LATERAL, -A adj. 1. De pe o latura, de pe laturi, laturalnic. ◊ Arie laterala (sau periferica) = zona situata la periferia teritoriului in care se vorbeste un dialect sau o limba. ♦ (Fig.) Secundar, indepartat, fara legatura directa cu ceva. 2. Consoana laterala (si s.f. ) = consoana articulata cu varful limbii pe palatul tare, lasand aerul sa se scurga de o parte si de alta a limbii. [Cf. fr. lateral].

LATERAL, -A adj. 1. de pe o latura, de pe laturi, laturalnic. ♦ arie ~a (sau periferica) = zona situata la periferia teritoriului in care se vorbeste un dialect sau o limba. ◊ (fig.) secundar, indepartat, fara legatura directa cu ceva. ♦ gandire ~a = proces specific gandirii creatoare, urmarind obtinerea a cat mai multor variante posibile ale fenomenului cercetat. 2. consoana ~a (si s. f.) = consoana articulata cu varful limbii pe palatul tare sau pe alveolele incisivilor superiori, lasand aerul sa se scurga de o parte si de alta a limbii. (< fr. lateral, lat. lateralis)

GALICISM, galicisme, s. n. Expresie sau constructie proprie limbii franceze si greu ori imposibil de tradus in alta limba. – Din fr. gallicisme.

GERMANISM, germanisme, s. n. Cuvant, constructie etc. specifice limbii germane, imprumutate de o alta limba fara sa fie asimilate de aceasta. – Din fr. germanisme.

GRECISM, grecisme, s. n. Cuvant, expresie sau constructie care au fost imprumutate din limba greaca, fara a fi fost asimilate. ♦ Influenta limbii (si culturii) grecesti asupra altei limbi (si culturi). – Din fr. grecisme.

IDIOTISM, idiotisme, s. n. Expresie sau constructie caracteristica unei limbi, care nu poate fi tradusa in alta limba cuvant cu cuvant. [Pr.: -di-o-] – Din fr. idiotisme.

INTERPRET, -A, interpreti, -te, s. m. si f. 1. Persoana care traduce pe loc si oral ceea ce spune cineva in alta limba, mijlocind astfel intelegerea dintre doua sau mai multe persoane; translator, talmaci. 2. Fig. Persoana care exprima nazuintele unei colectivitati; persoana care face cunoscute altuia vointa, dorinta, sentimentele cuiva; exponent, reprezentant. 3. Persoana care interpreteaza un rol intr-un spectacol, o bucata muzicala, o poezie etc. V. artist, actor. – Din fr. interpret, lat. interpres, -etis.

IMPRUMUT, imprumuturi, s. n. 1. Faptul de a (se) imprumuta; (concr.) obiect sau suma de bani imprumutata. ◊ Loc. adj. De imprumut = care este imprumutat. ◊ Expr. A fi ca de imprumut sau aparea de imprumut = a nu i se potrivi cuiva. ◊ Loc. vb. A da (sau a lua) cu imprumut = a imprumuta (1). 2. Cuvant, constructie lexicala etc. luata din alta limba. Imprumut lingvistic. – Lat. in promutuum.

IMPRUMUTAT, -A, imprumutati, -te, adj. Care este luat sau dat cu imprumut. ♦ (Despre cuvinte, obiceiuri etc.) Care este din alta limba sau de la alt popor. ♦ Imitat. – V. imprumuta.

JARGON, jargoane, s. n. 1. limbaj specific anumitor categorii sociale, care reflecta dorinta celor ce-l vorbesc de a se distinge de masa mare a vorbitorilor si care se caracterizeaza prin abundenta cuvintelor si expresiilor pretentioase, de obicei imprumutate din alte limbi. 2. (Inv., azi impr.) Dialect, grai. – Din fr. jargon.

JARGON, jargoane, s. n. 1. limbaj specific anumitor categorii sociale, profesionale etc., care reflecta fie dorinta celor ce-l vorbesc de a se distinge de masa mare a vorbitorilor, fie tendinta de a folosi termeni specifici profesiunilor respective si care se caracterizeaza prin abundenta cuvintelor si expresiilor pretentioase, de obicei imprumutate din alte limbi, sau a celor de ingusta specialitate. 2. (Inv., azi impr.) Dialect, grai. – Din fr. jargon.

MAGHIARISM, maghiarisme, s. n. Termen, expresie, constructie proprie limbii maghiare, imprumutata (fara necesitate) de alta limba si fara a se fi adaptat la sistemul acesteia. – Maghiar + suf. -ism.

NEOLOGISM, neologisme, s. n. Cuvant imprumutat de curand din alta limba sau creat recent intr-o limba prin mijloace proprii. [Pr.: ne-o-] – Din fr. neologisme.

FRANTUZISM, frantuzisme, s. n. Cuvant, expresie imprumutate din limba franceza de o alta limba si neasimilate de aceasta. – Frantuz + suf. -ism.

ANGLICISM, anglicisme, s. n. Expresie specifica limbii engleze; cuvant de origine engleza imprumutat, fara necesitate, de o alta limba si neintegrat in aceasta. – Din fr. anglicisme.

OBLIC, -A, oblici, -ce, adj. 1. Inclinat fata de o dreapta sau fata de un plan; piezis, plecat, aplecat. ♦ (Substantivat, f.) Dreapta care face un unghi diferit de 0° sau de 90° cu o alta dreapta sau cu un plan. ♦ (Despre cilindri si prisme) Care are generatoarele (respectiv muchiile) inclinate fata de baza; (despre conuri si piramide) cu dreapta care uneste varful cu centrul bazei inclinata fata de baza. ♦ (Despre ochi) Cu colturile exterioare ridicate spre tample; codat. ♦ Fig. (Despre priviri) Banuitor, iscoditor. 2. (Lingv.; in sintagma) Caz oblic = nume dat uneori in gramatica romana cazurilor genitiv si dativ, iar in gramatica altor limbi, in mod curent, tuturor cazurilor, cu exceptia nominativului si a vocativului. – Din lat. obliquus, fr. oblique.

VERSIUNE, versiuni, s. f. 1. Traducere a unei opere literare sau stiintifice dintr-o limba in alta. ◊ Loc. adj. si adv. In versiune originala = care nu a fost sau fara a fi tradus in alta limba. 2. Fiecare dintre formele unui text care a suferit modificari (in raport cu o forma considerata de baza). 3. Maniera (personala) de a prezenta, de a interpreta o intamplare, un fapt, o afirmatie. 4. Manopera care consta in schimbarea pozitiei fatului in uter pentru a facilita nasterea. [Pr.: -si-u-] – Din fr. version.

KATAKANA s.f. Scriere silabica japoneza, cu 46 de semne, in principal pentru neologisme provenind din alta limba decat chineza. (cf. germ. Katakana < cuv. jap., din kata = parte + kana = kana)

SLAVISM, slavisme, s. n. Cuvant, expresie, constructie imprumutate dintr-o limba slava de alta limba (si neasimilate). – Din fr. slavisme, germ. Slawismus.

SLAVONISM, (1) slavonisme, s. n. 1. Element de limba de origine slavona patruns in alta limba (si neasimilat). 2. Influenta slavona asupra limbii, literaturii, culturii unui popor. – Slavon + suf. -ism.

CALC ~uri n. 1): Hartie de ~ hartie transparenta folosita pentru reproducerea desenelor. 2) Copie a unui desen tehnic executata pe aceasta hartie. 3) lingv. Fenomen de limba constand in formarea unor cuvinte sau expresii noi cu mijloace lingvistice proprii dupa modelul altei limbi sau in atribuirea de sensuri noi, dupa un model strain, unor cuvinte si expresii existente in limba. /<fr. calque

DICTIONAR ~e n. Lucrare lexicografica care cuprinde cuvintele unei limbi sau ale unui domeniu de activitate, aranjate, de obicei, in ordine alfabetica si explicate in aceeasi limba sau traduse in alta limba. [Sil. -ti-o-] /<fr. dictionnaire, lat. dictionarium

A DUBLA ~ez tranz. 1) A face sa se dubleze; a indoi. 2) (materiale) A pune in dublu; a uni doua cate doua. 3) (opere, lucrari, obiecte) A face un exemplar similar cu altul, avand scopuri identice. 4) (titularul unui rol de teatru) A inlocui din diferite motive in interpretarea unui rol. 5) (roluri de teatru) A interpreta alternativ cu titularul. 6) (filme) A transpune in alta limba prin dublaj. 7) (haine) A prevedea cu o captuseala; a captusi. /<fr. doubler

GALICISM ~e n. 1) Cuvant sau expresie specifica pentru limba franceza. 2) Imprumut francez intr-o alta limba. /<fr. gallicisme

IDIOTISM ~e n. Constructie, specifica unui idiom, al carei sens nu reiese din sensurile elementelor componente si care nu poate fi tradusa in alta limba cuvant cu cuvant; expresie idiomatica. [Sil. -di-o-] /<fr. idiotisme

IMPRUMUT ~uri n. 1) v. A IMPRUMUTA. ◊ ~ de stat atragere in bugetul statului a resurselor financiare particulare prin emiterea si repartizarea unor hartii de valoare (obligatii). De ~ a) care este imprumutat; b) care nu se potriveste bine cuiva. A da (sau a lua) cu ~ a imprumuta. 2) Bun material sau suma de bani luate pentru a fi restituite. A inapoia ~ul. 3) Element de limba, de cultura, de arta integrat in alt sistem. ~uri din alte limbi. [Sil. im-pru-] /<lat. in promutuum

LATINISM² n. Curent in filologia romaneasca care, continuand ideile fruntasilor Scolii Ardelene, exagera importanta elementelor latine in limba, negand sau excluzand cu totul elementele imprumutate din alte limbi. /<fr. latinisme

SEMICALC ~uri n. lingv. Cuvant sau expresie in care o parte constituie un imprumut din alta limba, iar cealalta parte este formata pe baza resurselor interne ale limbii date; semiimprumut. /semi- + calc

SEMIIMPRUMUT ~uri n. Cuvant sau expresie in care o parte constituie un imprumut din alta limba, iar cealalta parte este formata pe baza resurselor interne ale limbii date; semicalc. /semi- + imprumut

A TRANSPUNE transpun tranz. A reda in alta forma sau prin alte mijloace (decat cele initiale). ~ in alta limba. /trans- + a pune

DICTIONAR s.n. 1. Lucrare care cuprinde cuvintele unei limbi sau ale operei unui scriitor aranjate intr-o anumita ordine (de obicei alfabetica) si explicate in aceeasi limba sau traduse in alta limba. 2. Lista alfabetica de termeni (cu explicatiile necesare) apartinand unei anumite stiinte, arte etc. [Pron. -ti-o-. / < fr. dictionnaire, cf. lat.t. dictionarium].

CALC s.n. 1. Copie a unei schite, a unui desen facut pe hartie speciala. ◊ Hartie de calc = hartie transparenta de copiat. 2. (Lingv.) Traducere dintr-o limba intr-alta limba a elementelor de formare a unui cuvant compus sau a unei expresii; preluarea de catre un cuvant a sensului sau a sensurilor unui cuvant strain; imprumut semantic. [< fr. calque, cf. it. calco].

METONOMASIE s.f. Schimbare a unui nume propriu prin traducerea lui in alta limba; metonomaza. [Gen. -iei. / < fr. metonomasie, cf. gr. meta – schimbare, onoma – nume].

POLISINTETIC, -A adj. (Despre limbi) Care foloseste, in cadrul propozitiei, cuvinte lungi si complexe, corespunzatoare mai multor cuvinte din alte limbi; incorporant. [< fr. polysynthetique].

SUPERSTRAT s.n. Totalitatea elementelor dintr-o limba adaugate dupa formarea ei, in urma unui contact de bilingvism foarte strans cu alta limba; suprastrat. [Pl. -turi, -te. / < fr. superstrat].

ANGLICISM s.n. (Lingv.) Expresie proprie limbii engleze; cuvant de origine engleza, imprumutat de o alta limba, inca neintegrat in aceasta. [Pl. -me. / < fr. anglicisme].

arababura s. f. – Dezordine, incurcatura, scandal. – Var. harababura, (h)alababura. Tc. anababulla, sau ngr. ἀλλαμπάμπολλα, cu var. ἀναμπαμποῦλα si ἀναμπουμποῦλα (DAR). Pare a fi creatie expresiva, comuna si altor limbi; cf. lat. med. baburra „nebunie” (Du Cange; Castro 174), ngr. βαβοῦρα cu acelasi sens, ven. alabala „in chip confuz”, sp. zurriburri.

IDIOTISM s.n. Constructie, expresie proprie unei limbi, care nu se poate traduce intr-o alta limba decat printr-o perifraza. [Cf. lat. idiotismus, gr. idiotismos, fr. idiotisme].

IZOLANT, -A adj., s.m. (Substanta) care impiedica transmiterea caldurii, a umezelii, a curentului electric etc. dintr-un mediu (sau dintr-un corp) in altul. ◊ limba izolanta = limba in care legatura dintre cuvinte este determinata de topica, de accent etc. [Cf. fr. isolant, it. isolante].

prepune, prepun, vb. III (inv. si reg.) 1. a pune, a aseza inainte. 2. a pune, a aseza in loc; a inlocui. 3. a adauga, a innadi. 4. (fig.) a intreba. 5. (despre texte originale) a copia. 6. (despre opere scrise, texte) a traduce (in alta limba). 7. a presupune, a banui; a suspecta. 8. a nu avea incredere in cineva sau ceva; a se indoi. 9. a prevesti. 10. (despre oameni) a investi, a insarcina cu o anumita functie, misiune; a numi intr-un post. 11. (despre oameni) a cunoaste (de mai inainte). 12. (refl.) a se lasa antrenat la ceva. 13. (despre cereale) a semana a doua oara.

buf (-fi), s. m. – Bufnita. – Var. bufa, bufna, buh(n)a, buhnita, buhac, puhaci, puhace. – Mr., megl. buf. Lat. būfus, de la būho, būfo (Puscariu 231; REW 1352; Pascu, I, 54); cf. it. gufo, sp. buho, port. bufo. Forma simpla are circulatie, generalizindu-se formele contaminate cu cuvinte mai mult sau mai putin asemanatoare din alte limbi, cum sint bg. buchu(l), mag. buhu (› buha), ngr. μποῦφος, pol. puhacz (› puhaci), poate si cu creatiile expresive bazate pe interj. buf.

RUSISM s.n. Termen, expresie sau constructie specifica limbii ruse, imprumutata fara a fi necesar de o alta limba. [Et. incerta].

SLAVONISM s.n. 1. Element de origine slavona patruns in alta limba (si neasimilat). 2. Influenta slavona asupra limbii, literaturii si culturii unui popor. [< slavon + -ism].

ALOGLOT adj., s. m. (cel) care vorbeste o alta limba. (< it. alloglotto)

AMERICANISM s. n. 1. cuvant, expresie proprii englezei americane; cuvant de origine americana patruns intr-o alta limba. 2. purtare specifica americanilor. ◊ tendinta de a imita felul de a fi al americanilor. (< fr. americanisme)

ANGLICISM s. n. 1. cuvant, expresie proprii limbii engleze; cuvant patruns intr-o alta limba si inca neintegrat in aceasta. 2. caracteristica, obicei tipic englezesc. (< fr. anglicisme)

GERMANISM s. n. 1. cuvant, expresie proprii limbii germane; cuvant de origine germana patruns intr-o alta limba si neintegrat de aceasta. 2. germanitate. (< fr. germanisme)

GRECISM s. n. 1. cuvant, expresie imprumutata din limba greaca, inca neadaptate. 2. influenta limbii si culturii grecesti asupra altei limbi si culturi. (< fr. grecisme)

HETERONIM, -A I. adj. (despre o opera) publicat sub alt nume decat cel al autorului. ◊ (despre un autor) care scrie sub nume diferite. II. s. n. 1. corespondent al unui cuvant intr-o alta limba. 2. substantiv care are pereche pentru sexul opus. (< fr. heteronyme)

HISPANISM s. n. 1. cuvant, expresie proprii limbii spaniole, patrunse intr-o alta limba si neintegrate de aceasta. 2. hispanitate (2). (< fr. hispanisme)

IDIOTISM s. n. constructie, expresie proprie unei limbi, care nu se poate traduce intr-o alta limba decat printr-o perifraza. (< fr. idiotisme)

METONOMASIE s. f. schimbare a unui nume propriu prin traducerea in alta limba; metonomaza. (< fr. metonomasie)

PSEUDOANGLICISM s. n. anglicism aparent, creat in alte limbi prin combinarea unor teme si elemente formative de origine engleza. (< fr. pseudo-anglicisme)

SLAVONISM s. m. 1. element lingvistic de origine salvona patruns in alta limba si neasimilat de catre aceasta. 2. influenta slavona asupra limbii, literaturii si culturii unui popor. (< slavon + -ism)

SUPRASTRAT s. n. totalitatea elementelor dintr-o limba adaugata dupa formarea ei, in urma unui contact de bilingvism, foarte strans, cu alta limba; superstrat. (< it. soprastrato)

fiulare (fiulari), s. f. – Partea de dedesubt a jugului. Lat. *fibularia (Candrea, Elements, 80; Puscariu 619; REW 3278; DAR). In Trans. si Olt. Nu apare in alte limbi romanice (cf. Rosetti, I, 166). Cf. hiola.

ANTILELE OLANDEZE, grup de cinci insule din Antilele Mici (Curacao, Bonaire, Sint Maarten, Sint Eustatius si Saba) in bazinul sudic si estic al M. Caraibilor; 800 km²; 183 mii loc. (1989). limba oficiala: olandeza; alte limbi: engleza si dialectul papiamento. Centrul ad-tiv: Willemstad (in ins. Curacao). Relief muntos; clima subecuatoriala umeda: vegetatie luxurianta. Expl. de fosforite. Mici culturi tropicale. Se cresc caprine, ovine, bovine. Mari rafinarii de petrol (capacitatea de prelucr. c. 40 mil. t). Nu au c. f. Moneda: 1 florin = 100 cents. Export (valoric, 1987); produse petroliere (95 la suta), produse chimice, alim., fosfati. Import (valoric, 1987); petrol (din Venezuela, 70 la suta), produse alim., bunuri de larg consum. Turism. Colonie olandeza din 1634. Din 1954 are statut de terit. nemetropolitan al Olandei.

BILINGV, -A, bilingvi, -e, adj. 1. Care vorbeste in mod curent si in egala masura doua limbi. 2. Scris in doua limbi. ◊ Dictionar bilingv = dictionar care cuprinde cuvintele unei limbi traduse in alta limba. – Fr. bilingue (lat. lit. bilinguis).

CALC, calcuri, s. n. 1. (In expr.) Hartie de calc = hartie transparenta pentru copiat. ♦ Copia unei schite sau a unui desen, luata pe hartie de calc. 2. Traducerea din alta limba a elementelor de formare a unui cuvant sau a unei expresii; adaugarea la un cuvant a unui sens nou, dupa modelul unui cuvant strain; imprumut semantic. – Fr. calque (< it.).

CALCHIA, calchiez, vb. I. Tranz. 1. A reproduce un desen sau o schita cu ajutorul hartiei de calc. 2. A forma cuvinte sau expresii transpunand din alta limba elementele de formare; a imbogati un cuvant cu un sens nou, dupa modelul unui cuvant strain. [Pr.: -chi-a] – Dupa fr. calquer.

anglicizm n., pl. e. Idiotizm englez: operele lui Walter Scott is pline de anglicizme pe care nu le poti traduce in alta limba.

INTRADUCTIBIL, -A, intraductibili, -e, adj. Care nu poate fi tradus dintr-o limba in alta. – In¹- + traductibil. Cf. fr. intraduisible.

TALMACI, talmacesc, vb. IV. Tranz. 1. A traduce un text dintr-o limba in alta. 2. A interpreta, a talcui. 3. A explica, a lamuri; a dezlega, a deslusi, a ghici o problema, o intrebare etc. ♦ Refl. recipr. (Pop.) A-si da explicatii, a se lamuri; a se sfatui, a se intelege cu cineva. 4. A exprima, a exterioriza. – Din sl. tlumacĩ.

TRADUCATOR, -OARE, traducatori, -oare, s. m. si f. Persoana care traduce (un text) dintr-o limba in alta (in cadrul profesiunii sale). – Traduce + suf. -ator (dupa fr. traducteur).

TRADUCTIBIL, -A, traductibili, -e, adj. Care poate fi tradus dintr-o limba in alta. ♦ Care poate fi redat, explicat, interpretat. – Din traduce (dupa fr. traduisible).

PLESCAI, plescai, vb. IV. Intranz. 1. A manca cu zgomot; a scoate un sunet caracteristic, desprinzand brusc buzele una de alta sau limba de cerul-gurii (in semn de placere); a pleoscai. 2. A scoate un sunet caracteristic prin pocnirea sau plesnirea unui corp (elastic) de altul sau prin lovirea de ceva tare; a pleoscai. 3. (Despre lichide, substante vascoase etc.) A se lovi sau a fi lovit de sau cu un corp tare, producand un zgomot caracteristic; a pleoscai. – Pleasc + suf. -ai.

TRADUCE, traduc, vb. III. Tranz. 1. A reda, a transpune un text, o fraza, un cuvant dintr-o limba in alta; a talmaci. ♦ Spec. A restabili un text telegrafic pe baza semnalelor receptionate. 2. Fig. A reprezenta, a exprima (cu ajutorul artei). 3. Fig. A infaptui, a pune in practica. ♦ Refl. A se manifesta. 4. (Tehn.) A transforma o marime de o anumita natura intr-o marime de alta natura. 5. (In expr.) A traduce (pe cineva) in fata justitiei = a aduce (pe cineva) inaintea unei instante judecatoresti. ◊ (In expr.) A traduce in viata = a pune in aplicare (un principiu, un plan); a infaptui, a realiza. [Perf. s. tradusei, part. tradus] – Din lat. traducere, fr. traduire.

TRADUCERE, traduceri, s. f. Actiunea de a traduce si rezultatul ei; (concr.) scriere cuprinzand o transpunere a unui text dintr-o limba in alta; traductie. ♦ Interpretare. – V. traduce.

TRADUCE vb. a talmaci, a transpune, (livr.) a transla, (inv. si reg.) a talcui, (inv.) a da, a izvodi, a intoarce, a preface, a prepune, a primeni, a scoate. (A ~ o poezie dintr-o limba in alta.)

TRADUCERE s. 1. talmacire, transpunere, (inv.) prefacere, traductie, talmacitura, talcuiala, talcuire. (~ dintr-o limba in alta.) 2. (concr.) talmacire, transpunere, versiune. (O ~ reusita din engleza.)

TRANSPUNE vb. 1. a talmaci, a traduce, (livr.) a transla, (inv. si reg.) a talcui, (inv.) a da, a izvodi, a intoarce, a preface, a prepune, a primeni, a scoate. (A ~ o poezie dintr-o limba in alta.) 2. a transcrie. (A ~ un text dintr-un alfabet in altul.)

TRANSPUNERE s. 1. (rar) transpozitie. (~ unui obiect.) 2. talmacire, traducere, (inv.) prefacere, traductie, talmacitura, talcuiala, talcuire. (~ unui text dintr-o limba in alta.) 3. (concr.) talmacire, traducere, versiune. (O ~ reusita din limba engleza.) 4. transcriere, transcriptie. (~ unui text dintr-un alfabet in altul.)

A PLESCAI plescai intranz. 1) A scoate un sunet caracteristic, desprinzand brusc buzele una de alta sau limba de cerul gurii (in semn de placere sau de uimire); a plesni din buze. 2) A manca lacom, facand zgomot cu limba si cu buzele; a clefai. 3) (despre corpuri) A produce un zgomot caracteristic prin lovire de suprafata unui lichid; a face „pleosc”. Vaslele plescaie. 4) (despre lichide) A se lovi cu zgomot de ceva tare. Valurile plescaie. /pleasc + suf. ~ai

A TALMACI ~esc tranz. 1) (texte) A transpune dintr-o limba in alta; a talcui; a traduce. 2) (lectii, teme, fenomene, fapte etc.) A expune clar, comentand pe larg; a talcui; a lamuri; a explica. 3) A supune unei interpretari personale. 4) A da pe fata; a exterioroza. /<sl. tlumatiti

A TALCUI ~iesc tranz. inv. 1) (lectii, teme, fenomene, fapte) A expune intr-o forma accesibila, comentand talcul; a talmaci; a explica; a lamuri. 2) rar (texte) A transpune dintr-o limba in alta; a talmaci; a traduce. /<sl. tlukovati

A TRADUCE traduc tranz. 1) (texte) A transpune (dintr-o limba in alta), incercand realizarea echivalentei de sens si de valoare; a talmaci. 2) tehn. (mesaje telegrafice) A restabili intocmai pe baza semnalelor receptionate. 3) fig. A reda in alta forma sau cu alte mijloace (decat cele initiale); a transpune. ◊ ~ in viata a infaptui in practica. ~ (pe cineva) in fata justitiei a aduce (pe cineva) in fata instantelor judecatoresti; a deferi justitiei. /<lat. traducere, fr. traduire

TRADUCERE ~i f. Text sau lucrare tradusa dintr-o limba in alta. /v. a traduce

A TRANSLA ~ez tranz. rar A transpune dintr-o limba in alta incercand realizarea echivalentei de sens si de valoare; a traduce; a talmaci. /Din translatie

VERSIUNE ~i f. 1) Traducere a unui text dintr-o limba in alta. ~ latina. 2) Forma a unui text reprodus, care se deosebeste putin de textul initial. 3) Forma personala, in care este expus sau prezentat un eveniment. [G.-D. versiunii; Sil. -si-u-] /<fr. version, it. versione

TRANSLA vb. I. tr. (Rar) 1. A transpune dintr-o limba intr-alta. 2. A deplasa o figura plana sau un corp. [< translator, translatie].

VERSIUNE s.f. 1. Traducere a unei opere, a unui text dintr-o limba intr-alta. 2. Varianta a unui text, a unei traduceri. 3. Varianta sub care se relateaza o intamplare, un fapt. 4. Schimbare a pozitiei fatului in cavitatea uterina. [Pron. -si-u-. / cf. fr. version, lat. versio < vertere – a intoarce].

stranic, stranica, adj., s.m. si f. 1. (adj., s.m. si f.; inv.) strain, venetic, pelerin. 2. (adj.; inv. si reg.; despre limba, dialecte) alta decat limba sau dialectul matern; strain. 3. (adj.; s.m. si f.; inv.) (persoana) care nu este in relatii apropiate de rudenie cu cineva; care nu apartine unei familii. 4. (s.m. si f.; inv.) oaspe, oaspete.

TRADUCATOR, -OARE s.m. si f. Cel care traduce un text dintr-o limba in alta. [< traduce + -(a)tor, dupa fr. traducteur].

TRADUCE vb. III. tr. 1. A transpune dintr-o limba in alta; a talmaci. ♦ (Spec.) A restabili un text telegrafic pe baza semnalelor receptionate. 2. (Fig.) A reda, a reprezenta (prin arta). 3. A infaptui, a pune in practica. ♦ refl. A se manifesta. 4. (Tehn.) A transforma o marime de o anumita natura intr-o marime de o alta natura. 5. (Jur.) A traduce (pe cineva) in fata justitiei = a aduce (pe cineva) inaintea unei instante judecatoresti. [P.i. traduc. / < lat. traducere, cf. fr. traduire, it. tradurre].

TRADUCERE s.f. Actiunea de a traduce si rezultatul ei; (concr.) scriere cuprinzand o transpunere dintr-o limba in alta. ♦ Interpretare. [< traduce].

TRADUCATOR, -OARE s. m. f. cel care traduce un text dintr-o limba in alta. (dupa fr. traducteur)

TRADUCE vb. I. tr. 1. a transpune dintr-o limba in alta; a talmaci. ◊ (spec.) a restabili un text telegrafic pe baza semnalelor receptionate. 2. (fig.) a exprima, a reda (prin arta). 3. a ~ in viata = a infaptui, a pune in aplicare. 4. (tehn.) a transforma o marime de o anumita natura intr-o marime de o alta natura. 5. (jur.) a cita in fata justitiei, a da in judecata. 6. (fam.) a insela (in dragoste). II. tr., refl. a (se) manifesta, a (se) exprima (prin). (< lat. traducere, dupa fr. traduire)

TRADUCERE s. f. actiunea de a traduce; (concr.) scriere cuprinzand o transpunere dintr-o limba in alta. ◊ interpretare. (< traduce)

TRANSLA vb. tr. 1. a transpune dintr-o limba intr-alta; a traduce; a translata. 2. a deplasa prin translatie (1). (< translatie)

VERSIUNE s. f. 1. traducere a unei opere, a unui text dintr-o limba intr-alta. 2. varianta a unui text, a unei traduceri. 3. varianta sub care se relateaza o intamplare, un fapt. 4. schimbare a pozitiei fatului in cavitatea uterina. (< fr. version)

PLESCAI, plescai, vb. IV. 1. Intranz. si tranz. A manca cu zgomot; a scoate un sunet caracteristic, desprinzand brusc buzele una de alta sau limba de cerul gurii, in semn de placere. 2. Intranz. A lovi intr-un lichid, producand un zgomot caracteristic; (despre lichide) a se lovi de un corp tare, facand sa se auda un zgomot caracteristic; a pleoscai. – Din pleasc.

CAREY [keri], William (1761-1834), misionar si lingvist englez. Predicator baptist. A tradus „Biblia” in limbile bengali, ari, marathi, hindi, assameza, sanscrita si partial, in alte 29 de limbi. Gramatici si dictionare bengali, marathi, sanscrita.

KANA, semn din scrierea japoneza, cu valoare de silaba. Exista doua sisteme k: hiragana, folosit, in general, la notarea flexiunii gramaticale si a unor parti de vorbire (prepozitii, conjunctii, interjectii etc.) si katakana, care serveste la transcrierea cuvintelor din limbi straine, altele decat chineza.

TRADUTTORE, TRADITORE (it.) traducator, tradator – Joc de cuvinte avand sensul ca transpunerea dintr-o limba intr-alta nu se poate face fara sacrificarea unor nuante sau subtilitati imposibil de exprimat.

POSTPOZITIE ~i f. lingv. (in opozitie cu prepozitie) Pozitie a unui element de limba dupa un alt cuvant sau la sfarsitul cuvantului din componenta caruia face parte. [G.-D. postpozitiei] /<fr. postposition

PREPOZITIV ~a (~i, ~e) (despre unitati ale limbii) Care sta inaintea altei unitati de limba. /<fr. prepositif

INDOEUROPEISM s. n. insusire a limbilor indo-europene care apar in alte familii de limbi. (< germ. Indoeuropaismus)

ROMANCERO [romanθero] (cuv. sp.) s. f. 1. Culegere de poeme spaniole epico-lirice (romances) anonime, transmise mai intai pe cale orala, apoi, incepand de la mijlocul sec. 16, tiparite. Avand un continut variat, r. cuprinde romante eroice sau traditionale (despre personalitati din istoria Spaniei, mai ales in legatura cu Cid Campeador), cavaleresti (care imprumuta subiectele din ciclurile epice franceze), de frontiera (despre luptele dintre spanioli si musulmani), legendare sau cu referire speciala la mauri. R. s-a raspandit si in alte tari de limba spaniola. 2. Gen literar specific literaturii spaniole.

ANALOGIC, -A, analogici, -ce, adj. Intemeiat pe analogie, produs prin analogie. ◊ Modificare analogica = schimbare a unui element din limba sub influenta unui alt element asemanator. 2. (Electron.; despre semnale) A carui valoare poate fi reprezentata printr-o functie continua in timp, putand lua o infinitate de valori cuprinse in domeniul sau de variatie. 3. (Electron.; despre aparate, dispozitive, instrumente si sisteme) Care genereaza, masoara, prelucreaza si stocheaza semnale analogice (1). – Din fr. analogique, lat. analogicus.

SUBSTRAT ~uri n. 1) Strat peste care se afla alt strat. 2) filoz. Baza materiala a unor fenomene sau stari, care exista independent de calitatile lor si constituie esenta lor. 3) lingv. Ansamblu de elemente pastrate intr-o limba din limba populatiei autohtone de alta data. 4) fig. Suport adevarat, dar ascuns, al unei actiuni; cauza. [Sil. sub-strat] /<fr. substrat, lat. substratum

BARBARISM s.n. Cuvant introdus dintr-o limba straina fara a fi necesar. ♦ Cuvant rezultat din stalcirea altui cuvant din aceeasi limba. [< fr. barbarisme, cf. lat. barbarismus, gr. barbarismos – expresie gresita].

ANALOGIC, -A adj. Bazat pe analogie, produs prin analogie. ◊ Modificare analogica = schimbare a unui element din limba sub influenta unui alt element asemanator. [Cf. fr. analogique, lat. analogicus].

alalt, adj. si pron. – Celalalt. – Numeroase var., datorita comp. cu cel sau cest: alalt, (a)cel(a)lalt, (a)celalalt, celalt, alalalt, (a)cest(a)lalt, (a)cestalalt si aceleasi forme cu grupul final disimilat in -nt. Lat. ille alter (DAR). In limba literara, alalt este arh. sau forma mold., si este inlocuit constant prin celalt (f. cealalta, pl. ceilalti, f. celelalte). Majoritatea var. au o anume nuanta de vulgaritate.

DIALECT s.n. 1. Ramificatie teritoriala a unei limbi, ale carei trasaturi caracteristice (fonetice, lexicale, gramaticale etc.) o deosebesc de limba comuna a intregului popor si de alte ramificatii teritoriale ale acestei limbi. ♦ Grai. ♦ Jargon. 2. (Impr.) limbaj special tehnic. [Pron. di-a-. / < fr. dialecte, lat. dialectus, gr. dialektos – grai].

INDO-EUROPEAN, -A s.m. si f. Nume dat unui grup mare de popoare si de limbi vorbite in prezent in Europa si in alte continente, reprezentand continuarea unei limbi comune neatestate, dar reconstituita prin metoda comparativ-istorica. // adj. Care apartine acestui grup etnolingvistic; referitor la acest grup. [Pron. -pean. / cf. fr. indo-europeen].

LATINISM s.n. 1. Cuvant, constructie imprumutate din latina; neologism de origine latina. 2. Tendinta a unor lingvisti romani din sec. XVIII-XIX de a da limbii romane un aspect cat mai apropiat de cel al limbii latine, excluzand cuvintele de alta origine; curentul latinist. [Cf. fr. latinisme].

DIGLOSIE s. f. 1. malformatie dintr-o limba bifida. 2. coexistenta, in aceeasi tara, a doua limbi diferite (una savanta si alta populara) sau a doua stadii ale aceleiasi limbi. (< fr. diglossie)

FIESTA s. f. festival, sarbatoare, petrecere in tarile de limba spaniola, ulterior si in alte tari din America. (< sp. fiesta)

INDO-EUROPEAN, -A I. s. m. f. grup mare de popoare si de limbi vorbite in prezent in Europa si in alte continente, reprezentand continuarea unei limbi comune neatestate, dar reconstituita prin metoda comparativ-istorica. II. adj. referitor la aceste limbi sau la populatiile care le vorbeau. (< fr. indo-europeen)

KURD, -A adj., s. m. f. (locuitor) din Turcia, Iran, Irak si alte tari invecinate. ◊ (s. f.) limba turca vorbita de kurzi. (< fr. kurde)

analitic, -a adj. (vgr. analytikos). Care lucreaza analizind: metoda analitica. limba analitica, care descompune cugetarea exprimind ideile si relatiunile lor pin [!] vorbe si particule izolate, cum face limba romaneasca cind zice pe altii (doua cuvinte), pe cind latina zicea alios (un cuvint), sau fr. les hommes fata de rom. oamenii. Geometrie analitica, studiata cu ajutoru algebrei. Adv. In mod analitic. V. sintetic.

DIALECT ~e n. Ramificatie teritoriala a unei limbi cu trasaturi specifice (fonetice, lexicale, gramaticale) fata de alte ramificatii similare si fata de limba literara. [Sil. di-a-] /<fr. dialecte, lat. dialectus

LATINIZA vb. I. tr. 1. A introduce intr-o limba cuvinte latine pe cale savanta; a da cuvintelor de origine latina o forma apropiata de cea originara. ♦ A da o forma latina unor cuvinte de alta origine. 2. tr., refl. A adopta limba si cultura latina; a deveni latin. [< fr. latiniser, cf. lat.t. latinizare].

COMUTATIVITATE s. f. 1. (mat.) proprietate a unei operatii de a fi independenta de ordinea elementelor cu care se opereaza. 2. particularitate a atentiei, gandirii, perceptiei de a se deplasa de la o activitate la alta. 3. insusire a diverselor elemente ale limbii de a intra in aceleasi constructii. (<fr. commutativite)

altaIC, -A adj. din regiunea muntilor altai. ♦ limbi ce = limbi turcice, mongole si tunguse. (< fr. altaique)

VOCABULAR, vocabulare, s. n. 1. Totalitatea cuvintelor unei limbi; lexic. ◊ Vocabular activ = totalitatea cuvintelor folosite in mod efectiv de cineva in exprimare si care variaza de la o categorie de vorbitori la alta. Vocabular pasiv = totalitatea cuvintelor specifice unei limbi pe care vorbitorii le inteleg, dar nu le utilizeaza (decat accidental). Vocabular de baza (sau fundamental) = fondul principal de cuvinte. Vocabular secundar = masa vocabularului (1). ♦ Totalitatea cuvintelor specifice unei anumite categorii sociale, unui anumit domeniu de activitate, unui anumit stil al limbii, unui scriitor sau vorbitor etc. 2. (Inv.) Dictionar, de obicei de proportii mici; lexic, glosar. [Var.: (inv.) vocabulariu s. n.] – Din fr. vocabulaire, lat. vocabularium.

STRAT, straturi, s. n. 1. Material, substanta repartizata relativ uniform pe o suprafata de alta natura (pentru a o acoperi) sau intre alte doua suprafete de alta natura (pentru a le desparti). 2. Fasie compacta dintr-o materie, aflata in interiorul unei mase de natura diferita. ♦ Depozit de roci sedimentare sau metamorfice cu o compozitie relativ omogena, care se gaseste, sub forma unei panze, intre alte depozite. 3. Influenta externa exercitata asupra unei limbi date. 4. Fig. Parte dintr-o clasa sociala; categorie, patura sociala. 5. Fasie de pamant, cu carari pe margini, pe care se seamana legume sau flori; fasie de pamant impreuna cu vegetatia respectiva. 6. (Pop.) Culcus, asternut pentru animale. 7. (Pop.) Pat, asternut pentru oameni. 8. Nume dat partii de jos pe care se reazema unele obiecte sau unelte; postament. 9. Patul pustii. [Pl. si: strate] – Lat. stratum.

ABLATIV ~e n. Caz al declinarii in unele limbi, care exprima punctul de plecare, instrumentul, cauza sau alt complement circumstantial. ◊ ~ absolut constructie sintactica a limbii latine constand dintr-un participiu in ablativ si dintr-un substantiv sau pronume in acelasi caz. [Sil. a-bla-] /<lat. ablativus, fr. ablatif

A SE IMPLETICI ma ~esc intranz. 1) (despre persoane) A merge impiedicandu-se. 2) (despre picioare) A se impiedica unul de altul in mers. ◊ A i se ~ cuiva limba a se incurca la vorbire; a rosti cuvintele cu greu. 3) (despre obiecte) A se amesteca in neordine. 4) rar A se strange in forma de colac; a se incolaci; a se incovriga. /<lat. implecticare

SLAVONISM ~e n. 1) Imprumut din limba slavona. 2) Influenta culturala slava exercitata asupra altor popoare. /<fr. slavonisme

STADIALITATE s.f. Teorie idealista, formulata de N. I. Marr si aplicata de adeptii lui, care explica trecerea limbii de la o calitate veche la alta noua prin explozii bruste. [Pron. -di-a-. / < stadial + -itate].

SEMICALC s.n. Cuvant sau expresie in care o parte se imprumuta, iar alta se ia din resursele interne ale limbii; semiimprumut. [Pl. -uri. / et. incerta].

SUBSTRAT s.n. 1. Baza materiala a diferitelor proprietati ale unui obiect. ♦ Continut. 2. Strat peste care s-a asezat un alt strat. ♦ (Lingv.) Elemente patrunse intr-o limba din limba unei populatii mai vechi, disparuta in urma unei cuceriri, unei colonizari etc. 3. Substanta chimica asupra careia actioneaza o enzima. 4. (Fig.) Cauza adevarata (dar ascunsa) a unei actiuni etc. [Pl. -turi, -te. / < fr., lat. substratum].

STADIALITATE s. f. 1. caracter stadial (1). 2. teorie antimarxista idealista care explica trecerea limbii de la o calitate veche la alta noua prin explozii bruste. (dupa rus. stadialnosti)

ABLATIV, ablative, s.n. Caz al declinarii in unele limbi, care exprima despartirea de un loc, punctul de plecare, instrumentul, cauza sau alta circumstanta. ◊ Ablativ absolut = constructie sintactica specifica limbii latine, alcatuita dintr-un substantiv (sau un pronume) si un participiu la cazul ablativ, avand rol de propozitie circumstantiala. – Din fr. ablatif, lat. ablativus.

ABLATIV, ablative, s. n. Caz al declinarii in unele limbi, care exprima despartirea de un loc, punctul de plecare, instrumentul, cauza sau alt complement circumstantial. ◊ Ablativ absolut = constructie sintactica specifica limbilor latina si greaca, alcatuita dintr-un substantiv (sau un pronume) si un participiu la cazul ablativ, avand rol de propozitie circumstantiala. – Din fr. ablatif, lat. ablativus.

MACARONIC, -A, macaronici, -ce, adj. (Despre versuri, poezii, stil etc.) Care parodiaza si satirizeaza pedantismul moravurilor cavaleresti, amestecand cuvintele si formele limbii nationale cu cuvinte latinesti, latinizante sau cu alte cuvinte straine. – Din fr. macaronique. Cf. it. maccheronico.

ARABISM ~e n. 1) Imprumut din limba araba. 2) Influenta exercitata de cultura araba asupra altor popoare. /<fr. arabisme

GRECISM ~e n. 1) Imprumut lexical din limba greaca. 2) Influenta exercitata de cultura grecilor asupra altor popoare. /grec + suf. ~isme

INTERPRET ~ta (~ti, ~te) m. si f. 1) Persoana specializata in traducerea orala mijlocind comunicarea intre oameni care vorbesc limbi diferite; translator. 2) fig. Persoana care face cunoscut altuia sentimentele, vointa, dorinta cuiva. 3) Persoana care interpreteaza un rol sau o piesa muzicala (la voce sau la un instrument). [Sil. -ter-pret] /<fr. interprete, lat. interpres, ~etis

LATINIZA vb. I. tr. a introduce intr-o limba, pe cale savanta, cuvinte latine; a da cuvintelor de origine latina o forma apropiata de cea originara. ◊ a da o forma latina unor cuvinte de alta origine. II. tr., refl. a impune, adopta limba si cultura latina. (< fr. latiniser)

URALO-altaIC, -A adj. limbi ce = familie de limbi fino-ugrice, altaice si samoede. (< fr. ouralo-altaique)

SUBSTRAT, substraturi, s. n. 1. (Fil.) Baza materiala a diferitelor proprietati ale unui obiect; baza materiala unitatii, a omogenitatii diferitelor obiecte; p. ext. continut. 2. Strat peste care s-a asezat alt strat. ♦ (Cu sens colectiv) Elemente patrunse intr-o limba din limba populatiei autohtone care a adoptat-o, parasindu-si limba proprie in urma unei cuceriri, a unei migratiuni sau a unei colonizari. 3. Substanta chimica asupra careia actioneaza un ferment. 4. Fig. Motiv, cauza adevarata (dar ascunsa) a unei actiuni, a unei intamplari, a unei porniri etc. – Din fr. substrat, lat. substratum.

ASIMILA, asimilez, vb. I. 1. Tranz. A transforma in propria substanta materiile nutritive introduse in organism. 2. Refl. si tranz. A se integra sau a face sa se integreze in alt grup social sau national prin pierderea trasaturilor caracteristice proprii (limba, obiceiuri etc.) 3. Tranz. a considera egal, asemanator cu alta fiinta, cu alt obiect, cu alt fenomen. 4. Tranz. A-si insusi cunostinte, idei etc. 5. Tranz. si refl. (Fon.) A (se) transforma sub influenta altui sunet, aflat in apropiere. 6. Tranz. A introduce in procesul de fabricatie produse noi, o tehnologie noua etc. – Din fr. assimiler, lat. assimilare.

PLESCAIT, plescaituri, s. n. 1. Zgomot facut de cineva cu gura cand mananca repede si lacom; sunet produs prin desprinderea brusca a limbii de cerul-gurii sau a buzelor una de alta, prin care se exprima mirarea, placerea, admiratia. 2. Zgomot produs de un lichid sau de o substanta vascoasa care se loveste sau care este lovita de un corp tare; plescaire, plescaitura; pleoscait. 3. (Rar) Pocnet. – V. plescai.

PLESCAIT ~uri n. 1) v. A PLESCAI. 2) Zgomot rasunator produs prin desprinderea brusca a limbii de cerul gurii sau a buzelor una de alta. 3) Zgomot produs de un corp cand se loveste sau este lovit de un lichid. /v. a plescai

NATIONALITATE s. f. 1. ansamblul insusirilor proprii unei natiuni. 2. apartenenta unui individ la o anumita natiune. ♦ ~ conlocuitoare = comunitate de oameni cu aceeasi limba si origine, locuind ca minoritate pe teritoriul unui alt stat. (< fr. nationalite, germ. Nationalitat)

LATINISM, (1) latinisme, s. n. 1. Cuvant, forma sau constructie sintactica imprumutate (fara necesitate) din limba latina (si neasimilate inca in limba care a facut imprumutul). 2. Curent aparut in lingvistica si in filologia romaneasca din sec. XIX, care, pentru a demonstra caracterul latin al limbii romane, a incercat sa elimine din ea cuvintele de alte origini si sa modifice astfel forma celor latine, incat sa le apropie cat mai mult de forma originara; a contribuit la generalizarea scrierii cu caractere latine si a adus noi argumente in sprijinul originii latine a limbii romane. – Din fr. latinisme. Cf. latin.

COPCA¹, copci, s. f. 1. Sistem format din doua piese metalice (un carlig si un inel), folosit pentru prinderea a doua parti ale unei confectii. 2. Agrafa pentru invelitori in constructie. 3. Proeminenta in forma de limba a unei piese plate, care intra in orificiul unei alte piese plate, realizand imbinarea prin incopciere. [Var.: (reg.) copcie s. f.] – Din bg. kopce.

ALOMORF s.n. 1. Fiecare dintre formele distincte (cristaline) ale aceleiasi substante; substanta cu mai multe forme. 2. (Lingv.) Una sau mai multe forme ale aceluiasi morfem al unei limbi. [Pl. -fe. / < fr. allomorphe, engl. allomorph, cf. gr. allos – altul, morphe – forma, sau fr., engl. morpheme].

MUTATIE s.f. 1. (Liv.) Schimbare, modificare radicala. ◊ Mutatie consonantica = transformare a unei serii de consoane in limbile germanice. ♦ Transmitere a unui lucru dintr-o proprietate intr-alta. ♦ Totalitatea formelor necesare pentru o schimbare de domiciliu. ♦ Schimbarea vocii la baieti in perioada pubertatii. 2. (Biol.) Modificare calitativa brusca a unui organism sub influenta conditiilor de viata. ♦ (Genet.) Fenomen prin care o gena plasata intr-un anumit loc pe cromozom se transforma intr-o alela a ei. 3. (Jur.) Schimbare a raporturilor de proprietate, de posesiune etc. [Gen. -iei, var. mutatiune s.f. / cf. lat. mutatio, fr. mutation].

DUBLET s.n. 1. Exemplarul al doilea al unei carti, al unei medalii dintr-o colectie, al unei marci postale etc. ♦ Al doilea exemplar al unui obiect. 2. Cuvant de aceeasi origine cu altul, diferit ca forma, dar cu sens identic, intrate in limba pe cai sau in momente diferite. 3. (Fiz.) Pereche de linii spectrale cu lungimi de unda foarte apropiate. ◊ Dublet electric = dipol electric. [< fr. doublet].

DUBLET s. n. 1. exemplarul al doilea al unei carti, al unei medalii dintr-o colectie, marci postale etc. 2. cuvant de aceeasi origine cu altul, diferit ca forma, dar cu sens identic, intrat in limba pe cai sau in momente diferite. 3. (fiz.) pereche de linii spectrale cu lungimi de unda foarte apropiate. ♦ ~ electric = dipol electric. (< fr. doublet)

TAUTOLOGIE, tautologii, s. f. 1. Greseala de limba care consta in repetarea inutila a aceleiasi idei, formulata cu alte cuvinte; cerc vicios, pleonasm. 2. Fenomen sintactic care consta in repetarea unor cuvinte cu acelasi sens, dar cu functiuni diferite, marcate de obicei prin deosebire de intonatie sau de forma si care, exprimand identitatea celor doi termeni, are rolul de a sublinia o calitate sau o actiune. 3. (Log.) Judecata in care subiectul si predicatul sunt exact aceeasi notiune. 4. Expresie din logica simbolica, care, in limitele unui sistem formal, este adevarata in orice interpretare. [Pr.: ta-u-] – Din fr. tautologie, lat. tautologia.

MUTATIE, mutatii, s. f. 1. Schimbare de domiciliu sau de sediu; indeplinire a formelor legale in legatura cu mutarea dintr-o locuinta sau dintr-o localitate in alta; viza de mutare. ♦ Inregistrare a unei schimbari intervenite in statutul personal sau de serviciu al unei persoane sau in situatia militara a cuiva. 2. Prefacere, transformare, schimbare, modificare (radicala). ♦ Spec. (Biol.) Aparitie brusca a unui caracter genetic nou, care reflecta o modificare ereditara corespunzatoare a materialului ereditar. ♦ Spec. (Fon.) Transformare sistematica a unei serii de sunete in altele. ◊ Mutatie consonantica (sau a consoanelor) = transformare a unor consoane oclusive in limbile germanice. 3. (Jur.) Transmitere a unui bun dintr-o proprietate in alta. – Din fr. mutation, lat. mutatio.

A SE INCLEIA ma inclei intranz. 1) (de-spre obiecte sau despre parti ale lor) A se impreuna cu ajutorul unei substante lipicioase. ◊ A i ~ (cuiva) falcile a i se inclesta (cuiva) falcile. A i ~ (cuiva) limba (in gura) a-i intepeni (cuiva) limba (in gura). 2) (despre substante vascoase) A adera ramanand prins (de alte obiecte). Aluatul s-a ~t de maini. 3) A deveni cleios. Painea se incleie. /in + clei

REUCHLIN [rɔiʃlin], Johannes (numit si Capnio, Kapnion) (1455-1522), teolog si umanist german. Prof. univ. din Ingolstadt si Tubingen. Adversar al scolasticii. S-a impotrivit intentiei dominicanilor de a arde scrierile ebraice, afirmand utilitatea cunoasterii lor. Este, alaturi de Erasm, unul dintre promotorii studiului filologiei clasice. Contributii privind pronuntia limbii grecesti clasice (sistemul reuchlinian) apropiat de cel din greaca moderna. alte lucrari: „Arta cabalistica”, „De Rudimetis Hebraicis”. Traducator al „Bibliei” si initiator al studiului iudaisticii.

IDIS s. n. Idiom german al carui vocabular s-a imbogatit in cursul evolutiei cu alte elemente (ebraice, romanice, slave), vorbit de unele populatii evreiesti. ◊ (Adjectival, inv.) limba idis. – Din fr. yiddish, germ. judisch.

SINTAGMA ~e f. lingv. 1) Ansamblu liniar de elemente ale limbii, apartinand unor clase diferite, care, in actul vorbirii, se imbina unul cu altul. 2) Unitate sintactica stabila alcatuita din doua sau mai multe cuvinte, intre care exista un raport de subordonare si care constituie o parte a unei propozitii sau a unei fraze. /<fr. syntagme, germ. Syntagma

IMPLETICI, impleticesc, vb. IV. Refl. 1. (Despre picioare) A se lovi, a se impiedica unul de altul in mers; (despre oameni) a merge clatinandu-se, impiedicandu-se. ♦ P. a**l. (Despre limba) A se incurca in timpul vorbitului; (despre oameni) a articula greu cuvintele. 2. A se amesteca, a se incurca, a se incalci. ♦ Tranz. si refl. A (se) incolaci. [Var.: (reg.) impleteci vb. IV] – Et. nec.

PATRIE, patrii, s. f. 1. Mediu politic, social si cultural in care isi desfasoara viata si lupta fiecare popor; teritoriu locuit de un popor; tara in care s-a nascut cineva si al carei cetatean este. ◊ Patrie-mama (sau -muma) = tara din care s-a desprins o alta tara, o provincie etc., care este legata de prima prin unitate nationala, de limba, cultura, etc. ♦ Orasul, satul, regiunea in care s-a nascut cineva; pamant natal, loc de bastina. ♦ Tara in care cineva se stabileste definitiv, fara sa-i apartina ca origine, dar fiind recunoscut ca cetatean al ei. ♦ Loc de origine a unei idei, a unui curent etc. 2. Loc, climat propice dezvoltarii cuiva sau a ceva. – Din lat. patria, fr. patrie.

COMUTARE s.f. 1. Actiunea de a comuta si rezultatul ei; comutatie. ◊ (Jur.) Comutarea pedepsei = inlocuire a unei pedepse mai grele printr-una mai usoara. 2. (Mat.) Operatie efectuata asupra unui sir de numere, al carei rezultat nu depinde de ordinea in care se opereaza asupra diferitelor elemente ale sirului. 3. Fenomenul elaborarii unor reflexe conditionate diferite la unul si acelasi stimul in functie de schimbarea conditiilor mediului ambiant. ♦ Particularitate a atentiei cuiva de a trece usor de la o activitate la alta. 4. Procedeu, folosit mai ales in lingvistica structuralista, constand in inlocuirea unui element lingvistic cu altele din acelasi plan sau cu zero, pentru a determina astfel valoarea lui in limba. [< comuta].

barbar, -a adj. (lat. barbarus, d. vgr. barbaros). Strain de cultura, necivilizat: popor barbar. Fig. Crud, neomenos: inima barbara. Impropriu, urit: termin barbar. Uerit, aspru: limba barbara. M. pl. Popoarele necivilizate care au navalit in imperiu roman si in alte tari, ca Hunii Ungurii, Bulgarii, Tatarii s.a. Adv. S’a purtat barbar. – Fals -ar (dupa fr.). Vechi. Azi. pop. varvar (dupa ngr.), crud, neomenos.

GERMANIC, -A, germanici, -ce, adj. Care apartine sau care este caracteristic germanilor si popoarelor inrudite cu germanii, privitor la germani si la popoarele inrudite cu ei. ◊ Limbi germanice = grup de limbi indo-europene vorbite in centrul si in nordul Europei, extinse cu vremea si in alte regiuni. Popoare germanice = denumire a unor triburi vechi din care se trag germanii, englezii, scandinavii etc. Filologie germanica = studiul limbilor si al literaturilor germanice. – Din fr. germanique, lat. germanicus.

URALO-altaIC, -A, uralo-altaici, -ce, adj. (Despre populatii) Care se afla, traieste in regiunea muntilor Ural si altai; (despre limbi) vorbit de populatiile care traiesc in regiunea muntilor Ural si altai. – Din fr. ouralo-altaique.

FOND ~uri n. 1) Parte interioara de baza, care poate fi sesizata cu ajutorul ratiunii. 2) Plan uniform al unui tablou sau al unei tesaturi pe care sunt imprimate motivele sau desenele; culoare de baza. 3) Baza sensibila care pune in valoare senzatiile de alta natura. ~ sonor. 4) Element de baza, esential sau permanent. ◊ ~ul lexical de baza al unei limbi partea esentiala, stabila a lexicului, denumind notiuni fundamentale, cu o mare frecventa in uz. In ~ de fapt, in realitate. 5) Ansamblu de mijloace financiare si materiale cu o anumita distributie. 6) Ansamblu de valori esentiale, apartinand unui domeniu. ~ de carti. 7) Institutie menita sa acorde asistenta materiala sau sprijin social-cultural. ~ul literar. 8) Proba sportiva pe distanta mare. /<fr. fond

CONTAMINATIE s. f. 1. contaminare. 2. procedeu folosit de scriitorii latini constand in amestecarea subiectelor mai multor comedii grecesti pentru a alcatui una latineasca. 3. (lingv.) incrucisare intre doua limbi. ◊ modificare a formei unui cuvant sau a unei constructii gramaticale prin incrucisarea lor cu alte cuvinte ori constructii asemanatoare ca sens. ◊ influenta reciproca intre elemente folclorice. (< fr. contamination, lat. contaminatio)

codobatura (codobaturi), s. f. – Pasare, prundar (Motacilla). – Mr. coadabatura, cutrubatura, megl. coadarabatura. Lat. pop. *codabattula (Pascu, I, 50; Candrea-Dens., 150; REW 1774; DAR). Este sigur ca aceasta compunere este anterioara rom., nu numai datorita consonantei dialectelor, ci si calabr. codivattula. In general, celelalte limbi au preferat comp. inversa (it. batticoda, vicent. batikoa, flor. battikova, prov. bateco) sau bazata pe alte elemente. Pentru numeroasele forme romanice ale numelui pasarii cf. Erich Poppe, ZRPh., LVI, 392-404 sI V. Garcia de Diego, RFE, 1931, 7.

ASIMILA, asimilez, vb. I. Tranz. 1. A transforma in propria sa substanta materiile nutritive introduse in organism. 2. (Subiectul si complementul indica un grup social sau national) A face asemanator cu sine prin stergerea trasaturilor caracteristice (limba, obiceiuri etc.); a absorbi. 3. A-si insusi cunostinte, idei etc. 4. A considera egal, asemanator cu alta persoana. 5. (Fon.) A transforma un sunet sub influenta altui sunet aflat in apropiere. – Fr. assimiler (lat. lit. assimilare).

DERIVA, deriv, vb. I. 1. Intranz. (mai ales la pers. 3) A se trage, a proveni, a rezulta din... ♦ (Lingv.) a) (Despre limba, cuvinte si sensul lor) A-si trage originea din...; (tranz.) a arata provenienta unui cuvant din altul, b) (Despre cuvinte, de obicei cu determinari introduse prin prep. „de la”) A se forma cu ajutorul unui sufix sau al unui prefix. 2. Tranz. A abate o apa curgatoare din albia ei naturala in alta albie sau intr-un canal. ♦ A indrepta vehiculele de pe o cale de comunicatie pe alta cale. ♦ A ramifica o cale de comunicatie sau un canal de la traseul principal pentru a forma un traseu secundar. 3. Tranz. (Mat.) A calcula derivata unei functii. 4. Intranz. (Despre un vas plutitor) A se abate, a se departa din drumul sau normal sub actiunea vantului sau a unui curent; a devia. – Din fr. deriver, lat. derivare.

CREOLA f. mai ales art. limba rezultata din contactul spaniolei, portughezei sau francezei cu un idiom indigen din America Latina, din Africa sau din alta parte a lumii. [Sil. cre-o-] /<fr. creole

UZ ~uri n. 1) Aplicare in practica (pentru satisfacerea unor necesitati); intrebuintare; folosire. ◊ Scos (sau iesit) din ~ care nu mai poate fi folosit. A face ~ a folosi. 2) v. UZANTA. 3) lingv. Modalitate, consfintita prin traditie, de folosire curenta a unitatilor de limba in vorbire. 4) jur. Drept real care permite unei persoane de a se folosi de un lucru care apartine altei persoane. /<lat. usus, it. uso

alama f. fara pl. (it. lama si alama, d. lat. lamina, lama, limba de metal). Aliaj galben compus din 67 de parti de arama si 33 de zinc. Pl. n. alamuri, vase ori alte lucruri de alama. V. bronz.

SUBSTRAT s. n. 1. baza materiala a diferitelor proprietati ale unui obiect; (p. ext.) continut. (fig.) cauza adevarata, dar ascunsa, a unei actiuni etc. 2. strat peste care s-a asezat un alt strat. ◊ suport de care este fixata o planta sau un animal sedentar etc. 3. totalitatea elementelor lingvistice patrunse intr-o limba noua din limba unei populatii mai vechi, disparut in urma unei cuceriri, a unei migratii sau a unei colonizari. 4. substanta chimica asupra careia actioneaza o enzima. (< fr. substrat, lat. substratum)

ARAB, -A, arabi, -e, adj., s. m. si f. 1. Adj. Care apartine Arabiei sau populatiei ei, privitor la Arabia sau la populatia ei; din Arabia. Cal arab. Cifre arabe. ♦ (Substantivat, f.) limba araba. 2. S. m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Arabiei (populatie raspandita si in alte tari din vestul Asiei, in Africa de Nord etc.); maur. – Fr. arabe (lat. lit. arabus).

LICENTA ~e f. 1) Grad universitar obtinut dupa absolvirea studiilor superioare, care permite exercitarea profesiunii corespunzatoare. 2) Examen sustinut pentru a obtine acest grad universitar. 3) Diploma care confirma acest grad. 4) Permisiune oficiala de a practica o anumita profesiune, de a importa sau de a exporta anumite marfuri. 5) Autorizatie in baza careia posesorul unui brevet de inventie cedeaza dreptul de exploatare a inventiei altei persoane. 6) Brevet care acorda acest drept. 7) Lipsa de buna-cuviinta; purtare lipsita de respect. 8): ~ poetica abatere constienta de la normele limbii literare, conditionata de legile versificatiei sau de necesitatea obtinerii unor efecte stilistice distincte. /<fr. licence, lat. licentia

ASIMILA vb. I. 1. A transforma in propria sa substanta materiile hranitoare absorbite de organism. 2. A face asemanator, a se prezenta ca asemanator. ♦ A face asemanator cu sine (o nationalitate, un popor) prin stergerea trasaturilor caracteristice (limba, obiceiuri etc.). 3. A dobandi, a invata, a-si insusi (idei, cunostinte etc.). 4. (Fon.) A transforma un sunet prin influenta unui alt sunet din apropiere. [< fr. assimiler, cf. it., lat. assimilare < lat. ad – la, similis – asemanator].

inter- Pref. care adauga unor cuvinte sensul sp. entre. Lat. inter-, cf. intre. Apare intr-o serie de neol. imprumutate limbii fr., din care unele circula si in rom. in forma lor simpla (intercontinental, cf. continental; interlocutor, cf. locutor; international); in alte cazuri, s-a adaugat unui cuvint rom., prin analogie cu cuvintul fr. corespunzator (interpune, ca fr. interposer; interveni, ca fr. intervenir; interzice, ca fr. interdire). In sfirsit, adesea apare si in cuvinte care nu se folosesc cu forma lor simpla (interferenta, interjectie, interlop, intermitent, interpela, interpola, interpreta, interval etc.).

LUNG¹ ~ga (~gi) 1) Care are o intindere mare de la un capat la altul; intins mult in lungime. Drum ~. ◊ A avea mana ~ga (a fi ~ la mana) a avea obiceiul sa fure. A fi ~ in (sau de) limba, a avea limba ~ga) a avea obiceiul sa vorbeasca mult si sa spuna ceea ce nu trebuie; a fi limbut. 2) (despre oameni) Inalt de statura. ◊ A se intinde (sau a cadea) cat este de ~ a cadea jos, lungindu-se. 3) (despre mancaruri) Care contine prea multa apa; apos. ◊ Zeama ~ga a) fiertura apoasa, inconsistenta si fara gust; b) vorbarie; trancaneala. 4) (despre procese desfasurate in timp) Care dureaza mult; care se scurge greu; indelungat. Iarna ~ga. /<lat. longus

COSTINESCU, Alexandru (1812-1872, n. Iasi), matematician, inginer si arhitect roman. Primul care a predat in limba romana (la Academia Mihaileana din Iasi) geometrie analitica, descriptiva, inginerie si arhitectura. A proiectat si construit mai multe cladiri publice la Iasi si in alte orase.

FIGURAT, -A, figurati, -te, adj. (Despre cuvinte, expresii sau despre sensul lor) Intrebuintat cu alt inteles decat cel obisnuit, propriu, de obicei pentru obtinerea unor efecte stilistice. ◊ (Substantivat, n.) La figurat = intr-un sens deosebit de cel propriu. ♦ (Despre stil, limba etc.) Care contine (multe) figuri poetice; figurativ. – Din fr. figure, lat. figuratus.

caleasca (calesti), s. f. – Trasura eleganta, pe arcuri foarte flexibile. – Mr. caleasca. Cuvintul a putut intra in rom. pe mai multe cai, deoarece apare in multe limbi europene. Pare a fi de origine ceha, kolesa (de la kolo „roata”), de aici germ. Kalesche, it. calessa, fr. caleche (› sp. calesa). Cf. pe de alta parte, tc. kaleska, bg. kaliaska, mag. kalicka, pol. kolasa, rus. koljaska. In rom. pare sa fi intrat din tc. sau din rus. (din bg., dupa Conev; insa istoria cuvintului bg. nu este clara; din mag. dupa Galdi, Dict., 112). Meyer, Neugr. St., II, 74, il deriva din rom. ngr. ϰαλιάσϰα.

TURC, -A, turci, -ce, s. m. si f., adj. 1. S. m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Turciei sau este originara de acolo. ◊ Expr. Cum e turcul si pistolul = cum e omul, asa sunt si faptele lui, prietenii lui. Doar nu dau (sau vin) turcii, se spune spre a modera graba neintemeiata a cuiva. A fi turc (sau ca turcul) = a fi foarte incapatanat, a nu vrea sa inteleaga, a nu tine seama de nimic. Turcul plateste, se spune despre cineva care este silit sa plateasca, vrand-nevrand, paguba sau cheltuiala facuta de altii. ♦ P. ext. Persoana de religie mahomedana. 2. Adj. Care apartine Turciei sau turcilor (1); privitor la Turcia sau la turci; originar din Turcia; ca al turcilor; turcesc. ♦ (Substantivat, f.) limba vorbita de turci (1). – Din tc. turk.

acioaie, s. f. – Bronz (sau alt aliaj). – Var. cioaie. < It. acciaio „otel” (Hasdeu), etimon respins de DAR, insa admis de Candrea si Scriban. Este unul din putinele cuvinte it. intrate in vechime in limba populara, probabil pe filiera comerciala. Schimbarea semantica, ce constituie principala obiectie a DAR, este posibila, daca se are in vedere faptul ca uzul popular indica prin acioaie orice aliaj, fara a fi posibila o identificare mai exacta.

A LINGE ling tranz. 1) (mai ales despre animale) A netezi cu limba (in semn de afectiune). 2) (mancare) A lua cate putin cu limba, atingand in mod repetat. ◊ A-si ~ degetele a incerca o placere deosebita mancand ceva gustos. 3) fig. fam. A lingusi in mod injositor. ◊ Linge-blide om care traieste pe socoteala altora; trantor; parazit. /<lat. lingere

CATERING s.n. Cuvant recent, de origine engleza, care, atat in Marea Britanie, cat si in SUA, denumeste activitatea de alimentatie publica in toata complexitatea ei, fiind sinonim cu fr. restauration – restauratie; preluat in limba romana cu sens restrans, de livrare si servire de preparate culinare si bauturi sau de organizare de evenimente sociale (nunti, aniversari etc.) si de afaceri (bufete, cocteiluri etc.) in alte locuri (sedii de firme, institutii) decat restaurantele, de catre unitati specializate, la comanda unui client (persoana fizica sau juridica). – Din engl. catering.

SEMANTIC, -A I. adj. referitor la semantica; semasiologic. ♦ camp ~ = ansamblu de cuvinte aflate intr-o stransa corelatie de sens. II. s. f. 1. ramura a lingvisticii care studiaza sensurile cuvintelor si evolutia lor in timp; semasiologie. ◊ sens lexical; (p. ext.) semnificatie; semantism. ♦ a artei = ramura a semanticii care se ocupa cu intelesul cuvintelor in limbajul literar. 2. parte a semioticii care studiaza raportul semnelor cu obiectele desemnate. ♦ (fil.) ~ generala = curent aparut la inceputul sec. XX in SUA, care cerceteaza limbile „naturale” mai ales din punct de vedere sociologic si pragmatic. 3. (inform.) ansamblul regulilor ce definesc intelesul fiecarui program, semnificatia propozitiilor intr-un limbaj. ◊ teoria interpretarii unui anumit sistem formalizat prin alt sistem formalizat. (< fr. semantique)

A DESLUSI ~esc tranz. 1) (fiinte, lucruri, sunete) A identifica dupa anumite semne caracteristice (de altele de acelasi fel); a distinge; a discerne; a deosebi; a desprinde; a diferentia. 2) (probleme, chestiuni, situatii confuze) A face clar; a lamuri; a limpezi; a clarifica; a elucida. 3) (texte scrise intr-o limba straina) A face inteles; a descifra. /<bulg. doslusam

ACCENT, accente, s. n. 1. Pronuntare mai intensa, pe un ton mai inalt etc. a unei silabe dintr-un cuvant sau a unui cuvant dintr-un grup sintactic. ♦ Semn grafic pus de obicei deasupra unei vocale pentru a marca aceasta pronuntare sau alta particularitate de pronuntare. Accent ascutit. Accent circumflex. Accent grav. ◊ Expr. A pune accentul (pe ceva) = a scoate in relief, a da atentie deosebita (unei probleme). 2. Fel particular de pronuntare, specific unui grai, unei limbi sau unei stari afective. 3. Scoatere in relief a unui sunet muzical prin amplificarea sonoritatii sau prin prelungirea duratei lui. – Din fr. accent, lat. accentus.

ANALOGIE s. f. 1. corespondenta, asemanare intre doua sau mai multe situatii, obiecte, fenomene, notiuni etc. 2. metoda de studiu al unui sistem bazata pe analogia (1) dintre acesta si un alt sistem cunoscut. 3. (biol.) asemanare relativa a doua organe (de animale) analoage. 4. (jur.) metoda de solutionare a unui caz neprevazut de lege, dar asemanator. 5. asemanare partiala de forma, sau de continut a doua elemente de limba, care determina modificarea unuia dintre ele sub influenta celuilalt. (< fr. analogie, lat. analogia)

K s. m. invar. 1. A paisprezecea litera a alfabetului limbii romane folosita in scrierea unor neologisme; sunetele notate cu aceasta litera: a) consoana oclusiva palatala surda, cu valoarea grupului de litere ch inainte de e si i; b) consoana oclusiva, velara, surda, cu valoarea literei c, in alte pozitii. 2. Simbol chimic pentru potasiu (kaliu). 3. (INFORM.) Simbol pentru kilooctet sau kilobyte. 4. Banda K. = banda de frecvente cuprinse intre 18 si 27 GHz, utilizata in telecomunicatiile prin satelit.

LINGE, ling, vb. III. Tranz. 1. (Despre animale) A trece cu limba peste ceva; a sterge sau a netezi cu limba ceva. 2. A atinge cu limba (in mod repetat) ceva de mancare, a lua cu limba mancarea. ◊ Expr. A-si linge degetele (sau buzele) ori (refl.) a se linge pe degete (sau pe buze) = a trece cu limba peste buze sau degete (spre a lua si ultimele resturi dupa ce a mancat ceva bun sau ca manifestare a unei pofte mari, a unei senzatii de placere etc.). ◊ Compus: linge-blide (sau -talgere, -talere) s. m. = (fam.) om care traieste pe socoteala altora; parazit, om de nimic. 3. (Fam.) A lingusi cu slugarnicie. – Lat. lingere.

A CUNOASTE cunosc tranz. 1) (aspecte ale vietii materiale sau spirituale) A poseda in memorie pe baza experientei sau a studiului; a sti. ~ orasul. ~ o limba. ~ opera unui scriitor. ◊ ~ viata (sau lumea) a avea mare experienta de viata. 2) (persoane) A sti din diferite puncte de vedere. Il cunosc de mic copil. ◊ A nu ~ moarte a) a fi durabil; b) a lasa o amintire vie. 3) (fiinte, lucruri) A deosebi de altele de acelasi fel (dupa anumite semne); a recunoaste. 4) A patrunde cu mintea; a intelege; a sti; a pricepe. Cunosc intentiile lui. /<lat. connoscere

licai (-aiesc, – it), vb. – A linge, a linchi. – Var. lincai, linchi, linciuri. Creatie expresiva. alte explicatii par echivoce (din v. germ. lecchon, Diez, I, 246; din sl. lokati, Miklosich, Lexicon, 343 si Cihac, II, 171; acelasi Cihac, II, 511, pune in legatura pe linciuri cu leciu, si Scriban, cu mag. lecsegni „a plesni, a trosni”. Lui linchi ii corespunde limpi, vb. (a linge), cu var. limbi (sec. XVIII), prin confuzie cu limba. Der. li(n)cait, s. n. (lipait, lingere); lincaiala, s. f. (linsoare); linciureala, s. f. (plescaiala, balaceala). Se intilneste cu der. expresive de la lap si liorc.

ORIGINAL, -A, originali, -e, adj. 1. (Despre acte, documente, opere artistice si literare, fotografii etc.; adesea substantivat, n.) Care constituie intaiul exemplar, care a servit sau poate servi drept baza pentru copii, reproduceri sau multiplicari; care a fost produs pentru prima oara intr-o anumita forma. ◊ Loc. adj. si adv. In original = in forma primara, necopiat; in limba in care a fost scris, netradus. ♦ Care are, prin autenticitate, o valoare reala, de necontestat. 2. (Despre idei, teorii, opere etc.) Care este propriu unei persoane sau unui autor; neimitat dupa altcineva; personal, nou, inedit. ♦ (Despre artisti, scriitori, oameni de stiinta) Care creeaza ceva nou, personal, fara a folosi un model facut de altul. ♦ (Substantivat, n.) Fiinta sau obiect care serveste ca model pentru o opera de arta. 3. (Adesea substantivat) Care iese din comun, neobisnuit, ciudat, bizar; excentric, extravagant. – Din lat. originalis, fr. original.

soacat (-ti), s. m. – 1. Soarece. – 2. German, neamt (nume injurios, dat si altor straini din Europa de V.). – Var. soacata, (1) socit. Origine incerta, poate expresiva cf. sb. sokac „sirb catolic”, pe care Candrea il propune ca etimon al rom., dar care nu poate explica primul sens din rom. Legatura cu slov. stakor „soarece” (Cihac, II, 391) este indoielnica. Pentru var., cf. Byck-Graur 26. – Der. socatesc, adj. (nemtesc; occidental; ciudat); socatie, s. f. (limba pocita). Cf. sogan, sont.

bir interj. – 1. Strigat cu care ciobanii isi aduna si conduc turmele. – 2. Indica o senzatie de frig intens. Creatie expresiva; pentru diferitele sale sensuri, cf. Puscariu, Dacor., I, 84-6. Cu prima acceptie, rr bilabial se foloseste in mai multe limbi, cf. sp. arre; la al doilea, insasi v******a imita tremuratul. Cf. si Philippide, II, 700. Dat fiind caracterul evident expresiv, pare curioasa incercarea lui Densusianu, GS, I, 58, de a explica acest cuvint prin iraniana (cf. Rosetti, II, 111). Der. biriiac, s. m. (miel); birii, vb. (a striga oile; a vorbi impiedicat, a mormai; a trosni). Ultimul uz (cf. Sadoveanu, au biriit ca un tunet alte potirnichi) pare o greseala datorita confuziei cu pirii. Var. a barai, care apare in unele dictionare, ar putea fi o ortografie gresita.

CUC (lat. cuccus) s. m. 1. Pasare migratoare de 32-37 cm, cu coada lunga si penaj cenusiu, cu pieptul albicios, striat transversal la mascul si ruginiu cu striuri intunecate la femela; isi depune ouale in cuiburi straine unde sint clocite de alte pasari; are un cintec caracteristic (Cucculus canorus). ◊ Cuc alergator = pasare din S.U.A. (California, Texas) si Mexic, de c. 60 cm, cu penaj cafeniu patat cu nuante mai inchise si deschise, picioare lungi, slab-zburatoare, tinuta in stare semidomesticita, pentru vinarea serpilor cu clopotei (Geoccoccyx californianus). Expl. Singur cuc = foarte singur. ♦ (Adverbial) Izolat, singur, strain. 2. Intra in compunerea unor nume de plante (ex. ciubotica-cucului, laptele-cucului, limba-cucului).

HALIMA, carte populara alcatuita din fragmente ale colectiei de povestiri si basme arabe cunoscute sub titlul de „O mie si una de nopti”, imbogatita si cu alte povestiri si fabule orientale, traduse sau apocrife, din culegerea „O mie si una de zile” de Petis de la Croix. Realizata pentru prima data in lb. neogreaca (Aravicon Mithologhicon), la mijlocul sec. 18, aceasta selectie primeste numele de H. (inlocuindu-se cu aceasta numele povestitoarei Seherezada) si va fi tradusa, localizata si raspandita in numeroase manuscrise roman esti din a doua jumatate a sec. 18 si inceputul sec. 19. Prima versiune integrala in limba romana, datata 1783 si atribuita monahului Rafail de la manastirea Hurez, a fost tiparita de I. Gherasim Gorjanu, in patru vol., intre 1835 si 1838 („Halima sau povestiri mitologhicesti arabesti”).

biblie f. (vgr. biblos, carte [carte pin excelenta], dim. biblion, pl. biblia). Colectiune de carti sfinte (sfinta scriptura) care cuprinde Testamentu Vechi si Nou. Cel vechi cuprinde trei grupe de carti (Pentateucu, Profetii, Agiografii), relative la religiunea, istoria si institutiunile si obiceiurile Jidanilor. Cel nou contine cele patru Evanghelii, Faptele Apostolilor, Epistolele si Apocalipsu; el a fost scris intii pe greceste, afara de Evanghelia lui Matei, care a fost pe limba ebraica. Supt Ptalemeu Filadelfu, Testamentu Vechi a fost tradus pe greceste de 72 de Jidani invatati; traducerea lor e cunoscuta supt numele de Septuaginta. In secolul IV, Biblia intreaga a fost tradusa pe latineste de Sfintu Ieronim; aceasta traducere, singura admisa in biserica catolica, se numeste Vulgata, iar pe romaneste s’a tradus la 1688 din ordinu domnului Serban Cantacuzino. Traducerea numita Septuaginta are mai multe opere considerate de Jidani ca apocrife, intre altele cele cinci carti ale Macabeilor, din care cele doua dintii is admise de biserica catolica ca autentice. Se numeste exegeza biblica studiu Bibliii din punctu de vedere al interpretarii intelesului. Fig. Cartea cea mai insemnata a unei literaturi.

CLOPOT, clopote, s. n. 1. Obiect metalic in forma de para, deschis in partea de jos si prevazut in interior cu o limba mobila, care, lovindu-se de peretii obiectului, produce sunete caracteristice. ◊ Expr. (Fam.) A trage clopotele = a) a curta o femeie; b) a divulga un secret. ♦ Sunet de clopot (1). 2. Piesa in forma de clopot (1), cu diverse intrebuintari (in industrie). ◊ Clopot scufundator = camera de lucru, construita din metal sau din beton armat, alimentata cu aer comprimat, care permite executarea unor lucrari sub apa. ♦ Capac de sticla de forma unui clopot (1), care se foloseste pentru a feri alimentele sau alte obiecte de praf, in laboratoare etc. – Din sl. klopotu.

CUC, cuci, s. m. 1. Pasare calatoare cu pene cenusii, cu coada lunga cu pete albe, care isi depune ouale in cuiburi straine pentru a fi clocite de alte pasari si care este cunoscuta prin sunetele caracteristice pe care le scoate (Cuculus canorus). ◊ Ceas cu cuc = ceasornic de perete care, la fiecare ora, sfert, jumatate sau trei sferturi de ora, marcheaza timpul prin sunete care intai imita cantecul cucului. (1); fig. lucru extravagant. ◊ Expr. Lapte de cuc = ceva imposibil. (A umbla) de flori de cuc = (a umbla) fara rost. ♦ (Ir.) Cuc-armenesc = pupaza. ♦ (Adverbial) Izolat, singur, strain. ◊ Expr. Singur cuc = absolut singur. 2. Intra in compunerea unor nume de plante: ciubotica-cucului, limba-cucului etc. 3. (La unele jocuri de copii) Lovitura cu mingea in inaltime. – Lat. cucus.

DUNGA, dungi, s. f. 1. Linie vizibila pe un fond de alta culoare. ♦ Fasie, dara. ♦ Cuta, incretitura, zbarcitura a pielii (de pe obraz). 2. Muchie a unui lemn cioplit. ♦ Dunga pantalonului = muchie facuta cu fierul de calcat in lungul pantalonului, in fata si in spate. 3. Margine a unor obiecte sau a unor constructii. ♦ Spec. Marginea neascutita a unor instrumente taioase. 4. Parte laterala a unui lucru; latura, coasta. ◊ Loc. adv. In dunga = dintr-o parte, intr-o parte. ◊ Expr. (Fam.) A fi intr-o dunga = a fi nebun, ticnit. A trage clopotul intr-o dunga = a trage clopotul izbind limba de o singura parte a lui (pentru a vesti un deces, o alarma etc.) – Din sl. donga.