ÁPĂ, ape, s. f. I. 1. Lichid incolor, fără gust și fără miros, compus hidrogenat al oxigenului, care formează unul din învelișurile Pământului. ◊ Apă neagră = glaucom. ◊ Expr. Apă de ploaie = vorbe fără conținut, vorbe goale; (concr.) lucru fără valoare. A bate apa în piuă = a vorbi mult și fără rost. A fi (toți) o apă (și un pământ) = a fi la fel. A intra la apă = a) (mai ales despre țesături) a-și micșora dimensiunile după ce a fost băgat în apă (I 1); b) (fam.) a ajunge într-o situație grea, neplăcută. (Fam.) A băga pe cineva la apă = a face (cuiva) un mare neajuns. A nu avea (nici) după ce bea apă = a fi extrem de sărac. 2. Masă de apă (I 1) formând un râu, un lac, o mare etc. ◊ Ape teritoriale = porțiune a mării sau a oceanului situată de-a lungul coastelor unui stat, formând o parte integrală a teritoriului acestuia. ◊ Loc. adv. Ca pe apă sau ca apa = în mod curgător, fluent; pe dinafară. Știe lecția pe dinafară. ◊ Expr. A ști (sau a vedea) în ce ape se scaldă cineva = a cunoaște gândurile, intențiile sau dispoziția cuiva. A lăsa pe cineva în apele lui = a nu deranja, a lăsa pe cineva în pace.A nu fi în apele lui = a fi abătut sau prost dispus. A-i veni (cuiva) apă la moară = a se schimba împrejurările în favoarea lui. A-i lua (cuiva) apa de la moară = a-i crea (cuiva) condiții nefavorabile; a face să nu mai poată spune nimic. ♦ (La pl.) Valuri, unde. 3. Fig. (La pl.) Joc de culori făcut în lumină de unele obiecte lucioase. II. 1. (Urmat de determinări) Denumire dată unor preparate lichide industriale, farmaceutice, de parfumerie etc. Apă de colonie. ◊ apă grea = combinație a oxigenului cu deuteriul, folosită în unele reactoare nucleare. Apă oxigenată v. oxigenat. (Pop.) Apă tare = acid azotic. Apă de clor = soluție folosită ca decolorant în industria textilă și a hârtiei. Apă de var = soluție cu proprietăți antidiareice și antiacide. Apă deuterică^{Vezi nota} = apă grea. 2. Fig. Denumire dată unor secreții apoase ale corpului (lacrimi, salivă, sudoare etc.). ◊ Expr. A-i lăsa (cuiva) gura apă (după ceva) = a dori (ceva) nespus de mult. A fi (numai o) apă = a fi foarte transpirat. – Lat. aqua.

IZVORU BÂRZII, com. în jud Mehedinți; 2.855 loc. (1998). Combinat chimic (în satul Hălânga) pentru producerea de apă grea necesară centralei atomoelectrice de la Cernavodă. Creșterea bovinelor. Viticultură. În satul Schitu Topolniței se află mănăstirea Topolnița, cu biserica Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul (1644-1646; construită pe locul uneia din sec. 14); păstrează picturi murale în stil bizantin (din 1673). După secularizare (1863), mănăstirea a fost părăsită și reînființată în 1930. Restaurată în 1930-1932, 1991-1992.

HALBAN [albã], Hans (1877-1964), fizician francez de origine austriacă. A descoperit (1939), împreună cu Fr. Joliot-Curie și L. Kowarski, emisia de neutroni care are loc în timpul fisiunii uraniului. Împreună cu L. Kowarski, a participat la construirea primului (1947) și a celui de-al doilea (1952) reactor nuclear pe bază de apă grea.

REACTOR NUCLEAR s. n. (FIZ.) Instalație complexă în care se realizează fisiunea nucleelor elementelor grele printr-o reacție în lanț controlată. Funcționarea unui r.n. se bazează pe faptul că fisiunea unui nucleu atomic, provocată de acțiunea unui neutron, este însoțită de eliberarea altor 2-3 neutroni, precum și de degajarea unei însemnate cantități de energie (îndeosebi ca energie cinetică a fragmentelor de fisiune și a neutronilor emiși), care, în final, apare sub formă de căldură. Fiecare nou neutron poate provoca, la rândul lui, fisiunea unui alt nucleu și astfel numărul neutronilor, ca și cel al fisiunilor, poate crește în avalanșă, procesul dobândind un caracter de reacție în lanț autoîntreținută. Din punctul de vedere al vitezei neutronilor care realizează fisiunile, r.n. se împart în: r. termice, în care viteza predominantă corespunde practic unei situații de echilibru termic al neutronilor cu materialele din zona activă; r. epitermice, în care aproape jumătate din fisiuni se datoresc neutronilor cu viteze superioare celor de agitație termică; r. intermediare, în care majoritatea fisiunilor sunt produse de neutroni ale căror viteze sunt superioare celor de agitație termică și inferioare celor cu care neutronii sunt eliberați în procesele de fisiune; r. rapide, în care fisiunile sunt înfăptuite de neutronii ale căror viteze nu diferă mult de cele cu care ei sunt emiși prin fisiune. Partea cea mai importantă a r.n. este regiunea unde se desfășoară reacțiile de fisiune, numită zona activă. Aici se află materialul fisionabil sau combustiblul nuclear, care poate fi: uraniu natural, uraniu îmbogățit cu izotopul U{²35}, plutoniu etc., și moderatorul, care are rolul de a încetini neutronii rapizi și care poate fi: apă obișnuită, apă grea, grafit etc. În r.n. de tip eterogen combustibilul nuclear este dispus sub formă de elemente distincte (de obicei bare) înconjurat de moderator, iar în r.n. de tip omogen combustibilul și moderatorul formează un amestec intim, sub forma unei soluții sau a unei suspensii. Proporția de moderator raportată la cantitatea de combustibil depinde de felul r.n., fiind mai mare la r.n. termice și foarte mică (sau lipsind complet) la r.n. rapide. Zona activă este înconjurată de un reflector, care are rolul de a reduce, prin împrăștiere elastică, scăpările de neutroni în afara zonei active. Pentru reglarea puterii, r.n. este prevăzut cu câteva bare de control (sau de reglaj), care pot fi introduse mai mult sau mai puțin în zona activă și care, fiind făcute din materiale puternic absorbante, acționează asupra cantității de neutroni liberi și, implicit, asupra intensității reacției globale. Alte bare de același tip, numite bare de siguranță, au rolul de a opri automat funcționarea r.n. în caz de avarie. Căldura produsă în zona activă este preluată și transferată în afara r.n. prin intermediul unui agent de răcire, care poate transporta energia termică până la un schimbător de căldură sau direct la un turbogenerator (în cazul unor tipuri de r.n. energetice) ori la un turn de răcire (în cazul r.n. de cercetare). Drept agenți de răcire se folosesc: apă, apă grea, gaze (ex. bioxid de carbon), metale topite (ex. sodiu), substanțe organice (ex. difenil) etc. Uneori agentul de răcire se confundă cu moderatorul (de exemplu la r.n. cu apă). O componentă importantă a r.n. este recipientul, care împiedică substanțele radioactive să iasă în afara zonei active și care uneori este și vas de presiune pentru agentul de răcire. Pentru evitarea iradierii personalului cu radiațiile nocive foarte intense care se formează în zona activă, precum și pentru evitarea contaminării aparaturii și echipamentului auxiliar, recipientul r.n. este înconjurat de un zid gros dintr-un material absorbant (de obicei beton special). R.n. este prevăzut cu un tablou de comandă, care conține comenzile dispozitivelor de reglaj, precum și instrumentele de măsură și de înregistrare pentru temperatura și presiunea din zona activă, fluxul de neutroni, pozițiile barelor de control și ale celor de siguranță etc. Se construiesc r.n. pentru diferite scopuri: a) r. de cercetare, care oferă posibilitatea utilizării fluxurilor intense de neutroni și de radiații gamma și care uneori poate și folosit și pentru producerea izotopilor radioactivi; b) r. energetic, care este destinat producției de energie termică și care poate fi staționar (montat într-o centrală electronucleară) sau mobil (montat pe nave de suprafață, pe submarine etc.); c) r. reproducător, care transformă un material puțin fisionabil (ex. U²³⁸)sau nefisionabil (ex. Th²³²) într-un combustibil nuclear mult mai eficient (în Pu²³⁹, respectiv U²³³), în vederea utilizării ulterioare a acestuia într-un r.n. energetic. Primul r.n. a fost construit la Chicago (S.U.A.), în 1942, de către E. Fermi; era un r.n. eterogen, cu grafit moderator, de putere practic nulă. În prezent puterea r.n. ca și diversitatea de tipuri, este în continuă creștere; cele mai mari r.n. au puteri de ordinul sutelor de megawați. În România a fost dat în funcțiune, în 1954, un r.n. de cercetare, de tip eterogen, care funcționează cu uraniu îmbogățit (10% U²³⁵), având ca moderator apa obișnuită; s-a construit, la Cernavodă, o centrală atomoelectrică, în colaborare cu Canada, pe baza conceptului r.n. de tip CANDU (Canadian Deuterium Uranium). Centrala atomoelectrică funcționează cu uraniu natural și utilizează apa grea ca moderator și ca agent de răcire. Primul grup energetic (din cele 5 preconizate) are o putere instalată de 700 MW și a fost inaugurată oficial la 17 apr. 1996 (producția de energie electrică a început în nov. același an).

ALCOÓL, (1) alcooli, s. m., (2, 3) alcooluri, s. n. 1. Derivat obținut prin înlocuirea unui atom de hidrogen din molecula unei hidrocarburi cu un oxidril. 2. Lichid incolor, inflamabil, cu miros și gust specific, obținut prin fermentarea zaharurilor din cereale, fructe etc. sau pe cale sintetică și folosit la prepararea băuturilor spirtoase, ca dezinfectant, combustibil, dizolvant etc; etanol, alcool etilic, spirt. ◊ Alcool denaturat = alcool brut sau rafinat căruia i s-au adăugat denaturanți pentru a-l face impropriu consumului alimentar, dar care este folosit în industrie sau ca combustibil menajer. Alcool rafinat = alcool brut din care au fost îndepărtate impuritățile prin rectificare. Alcool sanitar = alcool colorat cu albastru de metilen și denaturat cu salicilat de metil, întrebuințat ca dezinfectant extern. Alcool solidificat = polimer al acetaldehidei, insolubil în apă, greu solubil în alcool și eter, întrebuințat drept combustibil solid. 3. Băutură alcoolică. [Pr.: -co-ol] – Din fr. alcool.

ápă-grea (chim) s. f.

PLUMB¹ n. Metal greu și moale, cenușiu-albăstrui, foarte maleabil și ductil, având diferite întrebuințări (în industria chimică, la confecționarea acumulatoarelor etc.). ◊ Ca ~ul foarte greu. apă de ~ soluție de acetat de plumb, întrebuințată, mai ales, în medicină. Alb de ~ ceruză. /<lat. plumbum

DEUTÉRIU s. n. izotop al hidrogenului, gaz incolor, mult mai dens decât acesta, prin electroliza apei grele și drept combustibil termonuclear. (< fr. deutérium, germ. Deuterium, engl. deuterium)

HIDROGÉN s. n. gaz incolor, inodor, insipid și inflamabil, care împreună cu oxigenul intră în compoziția apei. ♦ ~ greu = deuteriu; ~ sulfurat = combinație a sulfului cu hidrogenul, sub formă de gaz incolor, rău mirositor, toxic; acid sulfhidric. (< fr. hydrogène)

LACHLAN [láklən], râu în SE Australiei, afl. dr. al lui Murrumbidgee în aval de Oxley; 1.484 km. Izv. din M-ții Marii Cumpene de Ape (great Dividing Range) și străbate câmpia Murray. Pe cursul superior s-a construit barajul Wyangala (58 m înălțime și 305 m lungime), datorită căruia s-a format lacul cu același nume. Seacă parțial vara. Primul râu din Australia, descoperit și explorat între 1815 și 1817 de către George William Evans și numit astfel în onoarea lui Macquarie L., guvernator al statului New South Wales.

HUȘTIULIÚC interj. (Reg.) Cuvânt care imită zgomotul produs prin căderea unui corp greu în apă. – Onomatopee.

ȘTIOBẤLC interj. (Reg.) Cuvânt care imită zgomotul produs de căderea unui corp (greu) în apă; bâldâbâc ! – Onomatopee.

HIDROGÉN s.n. Gaz incolor, inodor, insipid și inflamabil, care împreună cu oxigenul intră în compoziția apei. ◊ Hidrogen greu = deuteriu; hidrogen sulfurat – combinație a sulfului cu hidrogenul, care se prezintă ca un gaz incolor, rău mirositor, toxic; acid sulfhidric. [< fr. hydrogène, cf. gr. hydor – apă, gennan – a produce].

ZAHARÍNĂ s. f. Substanță organică solidă, cristalizată, greu solubilă în apă, cu o putere de îndulcire de 500 de ori mai mare decât a zahărului, netoxică și neasimilabilă, întrebuințată ca înlocuitor al zahărului în alimentația bolnavilor de diabet. – Din fr. saccharine.

huștiulúc interj. – Redă căderea în apă a unui corp greu. Creație expresivă, cf. hîș, hî(r)șt.

BÂHLÍ, pers. 3 bâhlește, vb. IV. Refl. (Reg., mai ales despre apă) A căpăta un miros greu de stătut (din cauza putrezirii materiilor organice). – Cf. bahnă.

A SE BÂHLÍ se ~éște intranz. 1) (despre ape stătute) A căpăta miros greu (din cauza putrezirii materiilor organice). 2) (despre produse) A-și perde proprietățile, căpătând un miros greu. /Din bahnă

OLIGODINAMÍE s. f. acțiunea de distrugere a bacteriilor din apă de către ionii metalelor grele, la o concentrație foarte mică a acestora. (< fr. oligodynamie)

BOLOVÁN, bolovani, s. m. Piatră (voluminoasă și grea) rotunjită prin rostogolirea ei de ape; pietroi. ♦ Bucată mare de pământ sau dintr-o materie solidă oarecare. Bolovan de sare. – Din bg. balvan.

ÎNTORTOCHEÁT, -Ă, întortocheați, -te, adj. (Despre drumuri, ape etc.) Sinuos, cotit. ♦ (Despre drumuri) greu de găsit; încurcat² (I 2). ♦ (Despre linii, fire etc.) Orientat în sensuri diverse. ♦ (Despre grafie; fig. despre modul de a vorbi, de a scrie) Complicat, cu reveniri, cu digresiuni. ♦ (Despre clădiri) Cu multe cotituri, cu împărțire complicată. – V. întortochea.

DUR¹, -Ă, duri, -e, adj. 1. (Despre corpuri solide) greu de zgâriat sau de străpuns; tare. 2. (Despre ape) Care conține săruri (de calciu și magneziu) peste limita admisă pentru apele potabile industriale. 3. (În sintagma) Consoană dură = consoană a cărei articulație nu conține nici un element palatal. 4. Fig. Aspru; sever; violent, brutal, crud. – Din fr. dur, lat. durus.

DUR¹ ~ă (~i, ~e) 1) (despre corpuri solide) Care nu se lasă a fi distrus cu ușurință; rezistent la actiunea unor forțe din exterior; tare. 2) Care este greu de suportat. Climă ~ă. Pedeapsă ~ă. 3) (despre apă) Care conține săruri peste limita admisă; aspru. 4): Consoană ~ă consoană a cărei articulație nu conține nici un element palatal. 5) fig. Care se caracterizează prin lipsă de indulgență; sever; aspru; exigent. /<fr. dur, lat. durus

ZĂCÚT², -Ă, zăcuți, -te, adj. 1. Care a stat mult într-un loc; (despre apă) stătut, clocit. ♦ Putred. 2. (Rar) care a fost bolnav (greu); care are cicatrice, urme de vărsat. Zăcută de vărsat. – V. zăcea.

ZĂCÚT², -Ă, zăcuți, -te, adj. 1. Care a stat mult într-un loc; (despre apă) stătut, coclit. ♦ Putred. 2. (Rar) Care a fost bolnav (greu); care are cicatrice, urme de vărsat. Zăcută de vărsat (REBREANU). – V. zăcea.

BĂHNÍT ~tă (~ți, ~te) pop. (despre ape) Care stă neîmprospătat de mult timp, căpătând un miros greu (ca de bahnă); cu miros de bahnă; bâhlit; stătut. /bahnă + suf. ~it

ÎNGRELÁ, îngrelez vb. I. Tranz. A îngreuia (prin bucăți de plumb) marginile inferioare ale unei plase de pescuit, pentru a o face să se cufunde în apă și să se mențină în poziție verticală. – Din în- + grele (pl. lui grea).

CHIOR, CHIOÁRĂ, chiori, chioare, adj. 1. (Adesea substantivat) Care vede numai cu un ochi; căruia îi lipsește un ochi. 2. (Reg.; adesea substantivat) Orb. 3. (Adesea substantivat) Care nu vede bine. 4. (Adesea substantivat) Sașiu. 5. Fig. (Despre surse de lumină) Care dă o lumină slabă, insuficientă; (despre lumină) slab. ♦ (Despre ferestre) Prin care lumina străbate cu greu, care este prea mic sau (în parte) astupat. 6. (În expr.) apă chioară = a) nume dat în ironie unor alimente lichide sau unor băuturi alcoolice prea diluate; b) vorbe lipsite de conținut. A nu avea para chioară sau (rar, substantivat) a nu avea chioară în pungă = a nu avea nici un ban. – Din tc. kör.

INSUBMERSIBILITÁTE s. f. 1. însușirea a ceea ce este insubmersibil. 2. capacitate a unei nave de a-și păstra proprietățile de plutire în anumite condiții grele. 3. caracteristică a unei construcții de a nu fi depășită de ape peste nivelurile la care este dimensionată. (< fr. insubmersibilité)

CHIOR, CHIOÁRĂ, chiori, chioare, adj. 1. (Adesea substantivat) Care vede numai cu un ochi; căruia îi lipsește un ochi. 2. (Adesea substantivat) Orb. ◊ Expr. A da chior peste cineva = a se izbi, a se ciocni de cineva orbește. A o lua de-a chioara = a o lua razna. ♦ (Ir.) Care nu vede bine. 3. (Adesea substantivat) Sașiu. 4. Fig. (Despre surse de lumină) Care dă o lumină slabă, insuficientă; (despre lumină) slab. ♦ (Despre ferestre) Prin care lumina străbate cu greu, care este prea mică sau (în parte) astupată. 5. (În expr.) apă chioară = a) nume dat în ironie unor alimente lichide sau unor băuturi alcoolice prea diluate; b) vorbe lipsite de miez. A nu avea para chioară sau (rar) a nu avea chioară în pungă = a nu avea nici un ban. – Tc. kör.

angínă f., pl. e (lat. angina). Med. Inflamațiunea gîtuluĭ. Angină difterică, o boală grea caracterizată pin [!] unflarea amigdalelor, acoperirea lor cu o membrană albă, apoĭ gălbie, tuse, paliditate și amețeală. (Pop. bolfe și șopîrlaiță). Cînd se întinde la faringe e și maĭ gravă. (Se maĭ numește și crup și gușter). – Ob. anghină.

CLORHÍDRIC (‹ fr.) Adj. Acid ~ = gaz incolor, foarte ușor solubil în apă (p. f. -84,9ºC, p. t. -114,8ºC), cu miros înțepător, corosiv, mai greu decît aerul, care se obține prin acțiunea acidului sulfuric asupra clorurii de sodiu, și prin sinteză direct din elemente. În soluție apoasă este un acid puternic. Se întrebuințează la decapare, la fabricarea clorurilor, a clorhidraților etc.

STĂTÚT ~tă (~ți, ~te) 1) (despre apă, aer etc.) Care stă neîmprospătat de mult timp, căpătând aspect sau miros greu; neschimbat demult; închis. 2) (despre alimente) Care nu mai este proaspăt; vechi. 3) fig. (despre persoane necăsătorite) Care este trecut de vârsta căsătoriei; care este înaintat în vârstă, dar necăsătorit încă. /v. a sta

PESCUÍ, pescuiesc, vb. IV. 1. Intranz. și tranz. A prinde pește (1) sau alte animale acvatice (comestibile), de obicei cu ajutorul unor instrumente speciale; a se îndeletnici cu prinderea peștelui sau a altor animale de apă; a pescări. ◊ Expr. A pescui în apă tulbure = a profita de o situație încordată sau confuză pentru a trage foloase personale. 2. Tranz. A scoate pe cineva sau ceva din apă (pentru a salva, a recupera). 3. Tranz. Fig. (Fam.) A face rost de ceva greu de obținut. ♦ (Arg.) A acosta pe cineva; a agăța. – Din pește (după pescar).

ÁNCORĂ s.f. 1. Piesă grea metalică, cu brațe în formă de cârlige ascuțite, care se lasă la fundul apei pentru a fixa o navă. ◊ A arunca ancora = a ancora; a ridica ancora = a pleca la drum cu o navă. 2. Cablu care întărește anumiți stâlpi, construcții înalte etc. ♦ Piesă de oțel care întărește legătura dintre elementele unei construcții. [< lat. ancora, cf. it. ancora].

ÎNOTÁ, înót, vb. I. Intranz. 1. A pluti pe apă, înaintând cu ajutorul anumitor mișcări ritmice făcute cu mâinile și cu picioarele. ♦ Tranz. (Rar) A trece înot o apă. ♦ Fig. A pluti, a se mișca într-un mediu. ♦ Fig. A înainta cu greu (prin noroi, prin zăpadă). 2. Fig. A fi cufundat în ceva; a fi cuprins, copleșit de ceva. ♦ A avea din abundență ceva. ◊ Expr. A înota în miere = a-i merge foarte bine. – Lat. innotare (= natare).

ÁLBIE, albii, s. f. 1. Vas lunguieț, făcut din lemn cioplit sau din doage asamblate; covată, copaie. ◊ Expr. A face (pe cineva) albie de porci (sau de câini) = a insulta (pe cineva) cu vorbe grele, a batjocori rău (pe cineva). 2. Porțiune a unei văi, acoperită permanent sau temporar cu apă; matcă. – Lat. alvea.

STROPÍ, stropesc, vb. IV. Tranz., intranz., refl. și refl. recipr. A (se) uda (ușor, superficial) prin împroșcare, a (se) umezi ușor, a (se) acoperi cu stropi (de apă sau de alt lichid). ◊ Expr. (Tranz.) A stropi (ceva) cu sudoare = a munci din greu. ♦ Refl. Fig. A se acoperi cu pete mici: a se păta. – Cf. sl. kropiti.

STRÂMTOÁRE ~óri f. 1) Trecătoare îngustă în munți (pe unde se poate trece pe jos); strungă. 2) Spațiu restrâns; îngustime. 3) Fâșie îngustă de apă, strâmtorată de uscat, care leagă două bazine acvatice (mări sau oceane). 4) fig. Situație (materială) grea; ananghie. ◊ A se afla (sau a fi) la ~ a fi într-un impas. /strâmt + suf. ~toare

boboteáză s. f. – Sărbătoare creștină la 6 ianuarie, cînd se consideră că a avut loc botezul lui Iisus Cristos. Formație artificială, din sl. Bogŭ „Dumnezeu” și botează, constituită ca sl. Bogojavlenije „Bobotează” (Miklosich, Slaw. Elem., 15) și devenită pop., prin intermediul bisericii. Această explicație este tradițională de la Miklosich, dar a fost combătut constant de Pușcariu, Dacor., I, 437 și DAR (cf. REW 570), care pledează pentru apă-botează, formă care se aude încă în anumite regiuni din Trans., și pe care o consideră a fi cea primară. Totuși, această ultimă compunere cu greu ar putea fi autentică, deoarece este lipsită de sens (totdeauna s-a botezat cu apă, și nici un alt botez nu s-a numit altfel); este mai curînd o interpretare pop. a celei dinainte.

TÚLBURE, tulburi, adj. 1. (Despre lichide) Lipsit de transparență, de limpezime; amestecat cu impurități. ♦ (Despre ape) Agitat, învolburat. ♦ (Despre cer, vreme) Acoperit cu nori, întunecat, posomorât. ♦ Fig. Difuz, neclar. Lumină tulbure. ♦ Fig. greu de înțeles, confuz, încurcat. 2. (Despre ochi, privire) Lipsit de claritate; împăienjenit. 3. Fig. (Despre situații sociale, politice) Neliniștit, nesigur, agitat, frământat. ♦ (Despre stări psihice) Neliniștit, frământat, zbuciumat. [Var.: túrbure adj.] – Lat. *turbulus ( = turbidus).

ÁSPRU¹ ~ă (~i, ~e) 1) Care are suprafața zgrunțuroasă; cu asperități. 2) (despre perii, păr etc.) Care are firele tari, țepoase. 3) (despre apă) Care conține săruri peste limita admisă; dur. 4) (despre făină) Care nu este măcinată mărunt. 5) Care se suportă greu; care întrece măsura obișnuită. Ger ~. Vânt ~. 6) (despre persoane) Care se caracterizează prin lipsă de indulgență; fără indulgență; dur; exigent; sever. [Sil. as-pru] /<lat. asper

DUR², -Ă adj. 1. (despre corpuri) tare, solid; greu de străpuns, de zgâriat. ♦ consoană ~ă = consoană care nu are nici un element palatal în articulația ei. 2. (despre ape) cu mare proporție de săruri de calciu și magneziu. 3. (fig.) aspru; crud, brutal. (< fr. dur, lat. durus)

DUR, -Ă adj. 1. Tare, solid; greu de străpuns, de zgâriat. ◊ (Fon.) Consoană dură = consoană care nu are nici un element palatal în articulația ei. 2. (Despre ape) Bogat în săruri, cu mare proporție de săruri. 3. (Fig.) Aspru; crud, neomenos. [< fr. dur, it. duro, lat. durus].

HIDROGÉN s. n. Element chimic gazos mult mai ușor decât aerul, incolor, inodor, insipid și inflamabil, care, combinat cu oxigenul în anumite proporții, formează o moleculă de apă. ◊ Hidrogen fosforat = combinație a fosforului cu hidrogenul, care se prezintă ca un gaz incolor, foarte toxic; fosfină^{Vezi nota}. Hidrogen greu = deuteriu. Hidrogen sulfurat = combinație a sulfului cu hidrogenul, care se prezintă ca un gaz incolor, cu miros de ouă stricate, toxic; acid sulfuric. – Din fr. hydrogène.

sîngeápă (-gépe), s. f. – (Mold.) Cinzeacă, vas de formă specială din care se bea rachiu. – Var. sîngeap. Origine îndoielnică. Se consideră în general ca der. de la cinzeacă, datorită unei deformări greu de admis și pe care Candrea o explică drept etimologie populară sau mai curînd o asociere glumeață a lui sînge și apă. Această explicație e mai puțin acceptabilă, deoarece o apropiere nu se poate face decît între sînge și „vin”, ultimul nefiind consumat niciodată în vasul numit sîngeapă. Sl. są sądŭ „vas” (Cihac, II, 3250 nu este probabil, cf. Byhan 332. Pare cuvînt oriental.

STRÂMTOÁRE, strâmtori, s. f. 1. Loc strâmt, îngust, între munți sau între dealuri; defileu, trecătoare. ♦ P. gener. Loc îngust. 2. Fâșie îngustă de apă care leagă două mări sau oceane și se află între două porțiuni de uscat apropiate. 3. Faptul de a fi strâmt. 4. Fig. Situație grea, stânjenitoare (datorită lipsei de bani); încurcătură, jenă (financiară). – Strâmt + suf. -oare.

ÁNCORĂ, ancore, s. f. 1. Piesă grea de metal cu mai multe brațe cu gheare, fixată la capătul unui lanț, pe care marinarii o înfig în pământul din fundul apei spre a imobiliza vasul pe care navighează. 2. Piesă (de metal) care servește la ancorarea unui sistem tehnic. ♦ Cablu cu care se fixează de pământ anumiți stâlpi, construcții înalte etc. – It. ancora (lat. lit. ancora).

ANCORĂ, ancore, s. f. 1. Piesă grea de metal cu brațele ca niște gheare, care se coboară cu un lanț, o frânghie sau o parâmă de pe o navă în fundul apei, unde se agață pentru a ține nava în loc. ◊ Expr. A arunca ancora = a ancora; a se opri. A ridica ancora = a pleca în călătorie (cu o navă). 2. Bară (de metal) în formă de T sau de X care împiedică un zid să se dărâme. ♦ Cablu care fixează stâlpi, coșuri înalte de fabrică. – Din it., lat. ancora.

LUNG¹ ~gă (~gi) 1) Care are o întindere mare de la un capăt la altul; întins mult în lungime. Drum ~. ◊ A avea mână ~gă (a fi ~ la mână) a avea obiceiul să fure. A fi ~ în (sau de) limbă, a avea limbă ~gă) a avea obiceiul să vorbească mult și să spună ceea ce nu trebuie; a fi limbut. 2) (despre oameni) Înalt de statură. ◊ A se întinde (sau a cădea) cât este de ~ a cădea jos, lungindu-se. 3) (despre mâncăruri) Care conține prea multă apă; apos. ◊ Zeamă ~gă a) fiertură apoasă, inconsistentă și fără gust; b) vorbărie; trăncăneală. 4) (despre procese desfășurate în timp) Care durează mult; care se scurge greu; îndelungat. Iarnă ~gă. /<lat. longus

A STROPÍ ~ésc 1. tranz. 1) A uda moderat (dispersat și uniform). ~ florile. Ploaia ~it pământul. ◊ ~ (ceva) cu sudoare a munci din greu; a se trudi. 2) (o haină, ghetele sau un alt obiect) A murdări cu stropi (de noroi, de cerneală, de grăsime etc.). 2. intranz. A dispersa apă sau alt lichid uniform și în cantități mici. ~ pe jos. /Orig. nec.

CÚMPĂNĂ ~ene f. 1) Instalație simplă de scos apa, constând dintr-o bârnă fixată în furca unui stâlp, având la un capăt o căldare, iar la celălalt capăt o greutate. 2) Instrument pentru măsurarea greutății constând dintr-o pârghie cu brațe egale și două talere, care se echilibrează cu greutăti etalonate; cântar; balanță. ◊ A trage (greu) în ~ a avea valoare. A sta în ~ a șovăi; a ezita. 3) Simbol al justiției reprezentat printr-o balanță. 4) Instrument folosit la verificarea poziției verticale sau orizontale. ◊ ~ăna apelor, ~ de ape linia de despărțire a două bazine hidrografice. ~ăna nopții miezul nopții. 5) Stare a omului care se ține bine pe picioare. A-și pierde ~ăna. 6) Încercare grea la care este supus cineva. Am avut o ~. 7) art. A noua dintre cele 12 constelații ale zodiacului, reprezentată printr-o balanță. /<sl. konpona

ÁSPRU, -Ă, aspri, -e, adj. I. 1. Cu suprafața zgrunțuroasă care dă la pipăit o senzație specifică, neplăcută. ♦ (Despre fire de păr) tare și țepos. ♦ (Despre perii) Cu firele tari și țepoase. 2. (Despre apă) Care conține (din abundență) săruri calcaroase. 3. (Despre vin) Care are gust înțepător; acru. II. Fig. 1. (Adesea adverbial) Mare, intens, puternic, înverșunat. Vânt aspru. 2. Care provoacă suferințe, greu de îndurat. Aspră robie. 3. Lipsit de indulgență, sever, neînduplecat, necruțător. Purtarea aspră. – Lat. asper.

ÁSPRU², -Ă, aspri, -e, adj. I. 1. Cu o suprafață zgrunțuroasă care dă (la pipăit) o senzație specifică, neplăcută. ♦ (Despre firele de păr) Tare și țepos. ♦ (Despre perii) Cu firele tari și țepoase. 2. (Despre apă) Care conține (din abundență) săruri calcaroase. 3. (Despre vin) Înțepător; acru. II. Fig. 1. (Adesea adverbial) Puternic, năpraznic. Vânt aspru se izbea în geamuri (SADOVEANU). 2. Care provoacă suferințe, greu de îndurat. Arabul căzuse în aspră robie (MACEDONSKI). ♦ Înverșunat. Un câmp de aspră luptă (ALECSANDRI). 3. Lipsit de indulgență, neînduplecat, necruțător. ♦ Ager, curajos. 4. (Adesea adverbial) Sever, dur. Voce aspră. – Lat. asper.

ÎNOTÁ, înót, vb. I. Intranz. 1. A se mișca ritmic pentru a pluti și a înainta la suprafața apei sau în apă. ♦ A pluti. 2. A fi cufundat într-un lichid; a fi înconjurat din toate părțile de un lichid. ♦ Fig. A fi copleșit, apăsat de ceva. ♦ Fig. A înainta cu greu (prin noroi, prin zăpadă etc.). ♦ Fig. A avea ceva din abundență. – Lat. pop. innotare.

ÎNTORTOCHEÁT ~tă (~ți, ~te) 1) (despre drumuri, ape) Care are curburi neregulate; cu multe cotituri; sinuos; cotit. 2) (despre linii, fire) Care are o orientare neregulată; răsucit în direcții diferite; încâlcit. 3) (despre modul de exprimare scrisă sau orală) Care este greu de înțeles; neclar; confuz. 4) (despre clădiri) Care are o arhitectură bizară. /v. a (se) întortochea

ADÂNC adj., s. 1. adj. afund, profund, (rar) adâncos. (Oceanul ~.) 2. adj. mare. (O apă ~.) 3. s. adâncime, afund, fund, profunzime, străfund. (Din ~ul lacului.) 4. s. adâncime, afund, fund, măruntaie (pl.), profunzime, străfund, (reg.) afundiș, afunzime, (fig.) baiere (pl.), (înv. fig.) mațe (pl.). (În ~ul pământului.) 5. s. v. prăpastie. 6. adj. compact, dens, des, greu, gros. (Întuneric ~, ceață ~.) 7. adj. intim, lăuntric, profund. (Natura ~ a unui fenomen.) 8. adj. v. absolut. 9. adj. v. esențial. 10. adj. v. gros. 11. adj. v. profund. 12. adj. intens, mare, profund, putenic, viu. (O impresie, o emoție ~.) 13. adj. v. acut. 14. adj. greu, profund. (Un somn ~.)

CENTÚRĂ s.f. 1. Curea lată de piele, de pânză etc., folosită mai ales de militari; centiron. ◊ Centură de salvare = dispozitiv format din corpuri plutitoare care se fixează în jurul taliei, servind la menținerea unei persoane la suprafața apei fără să înoate; colac de salvare. 2. Cingătoare. ◊ Centură pelviană = oasele bazinului. ♦ (Sport) a) Linie imaginară la nivelul ombilicului sub care nu sunt permise loviturile la box; b) procedeu tehnic de prindere a mijlocului adversarului cu mâinile la lupte. 3. (Mil.) Centură de fortificații = zonă fortificată aflată la o distanță potrivită pentru a le feri de focul armelor grele ale unui eventual dușman; cale ferată de centură = cale ferată care înconjură un oraș. 4. Fâșie continuă de table de oțel care formează bordajul unei nave. 5. Grindă orizontală din beton armat, rezemată pe toată lungimea ei pe zidurile exterioare ale unei clădiri, având rolul de a le lega între ele. 6. Cadru de formă circulară. 7. Centuri de radiație = zone de grosime variabilă, care înconjură Pământul, caracterizate printr-un nivel ridicat de radiație corpusculară ionizată. [< fr. ceinture].

BOU ~i m. 1) Taur castrat, folosit ca animal de tracțiune și, mai ales, pentru carne. ◊ A lucra ca un ~ a lucra mult și din greu. A scoate (pe cineva) din ~ii lui a scoate (pe cineva) din fire; a enerva. ~ii ară, caii mănâncă se spune în cazul când unii muncesc, iar alții trag foloase. A-și băga (sau a-și pune) ~ii în jug (sau în plug) cu cineva a colabora cu cineva. 2) fig. depr. Bărbat prost. 3): ~-de-baltă (sau -de-apă) a) specie de broaște cu pete roșii sau galbene pe pântece; b) specie de bâtlan cu gâtul alb și cu penajul galben-verzui pe spate și negru pe cap. ~-de-mare pește marin, de talie mică, de culoare cafenie sau cenușie-închisă. ~-de-noapte bufniță. ~ul-domnului a) rădașcă; b) buburuză. [Monosilabic] /<lat. bovus

ADẤNC², -Ă, adânci, adj., I. 1. (Despre ape, cavități sau lucruri concave) Al cărui fund se află la o distanță (relativ) mare de marginea de sus, de suprafață. ◊ Expr. (A ajunge, a trăi etc.) până la adânci bătrânețe = (a trăi) până la o vârstă înaintată. ◊ Fig. (Adverbial) A privi adânc. 2. (Adesea adverbial) Care se află sau se întinde departe (în interior sau în linie orizontală). Rădăcină adâncă. Pădure adâncă ♦ greu de străbătut; compact, des; întins, vast. Adâncul frunziș al codrului (ODOBESCU). ♦ (Adesea adverbial) Care vine sau pare că vine din interior; profund. Suspin adânc. 3. (Despre plecăciuni, saluturi etc.; adesea adverbial) Făcut prin înclinarea profundă a corpului. 4. (Despre voce, ton, timbru; adesea adverbial) Jos, grav. II. Fig. 1. (Adesea adverbial) Care ține de esența, de fondul lucrurilor; temeinic, profund. Adânca erudiție a acestui dascăl (NEGRUZZI). 2. Desăvârșit, deplin, total, nemărginit. O liniște adâncă domnea în pădure (SADOVEANU). – Lat. aduncus.

VIÉRME, viermi, s. m. Nume dat unor animale nevertebrate, lipsite de picioare, cu corpul moale, lunguieț, de obicei cu o piele lucioasă, care trăiesc în sol, în apă sau ca parazite pe plante și pe animale; (pop.) nume dat larvelor unor insecte. ◊ Vierme de mătase = larvă a unor fluturi care produc gogoșile de mătase și care se hrănesc cu frunze de dud sau de stejar. ◊ Expr. A avea (sau a-l roade pe cineva) un vierme la inimă = a fi chinuit de griji. A trăi ca viermele în hrean (sau în rădăcina hreanului) = a duce (și a se deprinde cu) o viață grea. A avea viermi (neadormiți) = a fi fi neastâmpărat, a nu-și găsi locul. A-l mânca (pe cineva) viermii (de viu) = a fi foarte leneș și murdar. – Lat. vermis.