OBIECTIVISM s. n. 1. Atitudine de falsa obiectivitate, de pretinsa nepartinire, de renuntare la orice luare de pozitie, la orice apreciere critica in domeniul cunostintelor sociale. 2. (Iesit din uz) Obiectivitate (2). – Obiectiv + suf. -ism. Cf. germ. Objektivismus, rus. obĩektivizm.

COMENTARIU s. n. 1. apreciere critica a unei probleme, a unui eveniment etc.; analiza, explicare. ◊ (peior.) interpretare rauvoitoare a faptelor sau a spuselor cuiva. 2. interpretare a unei opere literare, istorice etc. ◊ (pl.) memorii istorice. 3. (inform.) text explicativ care insoteste un program pentru a-l face mai clar, dar fara influenta asupra algoritmului. (< fr. commentaire, lat. commentarius)

OBIECTIVISM (‹ germ.) s. n. Orice doctrina sustinand capacitatea intelectului uman de a ajunge la o cunoastere sigura, controlabila intr-o anumita masura, a anumitor lucruri, in opozitie cu scepticismul si relativismul. ♦ (In etica) Conceptie sustinand ca anumite teze morale raman adevarate indiferent de ceea ce crede un subiect sau altul. ♦ Atitudine de nepartinire, de renuntare la orice apreciere critica in domeniul cunostintelor, teoriilor, ideilor despre societate si om in interpretarea si aprecierea fenomenelor social-politice; pretentie de a elimina din campul stiintelor socio-umane tor ce tine de ideologie, de judecati de valoare, scopuri, idealuri etc.

RECENZIE, recenzii, s. f. Prezentare succinta (la aparitie) a unei opere literare sau stiintifice, cu comentarii si aprecieri critice. – Din germ. Rezension, it. recensione.

A critica critic tranz. 1) (persoane, stari de lucru) A examina evidentiind defectele si cauzele aparitiei, indicand si mijloacele de inlaturare. 2) (opere de arta) A aprecia critic, subliniind valorile etice si artistice. 3) (persoane) A condamna cu rautate, inventand defecte si greseli. /<fr. critiquer

RECENZIE ~i f. Scurta analiza cu comentarii si cu aprecieri critice a unei lucrari stiintifice sau opere de arta. [G.-D. recenziei; Sil. -zi-e] /<germ. Rezension

COMENTARIU s.n. 1. apreciere critica a unei probleme, a unui eveniment etc.; explicare, explicatie. ♦ (Peior.) Interpretare rauvoitoare a faptelor, a spuselor cuiva. 2. Interpretare a unei opere literare, istorice etc. [Pron. -riu., pl. -ii. / cf. fr. commentaire, lat. commentarium].

BIBLIOGRAFIE, bibliografii, s. f. 1. Lista a scrierilor referitoare la o problema; insirare a operelor unui autor, cu indicarea diferitelor editii; totalitatea lucrarilor scrise asupra unei anumite probleme. ◊ Bibliografie critica = bibliografie care contine aprecieri critice asupra scrierilor insirate. 2. Carte care cuprinde repertorii bibliografice. ♦ Lista a tipariturilor recent aparute. 3. Stiinta care se ocupa de probleme legate de tiparituri (vechi). 4. Material informativ asupra unei probleme. [Pr.: -bli-o] – Fr. bibliographie (<gr.).

COMENTARIU, comentarii, s. n. 1. apreciere, comentare (in spirit critic) a unei probleme, a unui eveniment etc.; material publicistic prezentand o asemenea apreciere. 2. Explicare a unei opere literare, istorice etc., facuta adesea prin note marginale; interpretare. – Din fr. commentaire, lat. commentarium.

critica s.f. I. Arta de a interpreta si aprecia operele artistice sau stiintifice. ◊ critica de text = comentarii asupra formei si continutului unui text. II. Metoda de educare constand in scoaterea la iveala a greselilor si lipsurilor si in indicarea mijloacelor pentru lichidarea lor. [Cf. fr. critique, it. critica, rus. kritika, gr. kritike].

A RECENZA¹ ~ez tranz. (lucrari literare, stiintifice, cinematografice etc.) A aprecia printr-o recenzie; a prezenta critic. /Din recenzie

AUTOaprecia vb. refl. a-si examina critic pregatirea si conduita (proprie). (< auto¹- + aprecia)

critica ~ci f. 1) Analiza continand interpretarea si aprecierea operelor artistice sau stiintifice. 2) Dezvaluirea neajunsurilor si a greselilor unor persoane sau institutii cu scopul de a le inlatura. ◊ Sub orice ~ la un nivel foarte scazut. Mai presus de orice ~ la un nivel foarte inalt. 3) Totalitate a studiilor care apreciaza creatia literara si artistica. [G.-D. criticii] /<lat. criticus, fr. critique

critic, a -a v. tr. (fr. critiquer). Apreciez, judec (in arta ori in literatura). Reprob, ocarasc, mustru.

critic² ~ci m. Specialist care studiaza, interpreteaza si apreciaza operele de arta (literare sau artistice). /<fr. critique, lat. criticus

NE SUTOR, ULTRA CREPIDAM (lat.) cizmare, numai sus de sanda! – Pliniu cel Batran, „Naturalis historia”, 35-36. Cuvintele pictorului Apelles adresate unui cizmar care, dupa ce criticase felul in care era pictata sandaua intr-un tablou, incerca sa aprecieze si restul tabloului. Astazi, se adreseaza acelora care vorbesc despre lucruri ce depasesc competenta lor.

JUDECA, judec, vb. I. 1. Tranz. A-si forma o opinie despre cineva sau ceva, examinand argumentele, luand in considerare imprejurarile, urmarile etc.; a discerne, a chibzui. 2. Tranz. A aprecia, a pretui, a califica. ♦ A considera, a socoti drept... 3. Tranz. si refl. (recipr.) A (se) critica, a (se) condamna, a (se) mustra. 4. Tranz. A examina o cauza sau o persoana in calitate de judecator si a da o hotarare judiciara; p. ext. a hotari, a decide ca arbitru, a solutiona un litigiu. ◊ Lucru judecat = caz asupra caruia s-a dat o hotarare judiciara definitiva. ♦ Refl. recipr. A fi in proces, in litigiu cu cineva. – Lat. judicare.

CRITIC, -A adj. 1. De critica, privitor la critica. ◊ Aparat critic = totalitatea notelor lamuritoare, facute de un editor la editarea unui text; editie critica = editie a unui text literar insotit de aparat critic. ♦ Bazat pe critica, care foloseste critica. 2. Referitor la un moment de criza; care anunta, determina o criza, o schimbare; dificil, periculos. ◊ (Fiz.) Stare critica (sau punct critic) = stare a unui fluid in care dispare diferenta intre starea lichida si cea gazoasa. // s.m. Specialist in probleme de arta, care analizeaza, interpreteaza si apreciaza opere de arta (pentru a le lamuri publicului si pentru a da artei o anumita orientare). [< lat. criticus, gr. kritikos – in stare de a judeca, cf. fr. critique, it. critico].

critica, critic, vb. I. Tranz. A dezvalui lipsurile, greselile, defectele unor persoane, ale unei opere, ale unor stari de lucruri (aratand cauzele si indicand mijloacele de indreptare). ♦ A aprecia valoare etica, artistica etc. a unei opere. ♦ A arata cu rautate (sau cu exagerare) partile slabe ale unui lucru sau ale unei persoane; a comenta in chip rautacios, nascocind lipsuri si greseli; a barfi. – Din fr. critiquer.

CRITIC, -A I. adj. 1. referitor la critica. ♦ aparat ~ = totalitatea notelor lamuritoare facute de un editor la editarea unui text; editie ~a = editie a unui text (clasic, vechi) insotit de aparat critic. ◊ bazat pe critica, care foloseste critica. 2. referitor la un moment de criza; care anunta, determina o criza, o schimbare; dificil, periculos. ♦ (fiz.) stare ~a = (sau punct ~) = stare a unui fluid in care dispare diferenta dintre starea lichida si cea gazoasa. II. s.m. specialist in probleme de literatura si arta, care analizeaza, interpreteaza si apreciaza operele create. III. s. f. 1. analiza, apreciere a valorii faptelor, actiunilor si creatiilor oamenilor. ♦ ~a literara = studiu aplicat la opera literara, pe care o analizeaza, o comenteaza, valorificand-o in special sub unghi artistic; ~a de text = comentariu asupra unui manuscris in scopul stabilirii autorului, datei elaborarii lui, formei originare etc. 2. apreciere (severa) a insusirilor, a comportamentului cuiva. (< fr. critique, lat. criticus, gr. kritikos, /III/ kritike)