POÉTIC, -Ă, poetici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. Care aparține poeziei, privitor la poezie. ♦ De poet. 2. Adj. Fig. Care poate inspira pe poeți, demn de a fi motiv de inspirație; p. ext. impresionant, fermecător. 3. S. f. (Și adjectival, în sintagma artă poetică) Tratat despre creația poetică; ansamblu de reguli pentru alcătuirea unei opere literare; ramură a teoriei literaturii care se ocupă de creația poetică. 4. S. f. Ansamblu de forme și de principii poetice (1) caracteristice unei epoci sau unui curent literar; manieră poetică caracteristică unui poet. – Din ngr. poiitkós, poiitikí, lat. poeticus, poetica, it. poetico, poetica, fr. poétique.

POÉTIC, -Ă adj. 1. Propriu, caracteristic poeziei, de poezie. ◊ artă poetică v. artă; licență poetică v. licență. 2. (Fig.) Propriu a inspira un poet; (p. ext.) încântător, minunat. // s.n. Categorie estetică desemnând genul poetic. [Pron. po-e-, pl. -ci, -ce. / < lat. poeticus, cf. fr. poétique].

ÁRTĂ s.f. 1. Formă a conștiinței sociale care oglindește realitatea în imagini expresive; totalitatea operelor care aparțin acestei forme a conștiinței sociale; operă omenească în care se manifestă talent sau geniu. ◊ Operă de artă = operă rezultată din activitatea artistică creatoare. ♦ Arte liberale = denumire dată în evul mediu gramaticii, retoricii, dialecticii, aritmeticii, geometriei, astronomiei și teoriei muzicii. 2. artă poetică = a) disciplină a criticii literare care studiază regulile de urmat la alcătuirea operelor literare; b) tratat scris de obicei în versuri, poem care exprimă concepția, convingerile despre menirea artei și despre idealul poetic al autorului. 3. Fel de a lucra potrivit unor reguli și deprinderi învățate; îndemânare, pricepere, măiestrie, meșteșug, abilitate. [Pl. -te. / < lat. ars, cf. it. arte].

BARBU, Ion (pseud. literar al lui Dan Barbilian) (1895-1964, n. Cîmpulung), poet și matematician român. Prof. univ. la București. Lucrări în domeniul geometriei, algebrei și teoriei numerelor („Teoria aritmetică a idealelor”, „Grupuri cu operatori”). Ca poet, a debutat la „Sburătorul”. Versurile de început, parnasiene prin expresia solemnă, sentențioasă, dezvăluie un spirit dionisiac, o energie telurică. Baladele „După melci”, „Riga Crypto și lapona Enigel” trasfigurează un univers naturist, dînd valoare mitică anecdotei lirice. Evocator pitoresc și nostalgic al lumii balcanice („Isarlîk”). În ultima perioadă a creației, se orientează spre o lirică ermetică și inițiatică, țintînd puritatea esențelor („Joc secund”, „Uvedenrode”). Susținător al unei arte poetice intelectualiste, al unui lirism sublimat prin cerebralizare. Eseuri polemice, remarcabile prin dialectica paradoxală a ideației, prin rafinamentul expresiei. Traduceri din Shakespeare („Richard al III-lea”). M. post-mortem al Acad. (1990).

BOILEAU-DESPRÉAUX [bualó depreó], Nicolas (1636-1711), scriitor francez. Teoretiacian al clasicismului. Pe baza principiilor estetice preluate de la Horațiu, susține primatul rațiunii și al măsurii în artă, realismul psihologic și limitarea anticilor („Arta poetică”). A scris „Satire”, „Epistole” și poemul eroicomic „Strana”.

CLAUDEL [clodél], Paul (1868-1955), poet, dramaturg și eseist francez. Creația sa viguroasă, al cărei stil amintește tonalitățile versetului biblic exprimă bucuria extatică în fața creației divine („Cinci mari ode”); piese de teatru, axate pe o tematică morală, sentimentală și mistică („Ostatecul”, „Îngerul a vestit pe Maria”, „Pantoful de satin”); eseuri („Arta poetică”). Îndelungată activitate diplomatică desfășurată mai ales în Orient.

QUID DECEAT, QUID NON (lat.) ce se cuvine și ce nu – Horațiu, „Ars poetica”, 308. În artă, ca și în viață, trebuie să știi să găsești întotdeauna tonul potrivit.

PARNASIANÍSM (< fr.; {s} gr. Parnassós) s. n. Curent literar apărut în Franța la mijlocul sec. 19, numit astfel după titlul publicației „Parnasul contemporan” (3 vol., 1866, 1871, 1876), care reprezintă manifestul școlii parnasiene. Având ca promotori pe Th. Gautier, Leconte de Lisle, Th. de Banville, Ch. Baudelaire, urmați de Sully-Prudhomme, J.-M. de Heredia, Mallarmée, Verlaine, C. Mendès și, apoi, de Bourget, Saint-Beuve, A. France, Villiers de l'Isle-Adam ș.a., p. a reprezentat o reacție față de excesele lirismului romantic. Situând creația poetică sub semnul „impasibilității lucide” și al analogiei cu artele plastice, p. cultivă construcția savantă și impersonală, descriptivă sau evocativă, virtuozitatea formei, imagismul rafinat și armonia plastică. Contestat în Franța de simboliști (a căror poezie stă sub semnul analogiei cu muzica), în literatura română p. a coexistat cu simbolismul (A. Macedonski, I.C. Săvescu, N. Davidescu, I. Pillat și Cincinat Pavelescu).

ORFÍSM s.n. 1. Doctrină de mistere orfice care preconiza dualismul suflet-corp, considerând corpul ca „temniță” a sufletului, precum și credința în metempsihoză. 2. (Arte) Tendință în pictură, care, prin folosirea culorilor dure urmărind efecte poetice și muzicale, crea impresia de mișcare și luminozitate, anunțând astfel arta abstractă. [< fr. orphisme].

SI VIS ME FLERE, DOLENDUM EST PRIMUM IPSI TIBI (lat.) dacă vrei să mă facă să plâng, trebuie să te doară mai întâi pe tine – Horațiu, „Ars poetica”, 102-103. Sinceritatea sentimentului este una dintre condițiile forței emoționale ale operei de artă.

MÚZĂ, muze, s. f. 1. (Mitol.) Fiecare dintre cele nouă divinități alegorice ocrotitoare și inspiratoare ale artelor și ale științelor; spec. zeiță a poeziei, care inspiră pe poeți. 2. Inspirație poetică. 3. (Livr.) Poezie, literatură. – Din lat., it. musa, fr. muse, ngr. músa, germ. Muse.

ÁRTĂ ~e f. 1) Formă a activității umane care oglindește realitatea prin imagini expresive. ~ populară. ~ poetică. 2) Totalitate a operelor dintr-o epocă, dintr-o țară, care aparțin acestei activități. 3) Fiecare dintre modalitățile de exprimare a frumosului, a esteticului. ~ cinematografică. ~ teatrală. ~e plastice. 4) Totalitate de cunoștințe și de priceperi, necesare pentru activitatea într-un anumit domeniu. ~ oratorică. ◊ ~ militară ramură a științei militare care se ocupă cu teoria și tactica acțiunilor de luptă. [G.-D. artei] /<fr. art, lat. ars, artis

MÚZĂ s.f. Fiecare dintre cele nouă zeițe, fiice ale lui Zeus, care ocroteau artele și științele; (p. ext.) zeița poeziei, inspiratoare a poeților. ♦ (Fig.) (Izvor de) inspirație poetică. [< lat. musa].

POEZÍE s. f. 1. creație literară în versuri; arta de a scrie în versuri. ◊ totalitatea poeziilor unui poet, ale unui popor etc. 2. (fig.) caracterul poetic al unui peisaj, al unei întâmplări etc.; farmec, frumusețe, încântare. (< fr. poésie, lat. poesis, it. poesia, germ. Poesie)

DESINIT IN PISCEM (lat.) termină în (coadă de) pește – Horațiu, „Ars poetica”, 4: „Desinit in piscem mulier formosa superne” („Termină o femeie frumoasă în coadă de pește”). Horațiu compară opera de artă lipsită de coerență stilistică sau de idei cu o astfel de reprezentare plastică.

POEZÍE s.f. 1. Arta de a scrie în versuri; creație, operă literară în versuri. ♦ Totalitatea poeziilor unui poet, ale unui popor etc. 2. (Fig.) Caracterul poetic al unui peisaj, al unei întâmplări etc.; farmec, frumusețe, încântare. [Gen. -iei. / < fr. poésie, it. poesia, cf. lat. poesis, gr. poiesis].

MÚZĂ s. f. 1. (mit. gr.) fiecare dintre cele nouă zeițe ocrotitoare ale artelor și științelor; (p. ext.) zeița poeziei, inspiratoare a poeților. ◊ (fig.) femeie iubită de un poet, pe care îl inspiră. 2. (fig.) inspirație poetică. (< lat., it. musa, fr. muse, germ. Muse)