CACIULA, caciuli, s. f. 1. Obiect confectionat din blana de oaie sau de alt animal si care serveste la acoperirea capului. Buna ziua, caciula (ca stapanu-tau n-are gura)! se spune, in bataie de joc, unuia care nu saluta. ◊ Expr. A-si lua (sau a-si scoate) caciula (de pe cap) = a-si descoperi capul in semn de salut sau de respect. La asa cap, asa caciula = cum e omul, asa e si purtarea lui. A-i iesi (cuiva) parul prin caciula = a) a i se uri asteptand; b) a o duce greu; a saraci. A fi (sau a se sti, a se simti) cu musca pe caciula = a se simti vinovat. (Asta sau aia e) alta caciula = (aceasta e) altceva, alta socoteala. A da cu caciula in caini = a fi cu chef, a-si face de cap. (Bun de) sa dai cu caciula-n caini = foarte gustos. ♦ Fig. Om, persoana, individ. Cate cinci lei de caciula. 2. Obiect in forma de caciula (1) (care serveste ca acoperamant pentru cosuri, canale etc.). ♦ Partea superioara a ciupercii. – Cf. alb. kesul'e.

TURCA², turci, s. f. Caciula mare si mitoasa facuta din blana de oaie turcana. – Cf. turcan.

TURCANESC, -EASCA, turcanesti, adj. (Mai ales despre caciuli) Facut din blana de oaie turcana sau din lana turcana. – Turcan + suf. -esc.

PIEPTAR, pieptare, s. n. 1. Obiect de imbracaminte (de postav, de lana etc.) fara maneci, care acopera ca o vesta partea superioara a corpului; spec. cojocel scurt din blana de oaie, fara maneci, adesea ornamentat, incheiat in fata sau pe umar; bundita. 2. Obiect de metal, de zale sau de piele groasa care acoperea pieptul si spatele luptatorilor din vechime, aparandu-i de loviturile adversarului. ♦ Bucata de piele groasa cu care scrimerii isi acopera pieptul. 3. Curea lata la hamuri, care trece pe sub pieptul calului. – Piept + suf. -ar.

FERMENEA, fermenele, s. f. Haina scurta facuta din stofa brodata cu fir sau cu matase, uneori captusita cu blana, pe care o purtau odinioara boierii peste anteriu; scurteica imblanita cu blana de oaie, purtata de tarani. – Din tc. fermene.

CLABAT, clabete s. f. Caciula din blana de oaie. (din sb. klobuc = caciula)

FERMENEA ~ele f. inv. 1) Haina scurta (imblanita), brodata cu fir sau cu matase, purtata de boieri peste antereu. 2) Haina scurta, taraneasca, captusita cu blana de oaie. [Art. fermeneaua; G.-D. fermenelei] /<turc. fermene

TURCA² ~ci f. Caciula mare si mitoasa, confectionata din blana de oaie turcana. /Orig. nec.

calpac (calpace), s. n. – Caciula inalta cilindrica, din blana de oaie cu parul pe din afara. O purtau la inceput domnitorul si boierii, incepind din sec. XVIII au folosit-o si negustorii mai bogati. Tc. kalpak (Roesler 594; Seineanu, II, 83; Lokotsch 1039; Ronzevalle 135); cf. ngr. ϰαλπάϰι, bg., sb. kalpak, mag. kalpag, rus. kolpag, fr. colback, it. colbac, colbacche.

tihoarca, tihoarce, s.f. (reg.) cojoc din blana de oaie, lung, cu blana inafara.

turca², turci, s.f. (reg.) 1. caciula mare si mitoasa facuta din blana de oaie turcana. 2. lana colorata, toarsa subtire.

MUTON¹ s.n. blana de oaie prelucrata, pentru mantouri. ◊ muton dore = blana de culoare aurie. ◊ haina din astfel de blana. (< fr. mouton)

CACIULA, caciuli, s. f. 1. Acoperamant pentru cap facut din blana de oaie sau de alt animal. Buna ziua, caciula (ca stapanu-tau n-are gura)! se spune, in bataie de joc, unuia care nu saluta. ◊ Expr. A-si lua (sau a-si scoate) caciula = a-si descoperi capul in semn de salut sau de respect. La asa cap, asa caciula = cum e omul, asa e si purtarea lui. A-i iesi (cuiva) parul prin caciula = a) a i se uri asteptand; b) a o duce greu, a saraci. A fi (sau a se sti, a se simti) cu musca pe caciula = a se simti vinovat. (Asta sau aia e) alta caciula = (aceasta e) altceva, alta socoteala. A da cu caciula in caini = a fi cu chef, a-si face de cap. (Bun de) sa dai cu caciula-n caini = foarte gustos. ♦ Fig. Om, persoana, individ. Cate cinci lei de caciula. 2. Obiect in forma de caciula (1) (care serveste ca acoperamant pentru cosuri, canale etc.). ♦ Partea superioara a ciupercii. – Comp. alb. kesul'e.

CHICHERITA, chicherite, s. f. Insecta parazita care traieste in blana oilor si le suge sangele (Melophagus ovinus). – Cf. bg. kekerica.

OAIE, oi, s. f. 1. Animal domestic rumegator, crescut pentru lana, lapte si carne; spec. femela acestei specii (Ovis aries). ◊ Expr. Ca oile = cu gramada, gramada; in dezordine. A umbla sa iei (sau sa scoti) doua piei de pe o oaie = a urmari un castig exagerat. A suge (de) la doua oi = a trage concomitent foloase din doua parti. A o face de oaie = a proceda neindemanatic, a face o mare prostie, o gafa. A fi destept (sau siret) ca oaia, se spune ironic despre un om naiv sau prost. (Prea) e de oaie, se spune despre vorbe sau actiuni cu totul nepotrivite, lipsite de tact, de masura. ♦ Carne de oaie (1). ♦ blana de oaie (1). 2. (In limbajul bisericesc; mai ales la pl.) Credincios, considerat in raport cu preotul; crestin, drept-credincios. [Pr.: oa-ie] – Lat. ovis.

CHICHERITA, chicherite, s. f. Insecta parazita de culoare feruginoasa, care traieste in blana oilor si le suge sangele (Melophagus ovinus). – Comp. bg. kekerica.

MUTON, mutoane, s. n. blana de oaie vopsita si prelucrata. ♦ Haina confectionata din aceasta blana. – Din fr. mouton.

MUTON ~oane m. 1) blana de oaie prelucrata si vopsita. 2) Haina confectionata din astfel de blana. /<fr. mouton

CARACUL s.m. Rasa de oi cu blana buclata, de obicei neagra, asemanatoare cu astrahanul. // s.n. Blanita unui miel din aceasta rasa. [Pl. (s.m.) -li, (s.n.) -luri, var. carachiul s.m.n. / < Karakul – oras in Asia Centrala].

CARACUL s. m. 1. rasa de oi cu blana buclata, neagra, asemanatoare cu astrahanul. 2. blanita de miel din aceasta rasa. (< fr. caracul)

MIL, miluri, s. n. (Inv. si reg.) blana de oaie.

MIEL, miei, s. m. Puiul (mascul al) oii, in primele luni de la nastere. ◊ Zapada (sau omatul) mieilor zapada care cade uneori primavara tarziu. ♦ blana prelucrata a puiului oii; carnea acestui animal. – Din lat. agnellus.

CARACUL, (1) s. m., (2) s. n. 1. S. m. Numele unei rase de oi ai caror miei au blana buclata, asemanatoare cu astrahanul, 2. S. n. Blanita de miel apartinand acestei rase, din care se fac caciuli, paltoane etc. [Var.: carachiul s. m. si n.] – Din fr. caracul.

bitusa (-se), s. f. – blana, haina din piele de oaie cusuta pe dos (cu blana in interior). – Var. bitusca; botoase, botosana, s. f. (oaie batrina). Mag. bojtos, buitus (Draganu, Dacor., V, 333). Pentru Lahovary 315, este cuvint anterior fazei indo-europene.

CARACUL, (1) s. m., (2) s. n. 1. Numele unei rase de oi ai caror miei au blana buclata, asemanatoare cu astrahanul. 2. Blanita de miel apartinand acestei rase, din care se fac caciuli, paltoane etc. [Var.: carachiul s. m. si n.] – Fr. caracul.

BUNDA, bunde, s. f. 1. Haina lunga si larga de postav, imblanita, purtata de barbati; burca¹; (reg.) blana mare facuta din piei de oaie, intrebuintata de tarani ca imbracaminte de iarna. 2. (Reg.) Pieptar (1). – Din magh. bunda.

SEIN, -A, seini, -e, adj. (Reg.) 1. (Despre lana, blana) De culoare cenusie-roscata. 2. (Despre oi) Cu lana cenusie-roscata. – Et. nec.

BUNDA, bunde, s. f. 1. Haina lunga si larga de postav, imblanita, purtata de barbati; (reg.) blana mare facuta din piei de oaie, intrebuintata de tarani ca imbracaminte de iarna. 2. (Reg.) Cojocel scurt, fara maneci, din piele de miel, avand pe fata cusaturi din fire de lana colorata, pe care il poarta taranii si tarancele; pieptar. – Magh. bunda.

sein, seina, adj. si s.f. (reg.) 1. (adj.; despre lana, blana) de culoare roscata-cenusie. 2. (adj.; despre oi) cu lana roscata-cenusie; sura. 3. (adj.; despre par, barba, mustati; despre oameni) carunt. 4. (s.f.) varietate de struguri cu bobul de culoare alba-cenusie sau neagra-vinetie; corb. 5. (s.f. art.) numele unui cantec care se canta la culesul strugurilor. 6. (s.f.) varietate de mere.

MUTON s.n. (Frantuzism) 1. Piele de oaie (de obicei vopsita). 2. Haina facuta din astfel de blana. [< fr. mouton].

marcusa adj. f. – (oaie) cu capul negru. Sb. mrkusa „animal cu blana neagra” (Candrea).

ASTRAHAN s. n. blana cu parul matasos si cret, obtinuta de la mieii unei rase de oi (originara din Astrahan). ♦ Haina lucrata din astfel de blana. – Din Astrahan.

MIEL miei m. 1) Pui de oaie (in special de s*x masculin). Pielicica de ~. ◊ ~ul bland suge la doua oi se spune despre persoanele care trag foloase din doua parti. 2) blana prelucrata a acestui pui. 3) Carnea acestui animal. /<lat. agnellus

CARACUL n. 1) Rasa de oi, originara din Asia Centrala (orasul Karakul), ai caror miei au o blana buclata. 2) blana de miel din aceasta rasa, din care se fac paltoane, caciuli etc. /<fr. caracul

COJOC, cojoace, s. n. 1. Obiect de imbracaminte facut din piele de oaie prelucrata cu mite cu tot, care se poarta mai ales la tara ca palton (cu blana inauntru). ◊ Expr. Iarna cu sapte cojoace = iarna foarte grea. A scutura (cuiva) cojocul sau a i se face (cuiva) pielea cojoc = a bate sau a fi batut (zdravan). A nu mai intreba (pe cineva) de ce-i e cojocul = a lua (pe cineva) repede, a nu-l mai lasa sa se gandeasca. A-si teme (sau a-si pazi) cojocul = a fi precaut, a evita cu prudenta riscurile. 2. Patura de bumbac bine presata, obtinuta in filaturile de bumbac. [Var.: (reg.) cojoaca s. f.] – Din sl. kozuhu.

MITA, mite, s. f. (Mai ales la pl.) Fire din blana unor animale, care au crescut mai lungi, formand un carliont; smoc de par sau de lana. ♦ Lana tunsa pentru prima oara de pe miei; lana (de calitate inferioara) tunsa de pe capul, coada si picioarele oilor. – Lat. *agnicius, -a „de miel”.