BAS, (1) s. n., (2) basi, s. m., (3) basuri, s. n. 1. S. n. sg. Registrul cel mai jos al vocii barbatesti; sunetul cel mai grav al unui acord muzical. 2. S. m. Cantaret a carui voce se plaseaza in acest registru; basist. 3. S. n. Instrument care detine in orchestra un rol analog cu acela al basului (2) intr-un cor. – Din it. basso, fr. basse.

DIAFONIE s. f. 1. trecere a unui semnal de pe o cale de transmisiune pe o alta cale. 2. acord muzical in care un sunet este sustinut de octava, cvarta sau cvinta corespunzatoare acestuia. 3. muzica veche pe doua voci. (< fr. diaphonie)

acordIC, -A, acordici, -ce, adj., s. f. 1. (Despre sunete muzicale) Care intra in componenta acordului. 2. S. f. Disciplina care studiaza diferitele acorduri muzicale. – acord + suf. -ic.

acordICA ~ce f. Disciplina care se ocupa cu studiul acordurilor muzicale. /Din acord

DIAFONIE s.f. 1. Auzire a unei convorbiri telefonice de pe un circuit pe altul. 2. (Muz.) acord muzical in care un sunet este sustinut de octava, cvarta sau cvinta lui corespunzatoare. ♦ Muzica veche pe doua voci. [Gen. -iei. / < fr. diaphonie, cf. gr. diaphonia].

ACOMPANIAMENT s.n. Insotire cu vocea sau cu un instrument a melodiei principale dintr-o piesa muzicala; acord care insoteste sau sustine melodia principala a unui cantec. [Cf. fr. accompagnement, it. accompagnamento].

acordIC, -A adj. (Muz.) Referitor la acordica, la acorduri muzicale. [Cf. germ. akkordisch].

REacordAT, -A, reacordati, -te, adj. 1. Care a fost dat, acordat inca o data. 2. (Despre instrumente muzicale dezacordate) acordat din nou. [Pr.: re-a-] – V. reacorda.

INCORDA, incordez, vb. I. 1. Tranz. si refl. A(-si) contracta muschii corpului, p. ext. corpul intreg, in vederea unui efort. ♦ Fig. A-si concentra atentia, memoria, vointa etc. ♦ Tranz. (Rar) A stimula, a intari. 2. Tranz. A intinde (puternic) o coarda, un arc, un cablu etc. ♦ A acorda un instrument muzical cu coarde, prin intinderea coardelor. 3. Tranz. A lega coardele vitei de vie. 4. Refl. Fig. (Despre raporturile dintre oameni) A ajunge intr-o stare de tensiune (maxima), a se inaspri. – In + coarda.

INCORDAT, -A, incordati, -te, adj. 1. Care se afla in stare de tensiune. ♦ Fig. Care vadeste, exprima o stare de tensiune, de incordare. ♦ Fig. Concentrat, atent, vigilent; infrigurat, febril. 2. (Despre arcuri) Cu coarda intinsa. ♦ (Despre instrumente muzicale cu coarde) acordat. ♦ Fig. (Despre raporturile dintre oameni) Ajuns intr-o stare de tensiune maxima; inasprit, neprietenos. – V. incorda.

INSTRUNA, instrun, vb. I. Tranz. 1. A acorda un instrument muzical cu coarde. 2. A strange un animal de calarie cu chingile sau cu fraul; a struni. ♦ Fig. A retine de la o actiune; a stavili, a infrana, a struni. [Prez. ind. si: instrunez] – In + struna.

ARMONIE¹, armonii, s. f. Potrivire desavarsita a elementelor unui intreg. ♦ Buna intelegere in relatiile dintre doua persoane, doua colectivitati etc. ♦ Imbinare melodioasa a mai multor sunete (in muzica sau in poezie); spec. (Muz.) concordanta fonica intre sunete. ◊ Armonie imitativa = efect stilistic obtinut prin alaturarea unor cuvinte ale caror sunete imita sau sugereaza un sunet din natura. Armonie vocalica = fenomen fonetic care consta in potrivirea de timbru a vocalelor din elementele alcatuitoare ale unui cuvant. ♦ Parte a teoriei muzicale care studiaza acordurile in compozitie. – Din fr. harmonie, lat. harmonia.

TONALITATE, tonalitati, s. f. I. 1. Ansamblul legilor care stau la baza gamelor. ♦ Raportul dintre sunetele unei scari muzicale fata de acordul ei principal. 2. (Lingv.) Inaltime caracteristica a unei vocale in scara normala a tonurilor. ♦ Intonatie deosebita in unele limbi a unor cuvinte cu sens diferit care se scriu la fel. II. 1. Ton² (II 1). 2. Ton² (II 2). ♦ Ambianta cromatica specifica unui tablou. – Din fr. tonalite.

ARANJAMENT s.n. acord, intelegere. ◊ Aranjament muzical = transcriere a unei bucati muzicale pentru instrumente sau voci. ♦ (Mat.) Totalitatea posibilitatilor de asezare a unui numar dat de obiecte, astfel incat doua grupe oarecare sa difere intre ele fie prin natura obiectelor, fie prin ordinea lor, fiecare obiect neputand intra decat cel mult o data intr-o grupa. [Pl. -te. / < fr. arrangement].

CONCERT s.n. 1. Compozitie muzicala armonica, de obicei in trei parti, scrisa pentru mai multe instrumente si voci. ♦ Compozitie muzicala pentru unul sau mai multe instrumente, cu acompaniament de orchestra. 2. Executare in fata publicului a unor lucrari muzicale. 3. (Rar) Intelegere, acord, armonie. [Pl. -te. / < fr. concert, it. concerto].

DEZacordA vb. I. tr., refl. A (se) strica acordul unui instrument muzical cu coarde. [Cf. fr. desaccorder].

concert (concerte), s. n. – 1. Executie in public a unei opere muzicale. – 2. Intelegere, unire, acord. It. concerto (sec. XIX). – Der. concerta, vb.; concertist, s. m.; desconcerta, vb., galicism, din fr. deconcerter.

DEZacordA vb. tr., refl. a (se) strica acordul unui instrument muzical cu coarde. (< fr. desaccorder)

simfonie (-ii), s. f. – 1. Compozitie muzicala ampla. 2. (Inv.) acord. – Mr. sinfunie. Fr. symphonie si mai inainte din ngr. συμφονία (Galdi 251). – Der. simfonic, adj., din fr. symphonique.

acordAJ, acordaje, s. n. acordare a unui instrument muzical. – Din fr. accordage.

A acordA² ~ez tranz. 1) (instrumente muzicale) A regla stabilind tonalitatea necesara. 2) (sisteme tehnice) A regla egaland frecventa. /<fr. accorder

acordAJ ~e n. 1) acordare a unui instrument muzical. 2) Raport intre inaltimile unei serii de sunete. /<fr. accordage

acordICA s.f. Disciplina muzicala care studiaza diferitele acorduri construite din terte necombinate cu alte elemente ale muzicii. [< germ. Akkordik].

acordABIL, -A adj. (Despre instrumente muzicale) Care poate fi acordat. [Cf. fr. accordable].

acordAJ s. n. 1. acordare a unui instrument muzical. 2. realizare a unui echilibru sonor in cadrul unui ansamblu muzical. (< fr. accordage)

acordIC, -A I. adj. referitor la acordica. II. s. f. disciplina muzicala care studiaza diferitele acorduri. (< germ. akkordisch, /II/ Akkordik)

DISCORD², -A adj. (despre instrumente muzicale) care nu este acordat, discordat. ◊ lipsit de armonie. (< fr. discord)

INacordABIL, -A adj. 1. care nu se poate acorda, concesiona. 2. (despre instrumente muzicale) care nu poate fi acordat, armonizat. (< fr. inaccordable)

ARANJAMENT, aranjamente, s. n. acord, intelegere, invoiala. ♦ Aranjament muzical = transcriere a unei bucati muzicale pentru instrumente sau voce. ♦ (Mat.) Totalitatea posibilitatilor de asezare a unui numar dat de obiecte distincte in grupuri care sa contina un numar dat de obiecte si sa difere intre ele prin natura sau ordinea obiectelor. – Dupa fr. arrangement.

REacordA, (1) reacord, (2) reacordez, vb. I. Tranz. 1. A acorda inca o data ingaduinta, favoare, avantaje cuiva. 2. A acorda din nou un instrument muzical dezacordat. [Pr.: re-a-] – Re¹- + acorda.

acordARE, acordari, s. f. Actiunea de a acorda. ♦ Punere a coardelor unui instrument muzical in situatia de a reda tonalitatea specifica a instrumentului. – V. acorda.

ARANJAMENT ~e n. 1) Modul in care este aranjat ceva. 2) Intelegerea dintre doua sau mai multe parti; acord; invoiala. 3) Prelucrare a unei bucati muzicale pentru instrumente sau pentru voce. 4) mat. Totalitate a posibilitatilor de asezare a unui numar dat de obiecte in grupe. /<fr. arrangement

A SE DEZacordA pers. 3 se dezacorda intranz. (despre instrumente muzicale cu coarde) A-si pierde acordul; a se discorda. /<fr. desaccorder

acordA vb. I. tr. 1. A da (cu bunavointa, cu atentie); a concede; a atribui. 2. A stabili intre cuvintele unei propozitii un raport impus de regulile sintaxei (in ceea ce priveste genul, numarul etc.). 3. A da coardelor sau sunetului unui instrument muzical un anumit ton. [P.i. (1,2) acord, (3) -dez, 3,6 (1,2) -da, (3) -deaza. / cf. fr. accorder, it. accordare].

acord (acorduri), s. n. – Intelegere, invoiala. < Fr. accord. – Der. (din fr.) acorda, vb. (a da, a oferi); acordabil, adj. (care poate fi acordat); acordeon, s. n. (armonica, instrument muzical); acordeonist, s. m. (persoana care cinta la acordeon); acordar, s. m. (acordor); acordor, s. m. (persoana care se ocupa cu acordarea unor instrumente muzicale).

acordARE, acordari, s. f. Actiunea de a acorda. ♦ Punere a coardelor unui instrument muzical in situatia de a reda corect tonalitatea specifica a instrumentului. – V. acorda.

VIOLA¹, viole, s. f. Instrument muzical cu coarde, mai mare decat vioara, acordat cu o cvinta mai jos decat vioara si avand sunete mai grave decat aceasta; alto. [Pr.: -vi-o-] – Din it. viola, fr. viole.

ARANJAMENT, aranjamente, s. n. 1. Faptul de a aranja (intr-un anumit fel); felul in care este aranjat ceva. 2. acord, intelegere, invoiala. 3. Prelucrare a unei bucati muzicale pentru instrumente sau voce. 4. (Mat.) Fiecare dintre grupele de obiecte luate dintr-un ansamblu si care se deosebesc intre ele prin natura sau prin ordinea obiectelor. – Din fr. arrangement.

DEZacordAT, -A, dezacordati, -te, adj. (Despre instrumente muzicale cu coarde) Care nu mai este acordat; discordat. – V. dezacorda.

ALTERA vb. I. 1. refl. A se descompune (din cauza unui anumit agent extern); (despre alimente) a se strica. 2. tr. A denatura, a falsifica. 3. refl. (Fon.; despre sunete) A se preface, a se schimba. 4. tr. A ridica ori a cobori un sunet sau un acord cu un semiton cu ajutorul accidentilor muzicali. [< fr. alterer, cf. lat. alterare].

ARANJAMENT s. n. 1. acord, intelegere. 2. mod de alcatuire, de dispunere. ♦ ~ muzical = transcriere a unei piese muzicale pentru alte instrumente sau formatii decat acelea pentru care a fost compusa. 3. (mat.; pl.) totalitatea posibilitatilor de asezare a unui numar dat de obiecte, astfel incat doua grupe oarecare sa difere intre ele fie prin natura obiectelor, fie prin ordinea lor. (< fr. arrangement)

RULADA, rulade, s. f. 1. Prajitura facuta dintr-o foaie de aluat, infasurata in forma de sul si umpluta cu dulceata, crema etc. 2. Fel de mancare preparat din muschi de vaca sau de porc umplut cu tocatura, oua fierte etc. si rulat, sau din carne tocata amestecata cu ou, verdeata etc. careia i se da o forma de rulou si care se coace la cuptor. 3. (Rar) Ornament muzical de coloratura, bazat pe un sir de acorduri cantate pe o singura silaba. – Din fr. roulade.

A INCORDA ~ez tranz. 1) A face sa se incordeze. 2) (cabluri, arcuri etc.) A face sa fie bine intins. 3) (instrumente muzicale) A pune tonurile la inaltimea ceruta; a acorda. /in + coarda

A POTRIVI ~esc tranz. 1) A face sa se potriveasca. 2) A face sa ocupe pozitia necesara; a pune sa stea cum trebuie; a aseza; a aranja. 3) (volumul, masa, marimea) A determina cu aproximatie. 4) (instrumente muzicale) A face sa produca sunetele necesare; a acorda. 5) (ceasul) A pune sa mearga la fel cu altul. 6) (persoane) A face sa capete un aspect ingrijit; a gati, a chiti; a aranja; a dichisi. 7) (mancaruri) A gusta adaugand anumite ingrediente (pentru a da un gust bun). 8) (vorbe, glume) A rosti la timpul si la locul cuvenit. 9) A hotari (in minte), examinand toate posibilitatile; a chibzui; a cumpani. ~ cum e mai bine. /Din potriva

acordARE, acordari, s. f. Actiunea de a acorda; atribuire; aprobare, ingaduire. ♦ Aducerea tonurilor unui instrument muzical sau ale unui ansamblu de instrumente la aceeasi inaltime (pe baza diapazonului).

concert n., pl. e (fr. concert, d. it. concerto, care vine d. lat. con-, impreuna, si certare, a se intrece. V. cert 2). Armonie de voci sau de instrumente: a da un concert. Sedinta muzicala. Bucata muzicala p. un instrument intovarasit de orhestra [!]. Fig. acord, uniune, intelegere: concert de laude, de opiniuni. Concertu european, acordu tarilor Europei. In concert, in coniventa, in intelegere: a lucra in concert.

CANTA, cant, vb. I. 1. Intranz. si tranz. A emite cu vocea sau cu un instrument un sir de sunete muzicale care se randuiesc intr-o melodie, intr-un acord etc. ◊ Expr. Joaca cum ii canta = face intocmai cum ii porunceste altul. ♦ (Despre pasari, insecte etc.) A scoate sunete placute la auz. caracteristice speciei. 2. Intranz. si tranz. A scrie versuri in cinstea cuiva sau a ceva, a elogia (in versuri) pe cineva sau ceva; a descrie, a povesti ceva in versuri. 3. Tranz. (Fam.) A indruga, a insira vorbe goale. – Lat. cantare.

TIMPAN, timpane, s. n. 1. (Anat.) Membrana elastica care desparte partea externa a urechii de cea mijlocie, transmitand prin v******i undele sonore la urechea interna. 2. Instrument muzical de percutie, asemanator cu toba, dar care poate fi acordat; pauca. 3. (Arhit.) Suprafata de zidarie neteda sau ornamentata cu sculpturi, situata intre o grinda orizontala si un arc de deasupra golului unei usi sau al unei ferestre. – Din (1, 3) fr. tympan, (2) it. timpano.

acordAT, -A, acordati, -te, adj. 1. (Despre unele parti ale propozitiei) Pus in acelasi caz, numar, gen sau persoana ca si cuvantul de care e legat printr-un raport de determinare. 2. (Despre instrumente muzicale) Care are tonurile in consonanta (pe baza diapazonului). – V. acorda.

acordAT, -A, acordati, -te, adj. (Despre unele parti ale propozitiei) Pus in acelasi caz, numar, gen sau persoana ca si cuvantul de care este legat printr-un raport de determinare. 2. (Despre instrumente muzicale) Care are tonurile in consonanta. 3. Dat, atribuit; ingaduit, asigurat. – V. acorda.

NEacordAT, -A, neacordati, -te, adj. 1. (Gram.; despre unele parti de propozitie) Care nu este in acelasi caz, numar, gen si persoana cu termenul determinat. 2. (Despre premii, titluri) Care nu a fost atribuit. 3. (Despre instrumente muzicale) Care nu a fost supus acordarii; care nu mai este acordat; dezacordat, discordat. [Pr.: ne-a-] – Ne- + acordat.

acordA vb. tr. 1. a da; a concede; a atribui. 2. a stabili un acord (4) intre cuvintele unei propozitii. 3. a da coardelor, sunetului unui instrument muzical un anumit ton. 4. a sintoniza. (< fr. accorder, lat. accordare)

A STRUNI ~esc tranz. 1) (caii) A stapani cu ajuorul fraului; a infrana; a domoli. ◊ A-si ~ limba a se feri de a spune ceea ce nu se cuvine. 2) (instrumente muzicale) A aduce la tonalitatea dorita prin intinderea sau slabirea coardelor; a acorda. 3) fig. (mai ales copii) A obisnui cu ordinea; a disciplina. 4) (obiecte) A lega, intinzand bine firele (ca struna). /Din struna

ARMONIE s.f. 1. Combinare simultana a mai multor sunete in conformitate cu anumite legi. ♦ Imbinare melodioasa a mai multor sunete (muzicale sau vorbite). ♦ Parte a teoriei muzicii care se ocupa cu studiul acordurilor in compozitie. ◊ Armonie imitativa = efect stilistic obtinut prin imbinarea unor cuvinte ale caror sunete imita un sunet din natura sau chiar printr-un singur cuvant onomatopeic. 2. Potrivire a elementelor componente care alcatuiesc un intreg; concordanta, acord – v. proportionalitate. ◊ (Lingv.) Armonie vocalica = acomodare, prin asimilare, a unei vocale cu alta vocala din acelasi cuvant. ♦ Buna intelegere. [Gen. -iei. / < fr. harmonie, it. armonia < lat., gr. harmonia].

DISONANTA ~e f. 1) muz. Succesiune sau simultaneitate de sunete care discordeaza din punct de vedere al armoniei muzicale; discordanta; distonanta. 2) lingv. Succesiune de sunete sau de silabe suparatoare auzului. 3) Lipsa de acord, de proportii (intre partile componente). /<fr. dissonance, lat. dissonantia

ARMONIE s.f. 1. Combinare simultana a mai multor sunete (muzicale sau vorbite) in conformitate cu anumite legi. ♦ Parte a teoriei muzicii care studiaza acordurile, relatiile dintre ele, legile inlantuirii lor. 2. Potrivire a elementelor componente ale unui intreg: concordanta, acord, consens. ◊ ~ imitativa = efect stilistic obtinut prin imbinarea unor cuvinte ale caror sunete imita un sunet din natura; ~ vocalica = fenomen fonetic caracteristic limbilor fino-ugrice, prin acomodarea timbrului unei vocale cu cel al vocalelor din silabele anterioare. 3. Intelegere deplina intre persoane, colectivitati etc. (< fr. harmonie, lat. harmonia)

ARMONIE s. f. 1. combinare simultana a mai multor sunete (muzicale sau vorbite) in conformitate cu anumite legi. ◊ parte a teoriei muzicii care studiaza acordurile, relatiile dintre ele, legile inlantuirii lor. 2. potrivire a elementelor componente ale unui intreg: concordanta, acord, consens. ♦ ~ imitativa = efect stilistic obtinut prin imbinarea unor cuvinte ale caror sunete imita un sunet din natura; ~ vocalica = fenomen fonetic caracteristic limbilor fino-ugrice, prin acomodarea timbrului unei vocale cu cel al vocalelor din silabele anterioare. 3. intelegere deplina intre persoane, colectivitati etc. (< fr. harmonie, lat. harmonia)

TREMOLO ~uri n. muz. Ornament muzical cu efect placut, constand din alternarea rapida a doua sunete nealaturate sau a doua acorduri de scurta durata. /<it. tremole, fr. tremolo

TRIPARTIT, -A adj. din trei parti. ◊ (despre un acord, un pact, o conventie) incheiat intre trei state sau partide. ♦ (muz.) forma ~a = forma muzicala din trei sectiuni, a treia fiind reluarea celei dintai. (< fr. tripartite)

DIAPAZON, diapazoane, s. n. 1. Mic instrument acustic format dintr-o bara de otel in forma de U, care vibreaza la lovire, emitand de obicei nota muzicala „la” si servind la acordarea instrumentelor muzicale sau la indicarea tonului pentru un ansamblu coral. ◊ Expr. A fi (sau a se pune) la acelasi diapazon cu cineva = a se afla in aceeasi dispozitie, in aceeasi stare sufleteasca cu cineva; a fi (sau a se pune) de acord cu cineva. 2. (Adesea fig.) Totalitatea sunetelor pe care le poate produce vocea omeneasca sau un instrument muzical, de la sunetul cel mai jos pana la cel mai inalt; intindere, registru. [Pr.: di-a-] – Din fr. diapason.

INSTRUMENT ~e n. 1) Obiect actionat manual, folosit la indeplinirea unor operatii de munca; scula; unealta. ~ de taiat. 2) Aparat cu care se produc sunete muzicale. ~ de percutie. 3): ~ de ratificare document prin care partile contractante confirma, facand sa intre in vigoare, un acord incheiat mai inainte. 4): ~ gramatical parte de vorbire nesemnificativa care exprima raporturi intre cuvinte sau propozitii. 5) Persoana sau lucru folosit pentru atingerea unui scop. /<fr. instrument, lat. instrumentum

A INSTRUNA instrun tranz. 1) (instrumente muzicale cu coarde) A face sa produca sunetele necesare prin intinderea sau slabirea strunelor; a potrivi; a acorda. 2) (sfori, franghii, cabluri) A intinde ca pe o struna. 3) (animale de calarie) A stapani prin strangerea chingilor sau a fraului; a struni. 4) fig. (persoane) A constrange sa urmeze calea cea dreapta. /in + struna

TONIC, -A, tonici, -ce, adj., subst. 1. Adj. (Despre vocale sau silabe) Care poarta accentul, pe care cade accentul. * Accent tonic = accentul muzical al vocalelor si al silabelor; p. ext. accentul expirator sau de intensitate. 2. S. f. (Muz.) Treapta intai a modurilor major sau minor. ♦ acord construit pe treapta intai a modului major sau minor. 3. Adj., s. n. (Substanta, medicament) care are proprietatea de a fortifica un organism; intaritor, fortifiant. – Din fr. tonique, it. tonico.

CONCERT s. n. 1. executare in public a unor lucrari muzicale. 2. compozitie muzicala ampla, de obicei in trei parti, scrisa pentru unul sau mai multe instrumente solistice, cu acompaniament de orchestra. 3. (fig.) unanimitate, intelegere (deplina), acord, armonie. (<fr. concert, it. concerto)

MONOCORD, -A adj. (Despre instrumente muzicale) Cu o singura coarda. ♦ (Fig.) Monoton, uniform, inexpresiv. // s.n. Instrument cu o singura coarda, folosit pentru a determina raporturile numerice ale sunetelor si a acorda alte instrumente. [< fr. monocorde, cf. gr. monos – unic, chorde – coarda].

CORAL, -A adj. 1. Referitor la cor; de cor. 2. Care cuprinde un ansamblu; unanim, de acord. 3. (Lit.; despre compuneri literare; op. individual, singular) Ale carui motive, elemente, personaje etc. prezinta armonie, acordandu-se ca vocile unui cor. // s.n., s.f. (Muz.) Compozitie muzicala (religioasa) cu structura strofica pentru cor. [Cf. it. corale].

acordA, (1, 2) acord, (3) acordez, vb. I. Tranz. 1. A da (cu ingaduinta, cu grija, cu atentie, cu bunavointa); a oferi; a atribui. 2. A stabili acordul gramatical. 3. A regla frecventa unui aparat, a unui sistem fizic etc., astfel incat sa fie egala cu frecventa altui aparat, sistem fizic etc. ♦ A aduce tonurile unui instrument muzical la aceeasi inaltime. – Din fr. accorder.

acordA, (1, 2) acord, (3) acordez, vb. I. Tranz. 1. A da (cu ingaduinta, cu grija, cu atentie, cu bunavointa). 2. A stabili acordul gramatical. 3. A regla frecventa unui aparat, a unui sistem fizic etc., astfel incat sa fie egala cu frecventa altui aparat, sistem fizic etc. ♦ A aduce tonurile unui instrument muzical la aceeasi inaltime. – Fr. accorder.

acordA, (1, 2) acord, (3) acordez, vb. I. Tranz. 1. A da (cu ingaduinta, cu grija, cu atentie, cu bunavointa); a oferi; a atribui. 2. A stabili acordul gramatical. 3. A regla frecventa unui aparat, a unui sistem fizic etc., astfel incat sa fie egala cu frecventa altui aparat, sistem fizic etc. ♦ A aduce sunetele unui instrument muzical la inaltimea corecta. – Din fr. accorder.

MONOCORD, -A I. adj. 1. (despre instrumente muzicale) cu o singura coarda. 2. (fig.; despre opere literare, artistice) monoton, uniform. II. s. n. vechi instrument cu o singura coarda, pentru a determina raporturile numerice ale sunetelor si a acorda alte instrumente. (< fr. monocorde, lat. monochordum /II/ germ. Monochord)

A ARANJA ~ez tranz. 1) A pune intr-o anumita ordine; a ordona; a orandui; a dispune; a aseza. ~ lucrurile. 2) (aparate, mecanisme, automobile etc.) A face sa functioneze in conditii bune. 3) (afaceri, probleme etc.) A aduce la conditiile cerute printr-un acord mutual. 4) (persoane) A pune la punct. 5) (persoane) A desemna intr-un post sau intr-o functie buna; a aseza. 6) (fapte, stari de lucruri etc.) A satisface in toate privintele. 7) (piese muzicale) A prelucra pentru a fi interpretat de instrumente sau pentru voce. 8) A face sa se aranjeze. /<fr. arranger

TONIC, -A I. adj. (despre vocale, silabe) pe care cade accentul. ♦ accent ~ = accent muzical. (p. ext.) accent expirator sau de intensitate. II. adj., s. n. (medicament) care tonifica organismul, reface fortele; reconfortant, reconstituant, fortifiant; tonifiant. III. s. f. (muz.) treapta principala (intai) a modurilor major si minor; acord pe aceasta treapta. (< fr. tonique, it. tonico)

CONCERT, concerte, s. n. 1. Executare in public a unor opere muzicale. ♦ Piesa muzicala ampla scrisa pentru unul sau mai multe instrumente solistice, cu acompaniament de orchestra, care se distinge prin complexitatea facturii si prin caracterul ei virtuos-tehnic. ◊ Concert pentru orchestra = lucrare orchestrala de virtuozitate. 2. (Rar) Intelegere, unire, acord intre mai multe state sau persoane in vederea unui scop comun. – Din fr. concert, it. concerto.

PIAN ~e n. 1) Instrument muzical de percutie constand dintr-o cutie mare de rezonanta (asezata pe trei picioare) si dintr-un sistem de coarde metalice dispuse orizontal, care produc sunete cand sunt lovite de niste ciocanele, actionate cu ajutorul claviaturii. A acorda ~ul. Concert de ~. 2) Arta de a canta la acest instrument. Poseda ~ul. /<germ. Piano, fr., it. piano

acord s.n. 1. Comunitate de vederi asupra unui punct determinat intr-o intelegere; invoire, intelegere. 2. Tratat, conventie intre state, care reglementeaza domenii determinate ale colaborarii internationale. 3. Remunerare a muncii prestate, fixata pe unitatea de produs realizat. ◊ acord global = forma de organizare si de retribuire a muncii prin care se leaga nemijlocit marimea veniturilor personale cu cantitatea, calitatea si importanta muncii prestate. 4. Raport intre doua sau mai multe cuvinte ale caror forme trebuie sa concorde potrivit genului, numarului, cazului, conjugarii etc. 5. Armonie a mai multor sunete muzicale produse in acelasi timp. ♦ Disciplina care studiaza legile de baza ale suprapunerii sunetelor muzicale si inlantuirii lor. ♦ (Fiz.) Sintonie. [Cf. fr. accord, it. accordo].

acord ~uri n. 1) Intelegere intre doua sau mai multe persoane (juridice sau fizice) din care decurg anumite drepturi si indatoriri. ~ international. ~ comercial. 2) Comunitate de vederi asupra unui lucru; consimtamant; intelegere. ◊ De comun ~ in intelegere deplina. A fi (sau a cadea) de ~ a se invoi cu...; a accepta. De ~! ma invoiesc! bine! Munca in ~ munca normata, remunerata in raport cu rezultatele obtinute. 3) Concordanta de numar, gen, caz si persoana intre cuvintele care se afla in anumite raporturi sintactice. 4) Potrivire perfecta a mai multor sunete muzicale (cel putin trei), produse in acelasi timp; armonie. 5) Garnitura de coarde pentru un instrument muzical. /<fr. accord, it. accordo

acord s. n. 1. comunitate de vederi; consens, asentiment; acceptare. ♦ a cadea de ~ = a se invoi; de comun ~ = a) in perfecta intelegere; b) in unanimitate. 2. intelegere privitoare la relatiile de colaborare si de cooperare intre state, partide politice, organizatii. 3. forma de retributie a muncii prestate. ♦ ~ global = forma de organizare si de retribuire a muncii prin care se leaga marimea veniturilor personale cu cantitatea, calitatea si importanta muncii prestate. 4. concordanta in numar, gen, caz, persoana intre care exista raporturi sintactice. 5. (fiz.) egalitate a frecventelor de oscilatie a doua sau mai multe aparate, sisteme etc.; sintonie (1). 6. (muz.) reunire a cel putin trei sunete, formand o armonie; disciplina care studiaza legile de baza ale suprapunerii sunetelor muzicale. (< fr. accord, it. accordo)