DEMONSTRATIE, demonstratii, s. f. 1. Dovedire, pe baza de argumente si de exemple concrete, a realitatii unui fapt; demonstrare, argumentare. ♦ Sir de calcule, de rationamente etc. prin care se dovedeste adevarul unei teoreme sau continutul unei formule. 2. Procedeu de adancire deductiva a adevarului unui enunt. 3. Manifestatie publica cu caracter politic-social. 4. Exteriorizare a unui sentiment. ♦ Demonstratie de forta = concentrare si desfasurare a unor forte militare cu scopul de a intimida. – Din fr. demonstration, lat. demonstratio, (3) dupa rus. demonstratiia.

DEMONSTRATIE ~i f. 1) Operatie de dovedire, pe baza de argumente si de exemple, a evidentei unui fapt. 2) Rationament prin care se dovedeste adevarul unei teoreme sau al unei judecati. 3) Metoda intuitiva de invatamant constand in explicarea unui fenomen prin prezentarea sau producerea lui in fata elevilor. 4) Iesire in masa a populatiei in strada pentru a-si exprima aprobarea sau protestul fata de cineva sau ceva; manifestatie publica. ~ pasnica. ~ de solidaritate. 5) mil. Manevra cu scopul de a intimida sau de a insela inamicul. 6) Exteriorizare a unei atitudini sau a unui sentiment. [Art. demonstratia; G.-D. demonstratiei; Sil. -ti-e] /<fr. demonstration; lat. demonstratio, ~onis

DISERTATIE ~i f. 1) Lucrare stiintifica sustinuta public pentru obtinerea unui grad stiintific (de doctor in stiinte); teza. 2) Expunere in care se trateaza o problema in mod stiintific pe baza argumentelor si datelor dobandite prin studiu. [Art. disertatia; G.-D. disertatiei; Sil. -ti-e] /<fr. dissertation, lat. dissertatio

CONVINGE, conving, vb. III. Tranz. A face pe cineva sa adopte o parere pe baza de dovezi si argumente, a-l face sa recunoasca ceva ca adevarat. ♦ Refl. A-si da seama, a recunoaste ca ceva este intr-un anumit fel, a se incredinta de ceva. [Perf. s. convinsei, part. convins] – Din lat. convincere (dupa invinge).

A baza ~ez tranz. (teorii, argumente) A face sa aiba drept baza; a fonda. ~ argumentarea pe date concrete. /<fr. baser

ESAFODAJ, esafodaje, s. n. 1. Constructie provizorie alcatuita din bare de lemn sau de metal legate intre ele, pentru a sustine o platforma cu materiale, instalatii, muncitori etc. in timpul executarii unei constructii. 2. Fig. Ansamblu de date, de argumente, de exemple etc. pe care se bazeaza o opera, o conceptie, o ipoteza, o teorie. – Din fr. echafaudage.

RATIONAMENT ~e n. 1) Operatie a ratiunii constand dintr-o inlantuire de judecati, pe baza carora se trage o concluzie. ~ transductiv. 2) argument rational prin care se afirma sau se neaga ceva; judecata. [Sil. -ti-o-] /<fr. rationnement, lat. rationamentum

FUNDA vb. tr. 1. a pune bazele, a realiza fundatia. 2. a intemeia afirmatii, teorii etc. pe argumente, pe probe; a infiinta, a institui. (< fr. fonder, lat. fundare)

FONDA, fondez, vb. I. Tranz. A pune baza; a intemeia, a infiinta, a institui, a crea. ♦ A intemeia afirmatii, idei, teorii etc. pe argumente, pe probe. [Var.: funda vb. I.] – Din fr. fonder, lat. fundare.

FUNDAMENTA, fundamentez, vb. I. Tranz. A pune baze temeinice unei idei, unei teorii, unui program etc.; a stabili, a consolida; a demonstra cu argumente stiintifice. – Din fundament. Cf. germ. fundamentieren.

SOFISM, sofisme, s. n. Silogism sau rationament corect din punct de vedere formal, dar gresit din punct de vedere al continutului (fiind bazat pe un echivoc, pe utilizarea aspectelor neesentiale ale fenomenelor etc.), adesea folosit pentru a induce in eroare; p. gener. argument, afirmatie etc. false. – Din fr. sophisme, lat. sophisma.

DIALECTIC, -A, dialectici, -ce, s. f., adj. I. S. f. 1. (In filozofia marxista) Teorie generala si metoda filozofica constand in analiza si depasirea argumentelor contradictorii in scopul descoperirii adevarului. 2. (In filozofia antica) Arta de a discuta in contradictoriu, in scopul ajungerii la adevar. 3. (In evul mediu) Logica formala. II. Adj. Care este conform cu dialectica (I) sau care o confirma; care se bazeaza pe dialectica; care priveste fenomenele de pe pozitiile dialecticii. [Pr.: di-a-] – Din fr. dialectique, lat. dialecticus.

CONCLUZIE s.f. 1. Gandire, judecata care rezulta dintr-un sir de constatari sau de argumente; incheiere. ♦ Ultima parte a unei expuneri. ◊ A trage concluzii = a rezuma ideile emise de participantii la o dezbatere aratand consecintele care se impun in urma celor discutate. 2. Judecata finala a unui silogism. ♦ Judecata care confirma datele unei teoreme pe baza demonstratiei. 3. (La pl.) Incheiere a unei chestiuni, facuta de o autoritate judiciara sau ministeriala; aviz, propunere. ◊ A pune concluzii = a formula pe scurt acuzarea (sau apararea) intr-un proces. [Gen. -iei, var. concluziune s.f. / cf. lat. conclusio, fr. conclusion, it. conclusione].

SOCIALISM s.n. 1. (In conceptia marxista) Prima faza a oranduirii comuniste, faurita pe baza lichidarii modului de productie capitalist, intemeiata pe exercitarea puterii politice de catre clasa muncitoare si pe proprietatea sociala asupra mijloacelor de productie. 2. Conceptie, doctrina, teorie care sustine necesitatea instaurarii oranduirii socialiste. ♦ Socialism stiintific = parte constitutiva a marxism-leninismului, care studiaza procesul trecerii omenirii de la capitalism la comunism; socialism utopic = denumirea diferitelor conceptii premarxiste care sustineau necesitatea socialismului, dar nu cu argumente stiintifice, ci „rationale” si morale. [Cf. fr. socialisme, germ. Sozialismus, rus. sotializm].

CONCLUZIE, concluzii, s. f. 1. Incheiere a unui sir de judecati; gandire dedusa dintr-o serie de argumente sau constatari. ♦ Judecata noua care rezulta din alte judecati date si al carei adevar depinde de adevarul judecatilor date. 2. Ultima parte a unei expuneri sau a unei opere, care cuprinde rezultatele finale. ◊ Expr. A trage concluziile = a rezuma ideile emise de participanti in cadrul unei dezbateri si a arata consecintele care se impun in legatura cu problemele dezbatute. 3. (Mat.) Judecata care confirma datele unei teoreme pe baza demonstratiei. 4. (Jur.; la pl.) Expunerile partilor si ale procurorului intr-un proces. ◊ Expr. A pune concluzii = a formula pe scurt acuzarea (sau apararea) intr-un proces. [Var.: concluziune s. f.] – Din fr. conclusion, lat. conclusio, -onis.

argument (‹ fr., lat.) s. n. 1. Rationament sau, p. gener., orice proba menita sa dovedeasca sau sa respinga ceva. 2. (MAT.) Variabila independenta a unei functii. ♦ Unghiul dintre semiaxa reala si dreapta care uneste originea cu afixul unui numar complex, masurat in sens trigonometric direct. 3. (FILOZ., LOG.) Denumire pentru unele rationamente concrete din istoria logicii si filozofiei, care prezinta un interes special: a. ontologic, introdus de Anselm pentru a demonstra existenta lui Dumnezeu, preluat apoi de Decartes; a. indoielii, formulat de catre Decartes, in vederea asezarii cunoasterii pe baze sigure; a. bastonului, incercare de a sili prin forta pe cineva sa accepte o idee; a. la persoana, argumentare falsa prin referirea la calitatile persoanei, fara legatura logica cu ideea in discutie; a. relativ la ignoranta, bazat pe ignoranta interlocutorului; a. relativ la mila, in care se face apel la sentimente in favoarea cuiva; a. majoritatii (caz particular), cind cineva se refera la acordul majoritatii.