭat cît-va.

CUÁNTĂ (‹ fr. {i}; {s} lat. quantum „cît”) s. f. Cea mai mică valoare discretă pe care o poate lua o anumită mărime fizică toate celelalte valori ale sale fiind multipli întregi ai acesteia. Constituie unitatea structurală de bază a cîmpurilor fizice (ex. fotonul pentru cîmpul electromagnetic, gravitonul pentru cîmpul gravitațional). ◊ C. de lumină = foton. ◊ C. de energie = cantitate determinată și finită de energie care poate fi emisă sau absorbită de un sistem atomic sau nuclear. Noțiunea a fost introdusă (1900) de M. Planck.

clăbắț n., pl. ețe (vrus. klŭbuci, pl. d. klŭbukŭ, azĭ klobúk, glugă, comănac; čĭrnii klubuci, după turc. kara kalpak, căcĭulĭ negre, porecla unuĭ neam de Kirghijĭ. V. calpac). Ban. Trans. Rar. Căcĭulă. Olt. A prinde pe cineva în clăbăț, a-l apuca așa în cît să nu se maĭ poată mișca orĭ crîcni.

clípă f., pl. e (din clipesc). Un timp foarte scurt (cît aĭ clipi o dată). Într´o clipă, instantaneŭ, pe loc: într´o clipă să-l găsițĭ!

clonțát, -ă adj. Cu clonț. Fig. Obraznic la vorbă. S. f. Babă rea căreĭa nu ĭ-a maĭ rămas de cît un dinte. – Și clonțos, -oasă.

clópot n., pl. e și pop. cloapete (bg. klopot, clopoțel; vsl. klopotŭ, clămpăneală de toacă, klopotati a clămpăni, a răsuna, klepati, a izbi; sîrb. klop[ot]ati, klep[et]ati, a clămpăni, a hui, klepet, talangă; rus. klepálo, toacă, ceh. klopot, clocotire, grabă, întristare. Cp. și cu clampă, clucsă, clocot, pleosc, fleoncănesc, cu fr. cloche și germ. glocke, clopot, cu engl. clock, ceasornic, și cu rom. șchĭop. V. și cloșcă. Cp. cu zvon). Instrument de alamă ca un vas de care atîrnă o limbă care-l face să sune izbindu-l. Capac de sticlă în formă de clopot. Sunet de clopot: aud un clopot. Clopot de cufundat, mare clopot în care se bagă un om care, cufundîndu-se cu acest clopot în apă, poate sta acolo cît-va timp. A trage clopotele, a trage clopotele uneĭ bisericĭ în semn de onoare pentru cineva (de ex., la sosirea unuĭ episcop). Fig. A face curte, a linguși. V. harang, talangă; gong.

brigandáj n., pl. e (fr. brigandage). Tîlhărie de codru. Fig. Concusiune, jaf: administrațiunea luĭ n’a fost de cît un brigandaj.

cneaz m., pl. cnejĭ (vsl. knenzĭ, hŭnenzĭ și kunengĭ, rus. knĕazĭ, d. vgerm. kuning, care vine d. kuni, neam, rasă: ngerm. könig, ol. koning, engl. king, rege. V. și chinez 1). Numaĭ în doc. slavoneștĭ. Moșnean, maĭ ales în actele în care el se vinde ca „rumân [!]”, pin [!] urmare, om liber, megiaș, (Gĭur. 74). Nu exista nicĭ o relațiune între denumirea de „cneaz” și calitatea de judecător orĭ întinderea proprietățiĭ și un anumit fel de proprietate. Cnejĭ îs de o potrivă [!] atît proprietariĭ marĭ, cît și ceĭ micĭ. Cneaz înseamnă „stăpîn de rumân” (Gĭur. 77-77). Cneaz e omu liber fără dregătorie (89). Cnejiĭ reprezentă [!] clasa stăpînitoare și-s maĭ vechĭ în Țara Românească de cît ceĭ cu acelașĭ nume în Ungaria și Polonia, unde înțelesu acestuĭ cuvînt a suferit schimbărĭ însemnate. În Ungaria, cnejiĭ au fost înlocuiți în stăpînirea satelor și moșiilor lor de către cuceritoriĭ Ungurĭ. După deposedare, numele lor a continuat însă a se da celor însărcinațĭ de noiĭ stăpînĭ cu administrarea satelor româneștĭ (Gĭur. 91-92). Azĭ. Principe rusesc și titlu de nobleță. V. judec 1.

coácă (oa dift.) f., pl. e (bg. sîrb. kuka, cîrlig. V. cocaĭe, cocîrlă). Vest. Numele a diferite unelte curbe, precum: cobilița, cujba, scoaba ș. a. Dun. (după forma gîtuluĭ curb). Un fel de bîtlan mult maĭ mic de cît cel obișnuit (árdea nycticorax).

2) coáce și coá (oa dift.) adv. (lat. ecu-hacce și eccu-hac, de unde s´a făcut acoace [care există pînă azĭ în est în într´acoace, în coace], apoĭ coace, ca și acice-cice și acolo-colo; it. qua, sp. acá, pg. cá; vit. cia, fr. çà; pv. sa). Spre mine, în direcțiunea mea: vino´n coace, du-te´n colo. Fam. A avea pe „vino´n coace”, a fi drăgălaș, drăgăstos, atrăgător, simpatic. De(la) un timp în coace, de cît-va timp. În coace și´n colo, în amîndoŭă (saŭ și în toate) direcțiunile, în toate părțile: am căutat în coace și´n colo, și n´am găsit nimic! Într´acoace (est și nord), în coace. Din coace, din spre mine: să pornim din coace´n colo (în est și nord dintr´acoace într´acoló). – Se zice tot așa de des și în coa, din coa, maĭ ales în vest. V. colo, dincoace, dincolo.

cobáĭ m., pl. tot așa (fr. cobaye, d. ispano-americanu cobayo). Un animal rozător mare cît un purcel de curînd născut și foarte întrebuințat de fiziologĭ la experiențele lor (cavia cobaya).

cobált n., pl. urĭ (suedez kobalt, germ. kobalt, d. kobold, ĭazmă, vîlvă; stahie [!] din mină). Chim. Un fel de metal alb, irizat, dur și sfărămicĭos ale căruĭ combinațiunĭ se întrebuințează la albăstrirea sticleĭ și a porțelanuluĭ. E de doŭă orĭ maĭ tenace de cît feru, e bi- și e tetravalent. Nu se alterează în aer, dar se oxidează în apă. A fost descoperit la 1733 de Suedezu G. Brandt.

cóbză f., pl. e (rut. pol. kobza, rus. kobíza, ung. koboz, kobza. V. cobuz). Un fel de mandolină maĭ mare, dar cu gîtu maĭ scurt, destul de întrebuințată de lăutarĭ. Adv. Legat cobză, legat burduf, fedeleș, așa în cît să nu se maĭ poată mișca. V. mandoră.

1) cocă f., pl. ĭ (imit. înrudit cu vgr. kókkos, bobiță, goagă, cocinilă, lat. coccum, cocinilă; ngr. kokki, kikki, kokŭ, oŭ; alb. kok, kŏkĭe, bobiță; mrom. cocă, fruct comestibil; megl. cocă, cap; it. cocco, oŭ, cocca, găină; ven. coca, cuca, nucă, cap; sîrb. koka, găină; bg. koka, fetiță, și cu rom. coc 1, cocon, copil bob, cocoloș, cocoașe, goagă, gogoașă, pupă 2 ș. a. multe. V. și REW. 2009). Trans. Mold. Copil, maĭ ales fetiță (maĭ mare de cît cocuța). Epitet alinător unuĭ copil, chear [!] băĭat.

3) cócă f., pl. ĭ (sp. coca, cuv. american). Un copăcel peruvian ale căruĭ fructe-s tonice și e*******e și ale căruĭ frunze mestecate în gură pot înlocui întru cît-va mîncarea.

cocĭóc n., pl. oace și urĭ (orig. neșt.). Sud (Ant. I)). Insulă de plaur plutitoare, numită și coșcovă și mogîldan (Dun.): peștele să [!] bagă la cocĭoace, pescariĭ pitesc raciĭ pin [!] cocĭoace (VR. 1927, 5, 156), pîn ce [!] cocĭocurĭ se nutreaŭ (niște vulturĭ) știa sfintu [!] (Chir. CL. 1912, 1202). Baltă de apă stagnantă cu aniĭ care nu se primenește de cît cînd vine unda mare.

cócos m., pl. șĭ (pg. coco, pl. cocos). Un fel de palmier care produce nucile de cocos, niște fructe marĭ cît niște pepenĭ micĭ, cafeniĭ, păroase, goale pin ăuntru [!] și pline de un fel de lapte gustos. – Și cocotĭer (fr. cocotier).

Andromacha (sau Andromache), fiica lui Eetion, regele cetății Thebae din Mysia, și soția lui Hector, fiul lui Priamus, cu care a avut un copil, pe Scamandrius, zis și Astyanax. După ce și-a văzut întreaga familie – atît tatăl cît și cei șapte frați – nimicită de Achilles, Andromacha a asistat la uciderea soțului ei, Hector, sub zidurile Troiei, de către același Achilles (v. și Achilles). Ulterior, grecii i-au omorît și copilul. Ea însăși, îndurerată și neconsolată, a fost luată ca pradă de război de către fiul lui Achilles, Neoptolemus (sau Pyrrhus) și dusă în Epirus. Cu acesta din urmă Andromacha a avut trei fii: pe Molossus, Pielus și Pergamus. La moartea sa, Neoptolemus a lăsat-o pe Andromacha împreună cu regatul său lui Helenus, fratele lui Hector. În timpul trecerii lui Aeneas prin Epirus, Andromacha domnea acolo alături de Helenus, cu care a avut încă un fiu, pe Cestrinus. În sfîrșit, după moartea lui Helenus, Andromacha a plecat în Mysia cu fiul ei Pergamus, care a întemeiat acolo cetatea Pergamului.

brustúr și brustúre m. (got. gep. burst, țep, ghimpe, dim. burstilo, de unde s’a făcut brustilo, apoĭ brusture; vgerm. burstia, țep, de unde fr. brosse, tufă, perie; ngerm. borste, anglosaxon byrst, brystl, țep, păr de porc; engl. bristle, țep, păr de porc, bur [d. burz și burzu], țepos, zbîrlit. V. bursuc. Cp. cu fluture, strugure, vĭezure). Lipan, o buruĭană din familia compuselor (scaĭ), cu frunze marĭ cît niște pălăriĭ (lappa saŭ arctium). Brustur dulce, captalan. Brusturu oiĭ, o lăptucă veninoasă cu frumoase florĭ galbene, numită și brustan (cp. cu sîrb. brstan, ĭederă) și clococĭov (buphtalmum c*********m saŭ telekia speciosa).

Anubis, divinitate egipteană al cărei cult a pătruns, cu timpul, atît în Grecia cît și în Italia. Era reprezentată cu trup de om și cap de șacal.

colb n. fără pl. (slav?). Est. Praf, pulbere, pămînt redus în părticele foarte micĭ de mult umblet: un călător plin de colb. A trage cuĭva o bătaĭe în cît să-ĭ meargă colbu, a-ĭ trage o bătaĭe strașnică. A arunca colb în ochiĭ lumiĭ, a minți fără rușine vrînd să denaturezĭ fapte evidente. A da colb unuĭ lucru, a-l expedia răpede [!], a termina răpede cu el. V. sperlă.

Arcas, rege al arcadienilor, de la care se presupunea că-și trăgea numele Arcadia. Era fiul lui Zeus cu nimfa Callisto și nepotul regelui Lycaon (v. și Lycaon). Într-o zi, la o vînătoare, Arcas a fost cît pe ce să-și omoare propria-i mamă, metamorfozată de Hera într-o ursoaică. Pentru a împiedica acest sacrilegiu, Zeus i-a transformat pe amîndoi, atît pe Callisto cît și pe Arcas, în două constelații (v. și Arctos).

Arion, cîntăreț din Lesbos, care a trăit la curtea lui Periander, tiranul cetății Corinthus. În timp ce se întorcea în patrie învingător și încărcat cu daruri, în urma unui concurs cîștigat în Sicilia, marinarii de pe corabia care-l purta au pus la cale uciderea lui ca să-l prade. Prevenit în somn de către Apollo de pericolul care-l pîndea, Arion a cerut voie echipajului ca, înainte de a muri, să mai cînte odată. Cînd i-au auzit cîntecul, delfinii lui Apollo i-au alergat în ajutor. Sărind în apă, el a fost purtat în spate de către unul dintre ei și a reușit să ajungă teafăr la țărm. Acolo i-a istorisit pățania lui Periander. Cînd corabia a sosit în port, marinarii și-au primit pedeapsa meritată. Se spunea că Apollo ar fi transformat atît lira lui Arion cît și delfinul care l-a salvat în două constelații.

cólo (sud) și coló (nord) adv. (d. acolo, ca it. colá față de pg. acolá, sp. acullá, acolo). Acolo, nu aicĭ. De colo pînă colo, din acel loc pînă´n acel loc. De colo colo, arată mișcarea repetată: ce tot umblațĭ de colo colo, măĭ băĭețĭ? Cînd colo, arată surprinderea: Credeam că-ĭ aur. Cînd colo, era argint! Credeam că s´a supărat. Cînd colo, mĭ-a și mulțămit [!], cît colo, arată aruncarea cu supărare: Mĭ-a dat un franc pe curcán, dar eŭ i l-am aruncat cît colo! A îndrăznit să vie să-mĭ ceară, dar eŭ l-am răpezit [!] cît colo! În colo, într´acolo, în acea direcțiune: du-te´ncolo! (Du-te´ncolo! maĭ înseamnă și „dă-mĭ pace, lasă-mă în pace”). În altă privință, alt-fel: om leneș, dar în colo bun. Vasile a îmbătrînit, dar în colo tot vesel cum îl știĭ, A da în colo, a arunca, a da d******ĭ: ĭa dă-l în colo pe individu cela! Maĭ în colo, maĭ pe urmă, maĭ tîrziŭ: maĭ în colo s´a făcut hoț. Din colo, dintr´acolo, din acea direcțiune: mă întorceam din colo. În coace și´n colo, V. coace și colea.

colós n., pl. urĭ și oase (vgr. kolossós, lat. colóssus). Statuă maĭ mare de cît mărimea naturală, cum a fost maĭ ales cea de bronz a luĭ Apóline, înaltă de 30 de metri, ridicată la intrarea portuluĭ din Rodos în sec. III în ainte [!] de Hristos și dărămată [!] de un cutremur și care se numea colosu de la Rodos. Casă foarte mare, hardughie. Om saŭ animal voluminos, matahală (și masc. doĭ coloșĭ). Fig. Niște colosurĭ de corăbiĭ, un colos de imperiŭ. V. uriaș.

budácă f., pl. e (rudă cu buduĭ). Est. ș.a. Putină cu gura maĭ deschisă de cît fundu și în care se toarnă laptele din gălețĭ la stînă și se păstrează zeru.

Celeus, fiul lui Eleusis și rege în ținutul cu același nume. Avea doi fii: pe Demophon și pe Triptolemus (v. și Demopho(o)n, Triptolemus). Atît Celeus cît și soția sa, Metanira, au primit-o și au găzduit-o bine pe Demeter atunci cînd zeița rătăcea, cuprinsă de desperare, în căutarea fetei ei Persephone, răpită de către Pluto. Se spunea că înainte de a se întoarce în Olympus, Demeter l-ar fi inițiat pe Celeus în tainele cultului său.

comparatív, -ă adj. (lat. comparativus). Care arată saŭ stabilește o comparațiune: metodă, gramatică comparativă. S. n., pl. e. Gram. Al doilea grad de comparațiune: plumbu e maĭ greŭ de cît feru [!]. Adv. Față de, relativ cu: comparativ cu auru, argintu e maĭ eftin [!].

1) compléct n., pl. urĭ și e (din cuplet, cum s´a zis întîĭ, adică „păreche” [!] [supt infl. luĭ complect 2], că, în ainte [!] de introducerea dansurilor în păreche, Româniĭ nu dansaŭ de cît hora, care e maĭ cuviincĭoasă. V. cuplet). Munt. Pop. Bal de mahala.

Ceyx 1. Soțul Alcyonei (v. și Alcyone). După moarte au fost transformați, atît el cît și soția lui, în păsări de mare. 2. Regele din Trachis, rudă apropiată și prieten cu Heracles. După moartea eroului, Ceyx le-a oferit azil copiilor lui Heracles, urmăriți de ura lui Eurystheus.

compút, a -á v. tr. (lat. cóm-puto, -áre. V. contez, imput). Jur. Socotesc împreună (timpu petrecut ca arestat în prevențiune și cel la cît aĭ fost condamnat).

conclavíst m. Cleric care se închide cu c*******u în conclav ca să-l servească. (cît durează alegerea, c********ĭ n´aŭ voĭe să ĭasă din conclav).

bulz m., pl. bulzĭ, ca solzĭ, și maĭ rar n., pl. urĭ, ca boț, boțuri (mgerm. bulte, bulgăre, dîmb, ol. bult, gheb, ngerm. elv. bülz, bulgăre. V. bulgăre și cp. cu grunz față de grunț). Bulgăre, boț: bulzĭ de argint (Sadov. VR. 1920, 9, 364) un bulz de brînză, de plumb topit. Cașu ĭeșit din mulsoarea tuturor oilor și care se maĭ numește și cocîrtiță (Primu bulz se împarte între bacĭ și simbrașiĭ prezențĭ la stînă). Gogoloș (boț) de mămăligă (mare cît pumnu) umplut cu brînză (și numit și urs): scoteaŭ din trăistuțe bulziĭ de mămăligă cu brînză (Sadov. VR. 1912, 1, 32). – Și bulț (nord Rev. I. Crg. 1, 73) și bolz (Mold. sud). V. balmoș.

concrét, -ă adj. (lat. con-crétus, d. con-, împreună, și créscere, a crește). Dens, condensat: uleĭ concret. Gram. Termin concret, care exprimă o calitate unită cu subĭectu, pe cînd abstract nu arată de cît calitatea singură: casă albă (concret), albeață (abstract). Aritm. Număr concret, al căruĭ fel de unitate e hotărît, ca: 10 metri. Adv. În mod concret.

condiționéz v. tr. (fr. conditionner). Supun uneĭ condițiunĭ: vĭața e condiționată de respirațiune. Prezent [!] cerealele curățate spre vînzare conținînd numaĭ atîtea corpurĭ străine cît se cere.

conféte n. pl. (d. it. confetti, cofeturĭ, fiind-că, la început, se arunca cu cofeturĭ micĭ ca alicele, apoĭ cu cofeturĭ de gips, ĭar azi cu bucățele de hîrtie). Bucățele de hîrtie (discurĭ de 5-6 mm.) pe care și le aruncă oameniĭ uniĭ în alțiĭ la sărbările [!] carnavaluluĭ. (La Paris, nebunia mulțimiĭ e așa de mare, în cît, pe marile bulevarde, la Marțea Grasă și Mercurea [!] Cenușiĭ, se formează adevărate troĭene de confete).

búrsă f., pl. e (fr. bourse, it. borsa, d. lat. byrsa, pop. bursa, d. vgr. býrsa, pele, pungă de pele. V. Birjă). Stipendiŭ, pensiune plătită de stat orĭ de un particular p. întreținerea unuĭ elev orĭ unuĭ student. Sumă de 500 leĭ vechĭ în Turcia (V. pungă). Loc unde se fac operațiunĭ financiare asupra valorilor publice, obligațiunilor, acțiunilor ș.a. (numit pop. pin porturĭ și borsă, după it. borsa, și turc. borsa, ca și somă îld. sumă). – În vechime zarafiĭ își așezaŭ mesele pe pĭețele publice ale marilor orașe. La Ierusalim, Hristos, văzându-ĭ făcînd schimb chear în tinda biseriĭ, ĭ-a alungat bătîndu-ĭ cu funia udă. Burse cu înțelesu de astăzĭ nu există de cît din seculu 16. Primu oraș care a avut bursă a fost Bruges (Belgia), unde un negustor invita la casa luĭ ca să încheĭe afacerĭ. Ca semn de recunoaștere a caseĭ, pusese la intrare o pungă (lat. bursa) sculptată pe o peatră. Apoĭ s’aŭ înființat burse la Anvers, Lyon, Tuluza, Roma ș.a. Cea dintîĭ clădire de bursă publică a fost inaugurată de regina Elisabeta la Londra în 1571.

consonánt, -ă adj. (lat. cónsonans, -ántis, care sună împreună. V. disonant). Format din consonanțe: acord consonant, cuvinte consonante. S. f., pl. e. Gram. Literă care nu se poate pronunța de cît în unire c´o vocală, ca b, d, n, v ș. a. – Și consoană, f., pl. e (fr. consonne, d. lat. cónsona).

cónsul m., pl. lĭ (lat. cónsul, cónsulis). Numele celor doĭ prezidențĭ aĭ vechiĭ republicĭ romane și aĭ celor treĭ prezidențĭ aĭ primeĭ republicĭ franceze de la anu VIII pînă la Imperiŭ (1799-1804). Astăzĭ, agent care, în străinătate, apăra supușii statuluĭ care l-a trimes [!]. (E maĭ mic de cît ministru plenipotențiar). – Vulg. conț.

contabilitáte f. (fr. comptabilité). Știința de a ținea [!] socotelile în regulă. În special, ținerea socotelilor uneĭ administrațiunĭ. Birou în care se fac aceste socotelĭ. Contabilitate simplă, cînd negustoru nu stabilește de cît contu furnisorilor [!] saŭ cumpărătorilor luĭ, ĭar duplă atuncĭ cînd contu furnisorilor saŭ cumpărătorilor e balanțat în conturile pe care le ține și furnisoru în acelașĭ timp.

continént n., pl. e (lat. cóntinens, -éntis, neîntrerupt, unit, d. tenere, a ținea [!]). Întindere foarte mare de pămînt maĭ mare de cît insula. Continentu vechĭ, Europa, Asia și Africa. Continentu noŭ, America (saŭ și Oceania, maĭ ales Australia).

contraamirál m., pl. lĭ (fr. contre-amiral). Amiral maĭ mic de cît viceamiralu (egal cu generalu de brigadă pe uscat).

contrabás n., pl. urĭ (fr. contrebasse, f. V. bas). Muz. Un fel de vioară foarte mare (de înălțimea unuĭ om) cu sunetu foarte gros. Un fel de trompetă foarte groasă cu sunetu cu o octavă maĭ jos de cît basu ordinar. V. gordună.

búte f. (lat. pop. bŭttis, it. botte, pv. bouto [de unde] fr. boute; alb. bote; germ. bütte, bute. v. botă 1, boșcă, butoĭ, butelie, poloboc, putină). Butoĭ maĭ înalt și maĭ lungăreț de cît cele obișnuite. – În vest bútie.

butúc m. (gep. buttuk, anglosaxon, buttuc, căpătîi, butuc; engl. buttok, crupă. D. rom. vine rut. butúk, id. Cp. cu bont 2). Buștean, trunchĭ (maĭ mare orĭ maĭ mic, retezat și fără ramurĭ). Restu trunchiuluĭ rămas la pămînt. Bucată de lemn gros: a pune un butuc în foc (V. năclad). Mijlocu roateĭ, în care-s înțepenite spițele și pin care trece osia. Bucată de trunchĭ pe care măcelaru taĭe carnea orĭ pe care se despică lemne orĭ se bate ceva cu ciocanu (Cînd e de fer se numește nicovală). Dibă, lemn gros în care prindeaŭ odinioară picioarele criminalilor și și se întrebuințează și azĭ contra celor îndărătnicĭ. Fig. Om prost orĭ trîndav: ce butuc și acest om! Butuc de viță, trunchĭ de viță: o vie cu o mie de butucĭ. A trage cuiva un butuc (Mold.), a-l înșela, a-l păcăli. A fi din butucĭ, a fi din neam prost. Adv. A dormi butuc, a dormi adînc, greŭ, bumben, buștean, tun. A lega butuc, a lega țeapăn așa în cît să nu se maĭ poată mișca.

Eros, în mitologia greacă, zeul iubirii. Era fiul lui Hermes (Ares sau Zeus) și al Aphroditei, și frate cu Anteros (v. și Anteros). Sub înfățișarea unui copil frumos, uneori înaripat, se ascundea un zeu temut. Cu săgețile lui care nu greșeau niciodată ținta, Eros semăna chinurile mistuitoare ale dragostei atît printre zei, cît și în rîndul muritorilor. Însăși Aphrodite se ferea de fiul ei cel capricios și necruțător. Figura zeului Eros apare în numeroase episoade legate de Heracles, Apollo, Zeus etc. Cel mai cunoscut îl constituie însă dragostea dintre Eros (denumit și Amor) și Psyche (v. Psyche).

corb m., voc. corbule, vechĭ și coarbe, azĭ rar (Șez. 4, 219) corbe (lat. córvus, it. corbo, corvo, vfr. cat. corb [nfr. corbeau], pv. corp, sp. cuervo, pg. corvo). O pasăre neagră maĭ mare de cît cĭoara și care trăĭește pin [!] pădurĭ și mănîncă și mortăcĭunĭ cînd găsește: a năvăli ca corbiĭ la cadavru. Corb la corb nu scoate ochiĭ, tîlhar la tîlhar nu face răŭ. Zilele corbuluĭ, zilele de 19-24 Febr., cînd poporu crede că crapă ouăle corbuluĭ de ger. Corb de noapte, bîtlan de noapte (árdea nycticorax). Negru corb (saŭ ca corbu saŭ ca pana corbuluĭ), foarte negru, vorbind de păr. V. porumb 3.

dará f. (turc. dara, d. ar. tara, de unde și bg. sîrb. dara, alb. tară, ngr. it. pv. sp. pg. tára, fr. tare. V. tară). Greutatea unuĭ vas deosebit de a mărfiĭ cuprinse în el: a lua daraŭa unuĭ clondir. Prov. Maĭ mare daraŭa de cît ocaŭa, maĭ mult ața de cît fața, maĭ mare munca de cît cîștigu, maĭ mare spaĭma de cît motivu spaimeĭ ș.a

2) corn n., pl. coarne (lat. cŏrnu, it. pg. corno, pv. vfr. cat. corn, nfr. cor, sp. cuerno). Un fel de vîrf dur și ascuțit care crește în fruntea boilor și a altor rumegătoare. (La cerbĭ e în formă de ramurĭ). Fie-care din cele doŭă mînere cu care îndrepțĭ plugu la arat. Fie-care din cele doŭă colțurĭ ale luniĭ noĭ. Aripă (flanc) a frontuluĭ (Cost. 1, 271). Iron. Bucată de pergament cu versurĭ religioase (filacteriĭ) pe care Jidaniĭ șĭ-o leagă în frunte și la brațu stîng cînd se închină și provoacă sarcazmu [!] Românuluĭ (V. avgar și habotnic). Fam. Cu coarne, distins, breaz, priceput: par´că tu eștĭ maĭ cu coarne de cît el? Mincĭună cu coarne, mare mincĭună, mincĭună gogonată. Cel cu coarne, d***u. Coarne de mare (nord), roșcove. S. n., pl. urĭ. Trîmbiță, cornet, goarnă, maĭ ales făcută dintr´un corn de boŭ (V. goarnă). Chiflă, franzeluță în formă de semilună saŭ alt-fel. Un fel de ploscuță de ținut prafu de pușcă la vînat pentru puștile care se încărcaŭ pe la gură.

corovátică și -bátică f., pl. ĭ (rus. korovaĭka, o pasăre [fr. courlis vert], d. koróva, vacă). Mold. O pasăre maĭ mică de cît gaița (cu care e înrudită), verde, cu aripile albastre (corácias gárrula), numită și dumbrăveancă (Mold. nord) și dumbrăvĭoară (Btș.) și cĭoară pucĭoasă. Lumînărică, coada vaciĭ (rus. rut. koroveák), o plantă scrofulariacee (V. lumînărică). Albastriță. – Și corovátic, m.

corp n., pl. urĭ (lat. corpus). Orĭ-ce substanță, organică saŭ anorganică: toate corpurile-s solide, lichide saŭ gazoase. Partea materială a uneĭ ființe, trup: corp de om, de vită. Parte de armată maĭ mare de cît diviziunea: armata românească are șapte corpurĭ. Regiment: baniĭ corpuluĭ. Corporațiune: corpu ferarilor. Colectivitate, toțĭ la un loc: corpu didactic (corepunde terminațiuniĭ -ime cînd e vorba de profesiunĭ: corpu studențesc = studențimea). Parte principală din ceva: casa asta are doŭă corpurĭ, corp de pompă. Corp ceresc, stea saŭ bolid. Corp de gardă, post militar, soldațĭ de pază. Corp al delictuluĭ, obĭect care probează existența delictuluĭ, cum ar fi un cuțit rămas de la asasin. Corpurĭ legĭuitoare, Camera și Senatu. Spirit de corp, spirit de solidaritate cu corpu orĭ cu societatea din care facĭ parte. A te constitui în corp, a te aduna, a te strînge formînd un corp. În Let. córpus (rus. pol. korpus) și (grecizat) córpos, pl. urĭ, corp de armată (ca 3, 266-267).

cortése f. pl. Cuv. tradus foarte răŭ din cărțile franceze, care redaŭ prin cortès, cuvîntu sp. și pg. cortes, pl. de la corte, curte. Decĭ pe rom. nu se poate zice de cît curțĭ (parlamentu spaniol și portughez), așa cum zicĭ statele generale după fr. les états généraux.

corvétă f., pl. e (fr. corvette, d. lat. corbita, corabie de transport, d. corbis, corba, coș, paner; it. corvetta. V. corfă, coropcă). Veche corabie de războĭ, maĭ mică de cît fregata și maĭ mare de cît bricu.

cosác m. (bg. kosák și kosát, rus. kosátka a. î.). Sud. Un pește fluvial din neamu plăticiĭ (ceva maĭ mic de cît asta), albastru închis pe spinare, și în colo alb, cu solzĭ micĭ (ábramis bállerus). Munt. Fam. Pirpirí-cosác, pirpiriŭ, lefter, fără nicĭ un ban.

2) cost, a -á v. intr. (it. costare, fr. coûter, d. lat. con-stare, a consta. – Cost, coștĭ, costă și coastă, costăm; să coste și să coaste). Am prețu de: cartea costă cincĭ francĭ. Fig. Mă produc, mă fac (c´o perdere [!], c´o grijă, c´o muncă oare-care): această carte costă multă muncă. V. tr. Această carte m´a costat multă muncă. cît te costă această lampă? Fig. Vorba asta mă costă, mă doare. – În nord a custa. Maĭ vechĭ (pe la 1800) costisesc (ngr. kostízo, aor. ekóstisa).

dărăcésc v. tr. (d. darac). Peptăn cu daracu (Lîna dărăcită e maĭ fină de cît cea peptănată). V. chelfănesc.

deál (ea dift.) n., pl. dealurĭ (vsl. dĕlŭ, parte pre-dĕlŭ, hotar [de aicĭ Predeal]. V. deiniță). Măgură, colnic, înălțime de pămînt maĭ mică de cît muntĕle. Vest. Podgorĭe: Dealu Mare, Dealu Drăgășanilor. La deal, în sus, suind, în opoz. cu la vale: caru, corabia merge greŭ la deal. Greŭ la deal, răŭ la vale, e dificil în orĭ-ce caz. Ce maĭ la deal, la vale?, ce maĭ perdem timpu degeaba? Să ne punem pe lucru!

cotitáte f. (fr. quotité, d. lat. quotus, cît, ca quantitas de quantus). Sumă fixă la care se suĭe o cotizațiune. Impozit de cotitate, acela în care se hotărăște imediat suma de plată după avere, în opoz. cu impozit de reparațiune. Jur. Cotitate disponibilă, acea parte din avere pe care poțĭ s´o lașĭ cuĭ vreĭ și care variază după număru copiilor. (V. rezervă legală).

Heraclidae se numeau toți descendenții lui Heracles: atît fiii eroului și ai Deianirei, cît și urmașii acestora. După apoteozarea lui Heracles, copiii săi, urmăriți de ura lui Eurystheus, au găsit o vreme adăpost la curtea regelui Ceyx, din Trachis. Apoi, cum Eurystheus amenința cu războiul, ei au fost siliți să se refugieze din nou, de data aceasta la atenieni. Eurystheus le-a declarat război și acestora, dar a fost înfrînt și ucis în luptă. După victoria repurtată împotriva lui Eurystheus, heraclizii, sub conducerea lui Hyllus, fiul cel mai mare al lui Heracles, s-au îndreptat spre Peloponnesus, patria tatălui lor, cu gîndul să se stabilească acolo (v. și Hyllus). Prima încercare se soldează cu un eșec: pe drum ei se întîlnesc cu armata regelui Echemus, care-i învinge. Însuși Hyllus cade în luptă. Heraclizii mai fac, de-a lungul timpului, câteva tentative de a ajunge în Peloponnesus. Conduși mai tîrziu de Aristomachus, sînt din nou înfrînți și alungați. În schimb, sub conducerea lui Temenus și a fraților săi – Aristodemus și Cresphontes – izbîndesc, reușind în cele din urmă să ia în stăpînire și să-și împartă Peloponnesul.

Hestia, cea mai mare dintre fiicele lui Cronus și ale Rheei și soră cu Zeus și cu Hera. Cu toate că a fost curtată de Apollo și de Poseidon ea a rămas, cu îngăduința lui Zeus, pururea fecioară. Nu părăsea niciodată Olympul și era considerată, atît de zei cît și de muritori, drept protectoarea căminului. Atribuțiile ei se suprapuneau cu cele ale Vestei, din mitologia romană.

déci- (lat. decem zece) prefix care, în sistema metrică, arată o unitate de zece orĭ maĭ mică de cît unitatea principală: decimetru. V. deca-.

crédit n., pl. e (fr. crédit, d. it. crédito, derivat d. crédere a crede). Reputațiune că-țĭ plăteștĭ datoriile: a avea credit. Amînare de plată, datorie: a avea credit pe (saŭ de) doŭă lunĭ, a cumpăra pe credit. Com. Parte dintr´un cont în care scriĭ supt [!] numele cuĭva ceĭa ce i se datorește de un negustor. A deschide un credit cuĭva, a-l autoriza să ĭa în numele tăŭ de la o casă banĭ cît îĭ trebuĭe. Fig. Autoritate, considerațiune: a avea credit. Fin. Sume care se pot cheltui din buget în virtutea legiĭ. Credit fonciar, stabiliment care, supt controlu statuluĭ, te împrumută, pe imobile, cu sume plătibile după lungĭ termine pin [!] anuitățĭ calculate așa în cît, la terminu [!] fixat, cel care s´a împrimutat să-șĭ achite și capitalu, și interesele. Credit mobiliar, societate comercială cate te împrumută dacă-ĭ lașĭ amanet acțiunĭ, obligațiunĭ și alte titlurĭ.

2) crep n., pl. urĭ (fr. crêpe d. lat. crĭspus, creț. V. crispez). Un fel de stofă străvezie de mătase orĭ de lînă fină. Crep de China, crep maĭ des de cît cel obișnuit și din care se fac eșarpe [!], șalurĭ ș. a. Bucată neagră din această stofă care se poartă în semn de doliŭ. – V. fludă, zăbranic.

crețésc, -eáscă adj. (d. creț, după aspectu cojiĭ cînd le păstrezĭ). Mere crețeștĭ, un fel de mere foarte gustoase maĭ micĭ de cît cele domneștĭ și care se zbîrcesc puțin după cules.

crevétă f., pl. e (fr. crevette, var. din chevrette, căpriță). Un fel de rac mic cît un gîndac.

cristéĭ și cristél m., pl. eĭ (vrom. crăsteĭ, d. vsl. krastelĭ). Est. O pasăre din ordinu celor cu picĭoroange, ceva maĭ mare de cît prepelița și trăitoare pin [!] cîmpiĭ (crex pratensis). Există și o varietate de baltă. – În sud cîrsteĭ.

crósnă și (Trans. Mold.) cróșnă f., pl. e (rus. króšnĕa, bg. króšnĕa, krosna, coș de purtat în spinare; ceh. krosno, krošna, cîrlig de hamal; vsl. krosno. V. încrosnez. Bern. 1, 624). Sarcină, bagaj cît se poate duce'n spinare: aŭ purces cum aŭ putut, uniĭ numaĭ cu croșna și cu copiiĭ în brațe (Nec. 2, 273), șĭ-a petrecut vĭața cu croșna'n spinare (Ĭorga, Neam. Rom. Lit. 3,514). – Și croașnă. La Ctcu crosnă și crósnie, sarcină, funie de hamal. V. cîrcă.

cruntéz v. tr. (lat. cruentare). Vechĭ. Umplu de sînge. Azĭ. Taĭ (lovesc, mușc) așa în cît să curgă puțin sînge: s´o cruntez eŭ așa cît trebuĭe (VR. 1932, 4, 22). Vidin. Scurtez (mustața). V. încruntat.

cuc m. (lat. cŭcus, cuccus [cúcŭlus și cŭcúlus], it. cucco, fr. coucou, sp. pg cuco, cuc). O pasăre agățătoare ĭnsectivoră [!] care strigă „cúcu-cúcu”, de unde-ĭ și vine numele. Cuc armenesc (Iron.), pupăză. A-țĭ cînta cucu'n față, a ți se prezice ceva bun. Singur cuc, absolut singur. A trăi ca un cuc, izolat fără familie (căcĭ se crede că femeĭa cuculuĭ își depune oŭăle în cuĭbu altor păsărĭ). Beat cuc, beat criță, beat mort. E cuc de beat, de înamorat, e foarte beat, foarte înamorat. De florile cuculuĭ, de florile măruluĭ, fără folos, în zadar: a munci de florile cuculuĭ. cît cucu, cît e cucu (Rar), nicĭ-odată, cît e hău. Ceasornic cu cucu (adică „cu strigătu de cucu”, un fel de ceasornic mural care, cînd se împlinesc orele, strigă „cucu”).

cúfăr n., pl. ere (germ. koffer, fr. coffre, d. lat. cóphinus, ĭar acesta d. vgr. kóphinos, coșniță; it. cófano). Ladă de călătorie maĭ mare de cît geamantanu și maĭ scumpă de cît o simplă ladă fiind-că e îmbrăcată în pînză saŭ în pele [!]. V. sipet.

2) cúget, a -á v. tr. (lat. cógito, côgitare, d. agitare, a agita în gînd; vit. coitare, vfr. cuidier, pv. sp. pg. cuidar. V. agit, actor, acțiune, coagulez, reactiv). Sec. 17 ș. a. Proĭectez, plănuĭesc: a cugeta vicleniĭ. Azĭ (maĭ rar de cît gîndesc). V. intr. Mă gîndesc, îmĭ formez în minte ideĭa unuĭ lucru: a cugeta la nemurirea sufletuluĭ. Îmĭ aduc aminte: cuget la țara mea. – În Trans. și refl.