CASA¹, case, s. f. 1. Cladire destinata pentru a servi de locuinta omului. ◊ Loc. adj. De casa = facut in casa¹. ◊ Expr. (A avea) o casa de copii = (a avea) copii multi. A-i fi cuiva casa casa si masa masa = a duce o viata ordonata, normala, linistita. A nu avea (nici) casa, (nici) masa = a duce o viata neregulata, plina de griji, de framantari. ♦ (Reg.) Camera, odaie. ◊ Casa de veci = mormant. 2. Incapere speciala intr-o cladire, avand o anumita destinatie. ◊ Casa ascensorului = spatiul in care se deplaseaza cabina unui ascensor. Casa scarii = spatiul dintr-o cladire care adaposteste o scara. 3. Cutie dreptunghiulara in care se pastreaza literele, semnele etc. tipografice de acelasi caracter. 4. Gospodarie. 5. Totalitatea celor care locuiesc impreuna (formand o familie); familie. ♦ Dinastie; neam. 6. Casnicie, menaj. ◊ Expr. A face (sau a duce) casa (buna) cu cineva = a trai cu cineva (in buna intelegere), a se impaca bine. A duce casa buna cu ceva = a se impaca bine cu ceva. 7. (Urmat de determinari) Nume dat unor institutii, asezaminte, intreprinderi, firme comerciale etc. ◊ Casa de economii = institutie publica de credit care se ocupa cu strangerea disponibilitatilor banesti temporare ale populatiei, acordand pentru acestea mai ales dobanda. Casa de ajutor reciproc = asociatie benevola a unor angajati sau pensionari, creata pentru acordarea de imprumuturi si de ajutoare membrilor ei din fondurile obtinute din depunerile lor lunare. Casa de filme = institutie producatoare de filme cinematografice. Casa de cultura = institutie culturala in care au loc diverse manifestari culturale, educative etc. Casa de nasteri = institutie medico-sanitara, in care se acorda viitoarelor mame, la nastere, asistenta calificata. Casa de vegetatie = constructie speciala, cu acoperisul si cu peretii de sticla, folosita pentru experiente de agrochimie, plantele fiind cultivate in vase de vegetatie. ♦ Specialitatea casei = produs specific al unei intreprinderi, al unei gospodine. 8. Boala a vinurilor, pe care acestea o capata cand ajung in contact cu aerul si care se caracterizeaza prin tulburare si prin schimbarea culorii. – Lat. casa.

MUTUALISM s. n. (Rar) 1. Sistem de solidaritate si de ajutor reciproc. 2. (Biol.) Vietuire laolalta a mai multor organisme diferite ca specie. [Pr.: -tu-a-] – Din fr. mutualite.

SOLIDARITATE s. f. Faptul de a fi solidar (cu cineva sau cu ceva); sentiment care ii determina pe oameni sa-si acorde ajutor reciproc. – Din fr. solidarite.

COMUNA s.f. 1. Oras medieval (dezvoltat in apusul Europei din vechile cetati situate pe caile de comunicatie comerciala), care se bucura de o anumita autonomie politica. ♦ Diviziune teritoriala, administrata de un primar si de un consiliu municipal. 2. Unitate administrativa compusa din unul sau mai multe sate sau catune si condusa de un consiliu popular comunal. 3. Comuna primitiva = prima formatiune social-economica din istoria societatii, corespunzand unor forte de productie slab dezvoltate, bazata pe proprietatea comuna asupra mijloacelor de productie si pe relatii de colaborare si ajutor reciproc. ◊ Comuna din Paris = forma de guvernare a orasului Paris, instituita in 1871 de masele muncitoare rasculate; Camera Comunelor = una dintre cele doua camere ale parlamentului englez. [Pl. -ne / < fr. commune, it. comune, cf. lat.med. communa].

MUTUALIST, -A s.m. si f. Membru al unei societati de ajutor reciproc. // adj. Referitor la mutualism. [Pron. -tu-a-. / < fr. mutualiste].

MUTUALISM s.n. 1. Sistem de solidaritate, de ajutor reciproc. 2. (Biol.) Traiul impreuna al mai multor organisme de specii diferite. [Pron. -tu-a-. / < fr. mutualisme, cf. lat. mutuus – reciproc].

MUTUALISM s. n. 1. sistem de ajutor reciproc. 2. simbioza (1). (< fr. mutualisme)

MUTUALIST, -A I. adj., s. m. f. (adept) al mutualismului. II. s. m. f. membru al unei societati de ajutor reciproc. (< fr. mutualiste)

ASOCIATIA GENERALA A LUCRATORILOR DIN ROMANIA, organizatie muncitoreasca profesionala de ajutor reciproc. A activat intre 1872-1873.

INTRajutorARE s. f. ajutorare reciproca, ajutor mutual. – Intru + ajutorare.

INTRAJUTORARE f. 1) v. A SE INTRAJUTORA. 2) ajutor reciproc; ajutor mutual. [G.-D. intrajutorarii; Sil. intr-a-] /intru + ajutorare

MUTUAL ~a (~i, ~e) Care se influenteaza unul pe altul; reciproc. ajutor ~. [Sil. -tu-al] /<fr. mutuel

FERMOAR, fermoare, s. n. Dispozitiv pentru incheiat obiecte de imbracaminte, genti, serviete etc., format din doua siruri de lame (fixate pe o suvita de panza, de piele etc.) asezate fata in fata si care se imbuca reciproc cu ajutorul unei mici piese, facute sa lunece intre ele. ♦ Inchizator de os, de metal etc. la un colier, la un album etc. – Din fr. fermoir.

C.A.E.R. V. Consiliul de ajutor Economic reciproc.

CONSILIUL DE ajutor ECONOMIC reciproc (C.A.E.R.), organizatie internationala de colaborare economica intre state socialiste. Creata in 1959 pe baza tratatului din 1949. Membri fondatori: Bulgaria, Ceho-Slovacia, Polonia, Romania, Ungaria si U.R.S.S. Ulterior, la C.A.E.R. au aderat Albania (in 1949; din 1962 nu mai participa la activitati), R.D.G. (1951), Mongolia (1962), Cuba (1972) si Vietnam (1978). Iugoslavia a avut un statut de observator. Constituit dupa modelul si teoriile economice sovietice, C.A.E.R. a avut drept scop satelizarea fata de Moscova a tarilor membre, atit in planul economic cit si in cel politic; desfiintat la 28 iunie 1991.

INDICATOR, -OARE, indicatori, -oare, adj., s. n., s. m. I. Adj. Care indica, care face cunoscut. II.1. S. n. Aparat, instrument, dispozitiv care serveste la indicarea anumitor marimi, fenomene, informatii etc. ◊ Indicator de panta = inclinometru. Indicator de acord; ochi magic. 2. S. n. Semnal, simbol etc. care serveste la indicarea directiei, distantei sau etapelor unui drum. 3. S. m. Expresie numerica cu ajutorul careia se caracterizeaza cantitativ un fenomen social-economic din punctul de vedere al compozitiei, structurii, schimbarii in timp, al legaturii reciproce cu alte fenomene etc. 4. S. n. Text tiparit care serveste ca indrumator intr-un anumit domeniu. Indicator de preturi. 5. S. m. Substanta cu ajutorul careia se determina caracterul acid sau bazic al altei substante ori sfarsitul unei reactii chimice. – Din fr. indicateur.

Eteocles, fiul lui Oedipus si al Iocastei si frate cu Polynices. Dupa descoperirea incestului savirsit de Oedipus si dupa plecarea acestuia din cetatea Thebae, Eteocles si Polynices hotarisera sa domneasca pe rind, fiecare cite un an. La implinirea termenului Eteocles refuza insa sa-i cedeze locul fratelui lui. Atunci Polynices cere ajutor regelui Adrastus (v. si Adrastus) si organizeaza expeditia „celor sapte impotriva Tebei”. In cursul ciocnirii, cei doi frati au pierit intr-o lupta corp la corp, ucigindu-se reciproc. In timp ce tebanii, socotindu-l tradator, au refuzat sa ingroape trupul neinsufletit al lui Polynices (v si Antigone), Eteocles a fost inmormintat cu mare cinste. Unul dintre fiii sai, Laodamas, avea sa domneasca peste cetatea Thebae in timpul expeditiei organizate de epigoni.