SEXTINA, sextine, s. f. Poezie cu forma fixa, alcatuita din sase strofe si jumatate, in care aceleasi cuvinte revin la rima intr-o anumita ordine. ♦ Strofa de sase versuri. – Din fr. sextine.

TAUTOLOGIE ~i f. 1) Repetare inutila a aceluiasi gand, formulat prin aceleasi cuvinte sau prin cuvinte apropiate ca sens. 2) lingv. Greseala constand in repetarea unor cuvinte identice sau apropiate ca sens si ca expresie, dar diferite sub raport sintactic. 3) log. Judecata in care subiectul si predicatul exprima exact aceeasi notiune. [G.-D. tautologiei; Sil. ta-u-] /<fr. tautologie, lat. tautologia

IPSISSIMA VERBA (lat.) prin chiar aceleasi cuvinte – A reproduce ipsissima verba.

FONEM, foneme, s. n. Cea mai mica unitate sonora a limbii, care are functiunea de a diferentia cuvintele intre ele, precum si formele gramaticale ale aceluiasi cuvant. ♦ (In trecut) Sunet. – Din fr. phoneme.

HAPLOLOGIE, haplologii, s. f. (Lingv.) Suprimare prin disimilatie totala a unei silabe identice sau asemanatoare cu o silaba din acelasi cuvant sau din cuvinte invecinate. Prin haplologie, „cucoane” devine „coane”. – Din fr. haplologie.

HIAT, hiaturi, s. n. 1. Intalnire a doua vocale pronuntate succesiv in silabe diferite, acestea facand parte fie din acelasi cuvant, fie din cuvinte diferite. 2. Fig. Discontinuitate, pauza, intrerupere, gol. [Pr.: hi-at. – Var.: hiatus s. n.] – Din fr., lat. hiatus.

TEMA, teme, s. f. 1. Idee principala care este dezvoltata intr-o opera, intr-o expunere; subiect; aspect al realitatii care se reflecta intr-o opera artistica. ◊ Loc. prep. Pe tema... = in jurul problemei..., despre problema... 2. Motiv melodic dintr-o piesa muzicala. ◊ Tema cu variatiuni = compozitie muzicala care consta in enuntarea unei teme si in valorificarea ei prin diferite transformari ulterioare. 3. Exercitiu scris dat scolarilor, studentilor etc. pentru aplicarea cunostintelor dobandite. 4. (Lingv.) Grupare de elemente din structura unui cuvant, constituita din radacina, urmata de o vocala tematica si adesea de unul sau mai multe sufixe (gramaticale sau lexicale) ori precedata de prefixe si caracterizata prin faptul ca este comuna formelor unuia si aceluiasi cuvant. – Din lat. thema. Cf. fr. theme, it. tema.

ANAFORA¹, anafore, s. f. Procedeu stilistic care consta in repetarea aceluiasi cuvant la inceputul mai multor fraze sau parti de fraza pentru accentuarea unei idei sau pentru obtinerea unor simetrii. – Din fr. anaphore, lat. anaphora.

FAMILIE, familii, s. f. 1. Forma sociala de baza, intemeiata prin casatorie, si care consta din sot, sotie si din descendentii acestora. ◊ Aer de familie = fizionomie caracteristica, trasaturi comune unui grup de persoane inrudite prin sange. Nume de familie v. nume. 2. Totalitatea persoanelor care se trag dintr-un stramos comun; neam, descendenta. ♦ Familie de albine = totalitatea albinelor dintr-un stup, alcatuita din matca, albine lucratoare si trantori. 3. Fig. Grup larg de oameni, de popoare etc. cu interese si idealuri comune. 4. Categorie sistematica in botanica si in zoologie, inferioara ordinului, care cuprinde mai multe genuri de organisme cu caractere comune. 5. Grup de cuvinte, derivate si compuse, formate de la acelasi cuvant de baza. ♦ Grup de limbi care provin dintr-o limba comuna initiala. – Din lat. familia, it. famiglia (cu unele sensuri ale fr. famille).

REPETITIE, repetitii, s. f. 1. Repetare, reluare a acelorasi vorbe, idei, actiuni etc. ◊ Arma cu repetitie = arma cu care se pot trage mai multe focuri (reincarcandu-se automat). ♦ Exercitiu facut de catre interpreti pentru pregatirea unui spectacol sau a unei auditii publice. ◊ Repetitie generala = ultima repetitie (cu decoruri si costume) facuta inainte de spectacol. ♦ Reluare de catre elevi, la scoala, in cadrul unor lectii speciale, sau acasa, a materiei de invatamant deja parcurse. 2. Procedeu sintactic-stilistic care consta in intrebuintarea de doua sau de mai multe ori a aceluiasi cuvant sau a aceluiasi grup de cuvinte, pentru a exprima durata, intensitatea, distributia, progresia, succesiunea, periodicitatea sau pentru a sublinia o idee. – Din fr. repetition.

SINAFIE, sinafii, s. f. Fenomen care se produce atunci cand doua versuri sunt strans unite, astfel incat are loc eliziunea de la unul la altul sau acelasi cuvant termina un vers si il incepe pe celalalt. – Din fr. synaphie, ngr. sinafia.

STEREOTIPIE s. f. 1. (Instalatie sau procedeu de) reproducere si multiplicare a unei forme tipografice, prin turnare intr-un metal sau prin mulare in cauciuc ori in alt material plastic a unei copii dupa aceasta forma. ♦ Forma de tipar obtinuta prin stereotipie (1). 2. Faptul de a se repeta ceva, de a fi mereu acelasi. ♦ Simptom al unor boli mintale constand in repetarea automata de catre bolnav a acelorasi cuvinte sau a acelorasi gesturi. [Pr.: -re-o-] – Din fr. stereotypie.

ANAFORA ~e f. Figura de stil care consta in repetarea aceluiasi cuvant la inceputul a mai multor versuri, propozitii sau fraze. /<ngr. anafora

CATAFAZIE f. Tulburare a vorbirii constand in repetarea mecanica a aceleiasi fraze sau acelorasi cuvinte. /<fr. cataphasie

DISIMILATIE ~i f. lingv. Fenomen fonetic care consta in modificarea sau omisiunea unui sunet dintr-un cuvant sub actiunea altui sunet asemanator sau identic (din acelasi cuvant). [Art. disimilatia; G.-D. disimilatiei; Sil. -ti-e] /<fr. dissimilation

FAMILIE ~i f. 1) Grup de persoane inrudite prin casatorie sau prin sange care traiesc impreuna (sot, sotie, descendentii acestora). 2) Succesiune de generatii ce se trag dintr-un stramos; neam; semintie. ◊ ~ de limbi grup de limbi inrudite, care provin din aceeasi limba initiala. ~ de cuvinte totalitate a cuvintelor compuse si derivate formate de la radacina aceluiasi cuvant. 3) fig. Reuniune de oameni sau de popoare legate intre ele prin interese si idealuri comune. 4) biol. Categorie sistematica superioara genului si inferioara ordinului. [Art. familia; G. D. familiei; Sil. -li-e] /<lat. familia, fr. famille

REPETITIE ~i f. 1) Reluare a acelorasi cuvinte, idei, actiuni. ◊ Arma cu ~ arma cu care se pot trage mai multe focuri la rand. 2) Munca de pregatire a interpretilor in vederea unei reprezentatii in public. 3) Proce-deu stilistic care consta in repetarea unui cuvant sau grup de cuvinte pentru a spori expresivitatea enuntului. [G.-D. repetitiei] /<fr. repetition

STEREOTIPIE f. 1) poligr. Procedeu de multiplicare a textelor sau a cliseelor tipografice pe baza de stereotipuri. 2) Simptom al unor boli mintale, constand in repetarea constanta a acelorasi cuvinte sau gesturi. [G.-D. stereotipiei] /<fr. stereotypie

ANTIMETABOLA s.f. Repetare a acelorasi cuvinte in ordine inversa, care schimba de obicei sensul comunicarii: antimetalepsa, antimetateza. ♦ (Rar) Anagrama. [< fr. antimetabole, cf. gr. antimetabole].

DISIMILATIE s.f. Modificare sau disparitie a unui sunet dintr-un cuvant sub influenta unui alt sunet identic sau asemanator din acelasi cuvant. [Gen. -iei, var. disimilatiune s.f. / cf. fr. dissimilation].

FAMILIE s.f. 1. Totalitatea persoanelor inrudite, care sunt din acelasi neam; rude de sange, rude, neamuri; (spec.) grup social care are la baza casatoria si este alcatuit din soti si copii. ♦ Neam, descendenta. ♦ Copiii in raport cu parintii lor. ♦ Dinastie. ♦ (Ist., la romani) Totalitatea celor care se aflau in aceeasi casa sub autoritatea unui „pater familias”, sef juridic al casei (copii, rude, sclavi, animale, lucruri). 2. (Fig.) Grup de oameni etc. strans unit, legat prin interese si idealuri comune. 3. Serie de cuvinte care deriva din acelasi cuvant. ♦ Grup de limbi care au aceeasi origine, tragandu-se dintr-o limba mai veche, numita limba comuna. 4. Grup de plante, de animale, de elemente sau de combinatii chimice cu trasaturi comune. ◊ Familie de albine = totalitatea albinelor dintr-un stup care duc o viata organizata; ◊ (fiz.) familie radioactiva = ansamblul format dintr-un element radioactiv initial si din toate elementele rezultate din acesta prin dezintegrari succesive. [Gen. -iei. / < lat. familia, cf. fr. famille, it. famiglia].

ARMONIE s.f. 1. Combinare simultana a mai multor sunete in conformitate cu anumite legi. ♦ Imbinare melodioasa a mai multor sunete (muzicale sau vorbite). ♦ Parte a teoriei muzicii care se ocupa cu studiul acordurilor in compozitie. ◊ Armonie imitativa = efect stilistic obtinut prin imbinarea unor cuvinte ale caror sunete imita un sunet din natura sau chiar printr-un singur cuvant onomatopeic. 2. Potrivire a elementelor componente care alcatuiesc un intreg; concordanta, acord – v. proportionalitate. ◊ (Lingv.) Armonie vocalica = acomodare, prin asimilare, a unei vocale cu alta vocala din acelasi cuvant. ♦ Buna intelegere. [Gen. -iei. / < fr. harmonie, it. armonia < lat., gr. harmonia].

SINAFIE s.f. Fenomen care se produce atunci cand doua versuri sunt strans unite, astfel incat are loc eliziunea de la unul la altul, sau acelasi cuvant termina un vers si incepe pe celalalt. ♦ Folosirea repetata a aceleiasi conjunctii (copulative). V. polisindet. [Gen. -iei. / < fr. synaphie, gr. synapheia – unire].

REPETITIE s.f. 1. Repetare a unui cuvant, a unei idei, a unei actiuni etc. ◊ Arma cu repetitie = arma cu care se pot trage mai multe focuri la rand. ♦ Activitate depusa de interpreti pentru pregatirea unui spectacol sau a unui concert. 2. Procedeu stilistic care consta in folosirea repetata a aceluiasi cuvant sau grup de cuvinte pentru a inviora expresia, intarind ideea. 3. (Jur.) Actiunea de a cere prin justitie restituirea unei sume de bani platite fara a fi datorata. [Gen. -iei, var. repetitiune s.f. / cf. fr. repetition, lat. repetitio].

STEREOTIPIE s.f. 1. (Poligr.) Stereotipar. ♦ Cliseu metalic obtinut prin procedeul stereotiparului. ♦ Instalatia si incaperea in care se lucreaza stereotiparul intr-o tipografie. 2. Simptom al unor boli mintale manifestat prin repetarea stereotipa a acelorasi cuvinte sau miscari. 3. (Fig.) Stereotipism. [Gen. -iei. / < fr. stereotypie].

UNIVOC, -A adj. 1. (Fil.) Care poate fi definit intr-un singur fel; care poate fi denumit intr-un singur fel sau cu un singur nume. ♦ (Despre cuvinte) Care pastreaza acelasi sens sau aceeasi valoare in intrebuintari diferite. ♦ Omonim. ◊ Rima univoca = rima care consta din repetarea aceluiasi cuvant. 2. (Mat.; despre elementele unei multimi; op. biunivoc) Care corespunde unui singur element din alta multime. [Cf. fr. univoque, lat. univocus < unus – un, vox – voce].

ALTERNA vb. I. intr. 1. A se schimba pe rand, a reveni succedandu-se unul in urma celuilalt. 2. (Despre sunete) A varia de la o forma gramaticala la alta a aceluiasi cuvant sau in cuvinte din aceeasi familie. [< fr. alterner, cf. lat. alternare].

CATAFAZIE s.f. Tulburare a vorbirii, constand in repetarea mecanica a aceleiasi fraze sau acelorasi cuvinte. [Gen. -iei. / < fr. cataphasie, cf. gr. kata – in jos, phasis – vorbire].

EPANALEPSA s.f. (Lit.) Figura de stil constand in repetarea intrerupta a aceluiasi cuvant sau a unui grup de cuvinte in propozitie sau vers. [< fr. epanalepse, gr. epanalepsis].

METAFRAZA s.f. 1. Traducere a unei poezii in proza; traducere a unui text pentru a ne reda cu fidelitate continutul. 2. Anafora constand in reluarea notiunii printr-un sinonim, pentru a evita repetarea monotona a aceluiasi cuvant. [< fr. metaphrase, cf. gr. metaphrasis].

chiciura s. f. – Promoroaca. Bg. kicur (Conev 75; DAR); mai ales in Munt. Se confunda cu bg. kicor „ciorchine” – Der. inchiciuri (var. inchiciura), vb. (a se acoperi de chiciura). Cicura, s. f. (chiciura), pe care Cihac, II, 52, il pune in legatura cu ceh. cikor, trebuie sa fie o forma cu metateza a aceluiasi cuvant.

TAUTOLOGIE s.f. 1. Repetare inutila cu alti termeni a aceleiasi idei; pleonasm. 2. (Log.) Judecata in care subiectul si predicatul sunt aceeasi notiune, exprimata sau nu prin acelasi cuvant. ♦ (In logica simbolica) Expresie care in cadrul unui sistem formal este adevarata in orice interpretare. [Gen. -iei. / < fr. tautologie, cf. gr. tauto – acelasi, logos – cuvant].

ANAFORA s. f. procedeu stilistic constand in repetarea aceluiasi cuvant la inceputul mai multor unitati sintactice sau metrice; epanafora. (< fr. anaphore, lat. anaphora)

ANTIMETABOLA s. f. repetare a acelorasi cuvinte in ordine inversa, care schimba sensul comunicarii; antimetalepsa, antimetateza. (< fr. antimetabole)

DIFERENTIERE s. f. 1. actiunea de a diferentia. 2. proces prin care se realizeaza analiza insusirilor deosebite ale obiectelor in cadrul perceptiilor. ◊ (fon.) modificare sau disparitie a unui sunet intr-un cuvant sub influenta unui alt sunet, identic sau asemanator, din acelasi cuvant. (< diferentia)

DISIMILATIE s. f. modificare ori disparitie a unui sunet dintr-un cuvant sub influenta unui alt sunet identic sau asemanator din acelasi cuvant. (< fr. dissimilation)

EPANALEPSA s. f. figura retorica constand in repetarea intrerupta a aceluiasi cuvant sau grup de cuvinte in propozitie sau vers. (< fr. epanalepse, gr. epanalepsis)

FAMILIE s. f. 1. forma istorica de comunitate umana, grup de oameni legati prin consangvinitate si inrudire; (spec.) grup social avand la baza casatoria, alcatuit din soti si copii. ◊ totalitatea persoanelor care descind dintr-un stramos comun; neam, descendenta. ◊ dinastie. ◊ (la romani) totalitatea celor care se aflau in aceeasi casa sub autoritatea unui „pater familias”, sef juridic al casei (copii, rude, sclavi, animale, lucruri). 2. (fig.) grup de oameni strans unit, legat prin interese si idealuri comune. 3. ~ lexicala = serie de cuvinte inrudite, prin derivare, compunere sau prin schimbarea valorii gramaticale de la acelasi cuvant de baza. ◊ grup de limbi cu trasaturi comune care provin din aceeasi limba initiala. 4. diviziune a ordinului, mai mare decat genul. ◊ grup de plante, animale, elemente sau combinatii chimice cu trasaturi comune. ♦ ~ de albine = totalitatea albinelor dintr-un stup. 5. ~ radioactiva = ansamblul format dintr-un element radioactiv initial si din toate elementele rezultate din acesta prin dezintegrari succesive. 6. (mat.) multime de drepte, curbe sau suprafete care au o caracteristica intrinseca comuna, ecuatiile lor continand un parametru real. (< lat. familial, it. famiglia, fr. familie)

FONEM s. n. cea mai mica unitate fonica sau sonora a unei limbi, avand functia de a alcatui si de a deosebi intre ele cuvinte sau forme gramaticale ale unuia si aceluiasi cuvant. (< fr. phoneme)

HIAT s. n. 1. intalnire a doua vocale din acelasi cuvant sau din cuvinte alaturate care nu formeaza un diftong. 2. (anat.) spatiu sau deschidere marcata de obicei intr-o structura unica. 3. lacuna intr-o lucrare; intrerupere. ◊ moment intr-o piesa de teatru in care ramane scena goala; (fig.) pauza, gol. (< fr., lat. hiatus)

INVARIANT, -A I. adj. 1. (mat.; despre o marime, o expresie, o relatie) care ramane aceeasi pentru un grup de transformari. 2. (despre un sistem fizico-chimic) cu varianta nula. II. s. m. 1. marime, expresie, relatie, proprietate care ramane neschimbata in urma unor transformari de natura fizica ori matematica. 2. forma lexicala care, luata in raport cu o alta forma din paradigma aceluiasi cuvant, prezinta atat diferente de expresie, cat si de continut. 3. (estet.) existenta in toate domeniile artei, de-a lungul evolutiei lor istorice, a unor elemente cu caracter de permanenta, imuabile. (< fr., engl. invariant, germ. Invariant)

METAFRAZA s. f. 1. transpunere a unei poezii in proza; traducere a unui text in care se urmareste interpretarea fidela a continutului. 2. anafora care foloseste sinonimele pentru a evita repetarea monotona a aceluiasi cuvant. (< fr. metaphrase)

POLIPTOTON s. n. figura de stil constand in reluarea aceluiasi cuvant sub diverse forme flexionare; traductie. (< fr. polyptoton)

REPETITIE s. f. 1. repetare a unui cuvant, a unei idei, actiuni etc. ♦ arma cu ~ = arma cu care se pot trage mai multe focuri la rand. ◊ activitate depusa de interpreti pentru pregatirea unui spectacol, a unui concert. 2. procedeu stilistic in folosirea repetata a aceluiasi cuvant sau grup de cuvinte. (< fr. repetition, lat. repetitio)

SINAFIE s. f. fenomen in care doua versuri sunt strans unite, astfel incat are loc eliziunea de la unul la altul sau acelasi cuvant termina un vers si incepe pe celalalt. ◊ folosire repetata a aceleiasi conjunctii (copulative). (< fr. synaphie, gr. synapheia)

STEREOTIPIE s. f. 1. (poligr. traditionala) procedeu de multiplicare a zatului sau a cliseelor tipografice prin turnare in forme solide. ◊ forma de tipar obtinuta prin acest procedeu. ◊ instalarea si incaperea in care se lucreaza dupa acest procedeu intr-o tipografie. 2. simptom al unor boli mintale manifestat prin repetarea stereotipa a acelorasi cuvinte sau miscari. 3. (fig.) stereotipism. (< fr. stereotypie)

TAUTOLOGIE s. f. I. 1. (log.) judecata in care subiectul si predicatul sunt exact aceeasi notiune, exprimata sau nu prin acelasi cuvant. 2. (in logica simbolica) expresie care in cadrul unui sistem formal este adevarata in orice interpretare. II. 1. pleonasm. 2. fenomen sintactic constand din repetarea unor cuvinte cu acelasi sens, dar cu functii diferite, marcate de obicei de o intonatie deosebita, repetare folosita pentru a sublinia o calitate sau o actiune. (< fr. tautologie, lat. tautologia)

TEMA s. f. 1. subiect, problema principala care se dezvolta intr-o expunere; aspect al vietii care se reflecta intr-o opera artistica. 2. motiv melodic al unei compozitii muzicale pe care se compun variatiunile. 3. lucrare scrisa data elevilor pentru aplicarea cunostintelor. 4. (lingv.) parte a unui cuvant alcatuit din radacina (impreuna cu prefixele si sufixele), comuna numai unuia si aceluiasi cuvant. 5. (mil.) ~ tactica = plan stabilit pentru a servi ca baza studiului teoretic sau practic, cu sau fara trupe, al unei operatii de razboi. (< fr. theme, lat., gr. thema, it. tema)

UNIVOC, adj. 1. (despre cuvinte, expresii) care are un singur sens sau pastreaza acelasi sens in orice context. ♦ rima ~a = rima care consta din repetarea aceluiasi cuvant. 2. (mat.; despre elementele unei multimi) care corespunde unui singur element din alta multime. (< fr. univoque, lat. univocus)

ALTERNA, alternez, vb. I. Intranz. 1. A reveni succesiv, a lua pe rand unul locul altuia. ♦ Tranz. A face sa ia, pe rand, unul locul altuia. 2. (Despre sunete) A se schimba in diferitele forme gramaticale ale aceluiasi cuvant sau in cuvintele din aceeasi familie. – Fr. alterner (lat. lit. alternare).

ANAFORA², anafore, s. f. Figura de retorica constand in repetarea aceluiasi cuvant la inceputul mai multor fraze consecutive sau al mai multor membre de fraza. – Fr. anaphore (lat. lit. anaphora).

TAUTOLOGIE, tautologii, s. f. 1. Greseala de limba care consta in repetarea inutila a aceleiasi idei, formulata cu alte cuvinte; cerc vicios, pleonasm. 2. Fenomen sintactic care consta in repetarea unor cuvinte cu acelasi sens, dar cu functiuni diferite, marcate de obicei prin deosebire de intonatie sau de forma si care, exprimand identitatea celor doi termeni, are rolul de a sublinia o calitate sau o actiune. 3. (Log.) Judecata in care subiectul si predicatul sunt exact aceeasi notiune. 4. Expresie din logica simbolica, care, in limitele unui sistem formal, este adevarata in orice interpretare. [Pr.: ta-u-] – Din fr. tautologie, lat. tautologia.

CONJUNCTIE, conjunctii, s. f. 1. Parte de vorbire neflexibila care leaga doua propozitii intr-o fraza sau doua cuvinte cu acelasi rol sintactic intr-o propozitie. 2. Pozitie a doi astri care, la un moment dat, au aceeasi longitudine cereasca. [Var.: conjunctiune s. f.] – Din fr. conjunction, lat. conjunctio, -onis.

MONOFAZIE, monofazii, s. f. (Med.) Tulburare de vorbire care se manifesta prin repetarea aceluiasi sunet, cuvant etc. – Din engl. monophasia.

DUBLET, dublete, s. n. 1. Al doilea exemplar al unui obiect (carte, medalie, marca etc.), pastrat intr-o colectie. 2. Fiecare dintre cuvintele cu acelasi etimon, dar cu aspect fonetic si uneori cu sens diferit, care au intrat intr-o limba data in momente sau pe cai diferite. 3. (Fiz.) Dipol. 4. (Fiz.) Pereche de linii spectrale cu lungimi de unda apropiate. – Din fr. doublet.

SINONIMIC, -A, sinonimici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. Care tine de sinonime (2) sau de sinonimie, privitor la sinonime sau la sinonimie. ◊ Derivatie sinonimica = procedeu stilistic potrivit caruia doua sau mai multe cuvinte din aceeasi sfera semantica ajung sa desemneze, in sens figurat, acelasi lucru. „Dovleac” si „tartacuta” desemneaza, prin derivatie sinonimica, „cap”. 2. S. f. Ramura a lingvisticii care se ocupa cu studiul sinonimelor (2) si al sinonimiei. ♦ Totalitatea sinonimelor (2) unei limbi; sistemul de sinonimie al unei limbi. – Din fr. synonymique, (2) si germ. Synonymik.

RADICAL⁴ ~i m. 1) mat. Numar care, ridicat la o anumita putere, da numarul dat; radacina. 2) mat. Simbol care indica operatia de extragere a radacinii. 3) chim. Grup de atomi care se comporta in reactiile chimice ca un element unic, fara a se modifica. 4) lingv. Parte a unui cuvant, dotata cu sens lexical, care este comuna tuturor cuvintelor din aceeasi familie; radacina. /<fr. radical, germ. Radikal

RADACINA ~i f. 1) Organ al plantelor superioare, care indeplineste functia de fixare in sol si de absorbire a apei si a substantelor nutritive. ◊ A prinde ~ (sau ~i) a) a da radacina; b) a se stabili intr-un loc pe un timp indelungat; a se statornici. 2) anat. Parte a unui organ animal, prin care acesta este fixat intr-un tesut organic. 3) fig. Temelie a unui lucru. ◊ A curma (sau a starpi, a taia) raul din (sau de la) ~ a inlatura un rau in mod radical. 4) mat. Numar care, ridicat la o anumita putere, da numarul dat; radical. ~ patrata. 5) lingv. Element al unui cuvant dotat cu sens lexical si comun pentru toate cuvintele din aceeasi familie; radical. 6) fig. Locul unde s-a nascut cineva; neamul din care se trage; origine; izvor; obarsie; provenienta. [G.-D. radacinii] /<lat. radicina

BARBARISM s.n. cuvant introdus dintr-o limba straina fara a fi necesar. ♦ cuvant rezultat din stalcirea altui cuvant din aceeasi limba. [< fr. barbarisme, cf. lat. barbarismus, gr. barbarismos – expresie gresita].

CONJUNCTIE s.f. 1. Parte de vorbire neflexibila care leaga doua propozitii sau doua cuvinte cu aceeasi functie sintactica. ♦ (Log.) Conectiv caracterizat prin aceea ca expresia alcatuita cu ajutorul sau este adevarata numai daca toate propozitiile componente sunt adevarate si este falsa cand cel putin una dintre componente este falsa. ♦ Figura de stil care enunta o observatie rezultata din asocierea unor aspecte de viata contradictorii; sinichioza. 2. (Astr.) Pozitie in care se gasesc doi astri care au aceeasi longitudine cereasca la un moment dat. [Gen. -iei, var. conjunctiune s.f. / < lat. coniunctio, cf. fr. conjonction].

TRIPLET¹ s.n. Al treilea dintre trei exemplare de acelasi fel. ♦ A treia forma a unor cuvinte de aceeasi provenienta, dar intrate in limba in trei epoci diferite. [< fr. triplette].

ARITMOGRIF s.n. Joc de cuvinte incrucisate constand din inlocuirea cu cifre a literelor mai multor cuvinte din acelasi domeniu, dispuse orizontal, care incadreaza un cuvant vertical. [< germ. Arithmogriph, cf. gr. arithmos – numar, griphos – enigma].

DUBLET s.n. 1. Exemplarul al doilea al unei carti, al unei medalii dintr-o colectie, al unei marci postale etc. ♦ Al doilea exemplar al unui obiect. 2. cuvant de aceeasi origine cu altul, diferit ca forma, dar cu sens identic, intrate in limba pe cai sau in momente diferite. 3. (Fiz.) Pereche de linii spectrale cu lungimi de unda foarte apropiate. ◊ Dublet electric = dipol electric. [< fr. doublet].

ARITMOGRIF s. n. joc de cuvinte incrucisate constand din inlocuirea cu cifre a literelor mai multor cuvinte din acelasi domeniu, dispuse orizontal, care incadreaza un cuvant vertical. (< germ. Arithmogriph)

CAMP s. n. 1. spatiu delimitat in care este cuprinsa imaginea de pe o pelicula cinematografica. ♦ ~ vizual = portiune din spatiu care poate fi cuprinsa cu privirea. 2. ~ operator = portiune de piele special pregatita pentru o interventie chirurgicala. ♦ fasie de panza care delimiteaza plaga operatorie. 3. portiune din spatiu in care fiecarui punct i se asociaza o marime fizica bine determinata. ♦ (inform.) subimpartire din punct de vedere logic a unei cartele continand, fiecare, o informatie reprezentata codificat. 4. multime de valori ale uneia sau mai multor marimi variabile. ♦ ~ lexical = ansamblu de cuvinte din aceeasi sfera semantica, care exprima notiuni asemanatoare sau asociabile. 5. (arte) fond in limitele caruia poate fi reprezentata o imagine, un motiv ornamental etc. (dupa fr. champ, lat. campus)

CONJUNCTIE s. f. 1. parte de vorbire neflexibila care leaga doua propozitii sau cuvinte cu aceeasi functie sintactica. 2. (log.) conectiv („si”) caracterizat prin aceea ca expresia alcatuita cu ajutorul sau este adevarata numai daca toate propozitiile componente sunt adevarate si falsa, cand cel putin una dintre componente este falsa. 3. figura de stil care enunta o observatie din asocierea unor aspecte de viata contradictorii. 4. pozitie a doi astri care, la un moment dat, au aceeasi longitudine cereasca. (dupa fr. conjonction, lat. coniunctio)

DUBLET s. n. 1. exemplarul al doilea al unei carti, al unei medalii dintr-o colectie, marci postale etc. 2. cuvant de aceeasi origine cu altul, diferit ca forma, dar cu sens identic, intrat in limba pe cai sau in momente diferite. 3. (fiz.) pereche de linii spectrale cu lungimi de unda foarte apropiate. ♦ ~ electric = dipol electric. (< fr. doublet)

IZOSILABIC, -A adj. (despre cuvinte) cu acelasi numar de silabe. (< fr. isosyllabique)

TRIPLET I. s. n. 1. al treilea dintre trei exemplare de acelasi fel. 2. a treia forma a unor cuvinte de aceeasi provenienta, dar intrate in limba in trei epoci diferite. 3. (fiz.) multiplet din trei linii spectrale. 4. (mat.) multime ordonata avand trei elemente. 5. obiectiv fotografic cu trei lentile. II. s. m. pl. trei fiinte nascute deodata de aceeasi mama; trigemeni (< fr. triplet)

spin (-ni), adj. m. – Glabru, fara par. – Mr. spin. Gr. σπάνος, de la στάνυς „lipsa de densitate” (Densusianu, Hlr., 345; Philippide, II, 14 si 733; Bezdechi, Dacor., IV, 1282; REW 8118b; Rohlfs, EWUG, 2012; Rosetti, II, 68; Sandfeld 29), cf. alb. spenk, sl. spanu. Prezenta unui intermediar lat. *spanus nu pare o ipoteza posibila si nici necesara (calabr., sicil. spanu este imprumut direct din gr.). Der. din sl. este posibila, dar se loveste de dificultatea trecerii lui an › in, care este aceeasi din cuvintele mult discutate, jupin, smintina, stina si stapin. – Der. spinatic (var. spinatec), adj. (glabru).

ALTERNANTA, alternante, s. f. Revenire prin alternare. ♦ Variatie a vocalelor sau a consoanelor intr-un cuvant sau in cuvintele din aceeasi familie, folosita de limba pentru a diferentia diversele forme gramaticale sau derivatele unui cuvant. – Fr. alternance.

CATAFAZIE, catafazii, s. f. (Med.) Tulburare a vorbirii, constand in repetarea mecanica a acelorasi fraze sau cuvinte. – Din fr. cataphasie.

APOZITIE, apozitii, s. f. 1. (Gram.) Atribut care se afla pe acelasi plan cu cuvantul determinat (de obicei in cazul nominativ). 2. (Med.) Depunere de celuloza in membrana celulei. – Din fr. apposition, lat. appositio, -onis.

OMONIM, (1) omonime, s. n., (2) omonimi, s. m. 1. S. n. cuvant care are aceeasi forma si aceeasi pronuntare cu alt cuvant sau cu alte cuvinte, de care difera ca sens si ca origine. 2. S. m. Persoana care poarta acelasi nume cu altcineva; tiz. – Din fr. h******e.

RIMA, rimez, vb. I. Intranz. 1. (Despre doua sau mai multe cuvinte) A avea aceleasi sunete in silabele finale. ♦ Fig. (Despre lucruri, idei, persoane etc.) A se potrivi, a se afla in consens. 2. (Rar) A face versuri cu rima. – Din fr. rimer.

ALITERATIE ~i f. Figura de stil constand in repetarea aceluiasi sunet in cuvinte care se succed. /<fr. aliteration

PERIFRAZA ~e f. lingv. 1) Procedeu de inlocuire a unui cuvant prin mai multe cuvinte care redau acelasi sens. 2) Imbinare de cuvinte ce substituie un termen unic. /<ngr. periphraser

TONALITATE ~ati f. 1) Ansamblu de legi care stau la baza gamelor. 2) Gama care sta la baza unei compozitii muzicale. 3) (in unele limbi) Intonatie diferita a unor cuvinte, formate din aceleasi sunete, dar deosebite prin sens. 4) Particularitate dominanta a unei scrieri (literare). 5) Culoare dominanta a unei picturi. /<fr. tonalite

OMOGRAMA s.f. (Lingv.) cuvant care are aceeasi grafie cu un altul de origine diferita; omograf. [Cf. it. omogramma].

PALINGRAFIE s.f. Tendinta patologica de a repeta in scris aceleasi propozitii sau cuvinte. [Gen. -iei. / < germ. Palingrafie, cf. gr. palin – din nou, graphein – a scrie].

RIMA vb. I. intr. (Despre doua sau mai multe cuvinte) A avea aceleasi sunete in silabele finale. ♦ (Fig.) A face versuri (cu rima). [< fr. rimer, it. rimare].

CATAFAZIE s. f. tulburare a vorbirii, repetarea mecanica a acelorasi fraze sau cuvinte. (< fr. cataphasie)

JUXTALINIAR / JUXTALINEAR, -A adj. (despre traduceri) dispus pe doua coloane, astfel ca fiecare cuvant al traducerii sa se afle in acelasi rand cu cuvantul respectiv al originalului. (< fr. juxtalineaire)

RIMA vb. intr. 1. (despre doua sau mai multe cuvinte) a avea aceleasi sunete in silabele finale. ◊ (fig.; despre lucruri, idei etc.) a se potrivi, a se asemana. 2. (fig.) a face versuri (cu rima). (< fr. rimer)

TRIPLET, triplete, s. n. Al treilea dintre trei exemplare de acelasi fel. ♦ A treia forma a unor cuvinte care sunt de aceeasi provenienta, dar care au intrat in limba in epoci diferite. – Din fr. triplet.

SINONIM, -A, sinonimi, -e, adj., s. n. 1. Adj. (Despre cuvinte, expresii, afixe etc.) Care are (aproape) acelasi inteles cu alt cuvant, cu alta expresie, cu alt afix etc. ♦ P. gener. Asemanator, identic, similar; corespunzator. 2. S. n. cuvant, expresie, afix etc. care are acelasi (sau aproape acelasi) inteles cu alt cuvant, cu alta expresie, cu alt afix etc. – Din fr. synonyme.

TAUTOGRAMA s.f. (Lit.) Specie de poezie in care poetul trebuie sa intrebuinteze numai cuvinte care incep cu aceeasi litera. [< fr. tautogramme].

IMPARISILABIC, -A adj. (Despre cuvinte) Care nu pastreaza acelasi numar de silabe in tot cursul declinarii. [Cf. fr. imparisyllabique].

catrinta (catrinte), s. f. – Sort, fusta din doua bucati. – Var. catrinta, cotrinta. < Origine expresiva, ca in alte cuvinte care inseamna „cirpa”, cf. treanta, fleoarta, hanta, buleandra etc. si var. cotreanta „cirpa” femeie de moravuri usoare; cu acelasi semantism ca toate cuvintele din aceasta clasa. A fost interpretat ca un der. dim. al numelui feminin Catrina (Scriban); lipseste insa explicatia semantica. Mag. katrinca, kotroncz (DAR) provine probabil din rom., ca si tig. katrinka. Cihac, II, 488, creeaza o legatura cu pol. katan(k)a „fusta”, lituan. katenka „corsaj”, care par a fi si ele dim. ale aceluiasi nume. – [1561]

PLEONASM s.n. Procedeu gresit de exprimare, constand in alaturarea unor cuvinte care repeta inutil aceeasi idee. [Pron. ple-o-, pl. -me, -muri. / cf. fr. pleonasme, lat. pleonasmus, gr. pleonasmos].

SINONIM, -A adj. (Despre cuvinte sau expresii) Care are acelasi inteles cu un alt cuvant sau cu alta expresie. // s.n. 1. cuvant care are (aproape) acelasi inteles cu un altul. 2. Joc care cere dezlegatorului sa gaseasca pentru un anumit cuvant unul sau mai multe cuvinte cu inteles comun sau foarte apropiat. [< fr. synonyme, cf. gr. synonymos < syn – cu, onoma – nume].

CIUNISM s. n. curent latinist extremist, initiat de Aron Pumnul, care preconiza supunerea neologismelor romanice acelorasi transformari suferite de cuvintele mostenite din latina; pumnism. (< -ciune + -ism)

IMPARISILABIC, -A adj. (despre cuvinte) care nu pastreaza acelasi numar de silabe in cursul declinarii. (< fr. imparisyllabique)

PLEONASM s. n. greseala de exprimare constand in folosirea alaturata a unor cuvinte care repeta inutil aceeasi idee. (< fr. pleonasme, gr. pleonasmos)

PLEONASM, pleonasme, s. n. Eroare de exprimare constand in folosirea alaturata a unor cuvinte, constructii, propozitii etc. cu acelasi inteles. [Pr.: ple-o-] – Din fr. pleonasme.

CIUNISM s. n. Curent latinist extremist in lingvistica si filologia romaneasca legat de numele lui Aron Pumnul, care preconiza supunerea neologismelor romanice acelorasi transformari fonetice suferite de cuvintele mostenite din latina; pumnism. – Din terminatia lexicalizata -ciune + suf. -ism.

UNIVOC ~ca (~ci, ~ce) 1) (despre cuvinte, expresii etc.) Care pastreaza acelasi sens in contexte diferite; cu o singura interpretare semantica. 2) mat. (despre elementele unei multimi) Care corespunde unui singur element din alta multime. /<fr. univoque, lat. univocus

TAUTACISM s.n. Figura de stil care consta in repetarea aceluiasi semn la inceputul unor cuvinte sau silabe succesive. [< fr. tautacisme, cf. gr. tauto – acelasi lucru].

OMONIM, -A adj. Care are acelasi nume, cu acelasi nume. // s.n. 1. (Lingv.) cuvant asemanator ca forma (aspect grafic, pronuntare etc.) cu altul, dar deosebit ca inteles. 2. (Rar) Persoana care poarta acelasi nume cu altcineva. 3. Joc care cere dezlegatorului sa gaseasca un cuvant cu mai multe intelesuri fara a i se schimba nici grafia literala, nici accentul. // s.m. si f. (Rar) Cel care poarta acelasi nume cu altcineva. [Cf. fr. h******e, lat. h*******s, gr. h*******s < h***s – asemanator, onoma – nume].

PARADIGMA s.f. 1. Totalitatea formelor flexionare ale unui cuvant. ♦ Ansamblu de termeni, apartinand aceleiasi categorii gramaticale, care se pot substitui unul cu altul. 2. (Rar) Exemplu, model. [< fr. paradigme].

PALISILABIE s. f. tulburare de vorbire caracterizata prin repetarea involuntara, exploziva si sacadata, a aceleiasi silabe (de la inceputul cuvintelor). (< fr. palissyllabie)

PARADIGMA s. f. 1. (la Platon) lumea ideilor, prototip al lumii sensibile in care traim. ◊ principiu care distinge legaturile si opozitiile fundamentale intre cateva notiuni dominante cu functie de comanda si control al gandirii. ◊ caz exemplar, model, prototip, situatie ideala. 2. totalitatea formelor flexionare ale unui cuvant. ◊ ansamblu de termeni, apartinand aceleiasi clase morfosintactice sau semantice, care se pot substitui unul cu altul. (< fr. paradigme, lat. paradigma, gr. paradeigma)

SIMPLOCA s. f. figura de stil constand din reunirea anaforei cu epifora, astfel incat in mai multe fraze consecutive cuvantul de la inceput este acelasi cu cel de la sfarsit. (< fr. symploque, gr. symploke)

SINONIM, -A I. adj. (despre cuvinte, afixe etc.) care are acelasi inteles cu altul. II. s. n. 1. element lingvistic (cuvant, afix, expresie etc.) echivalent ca inteles cu altul. 2. joc care cere dezlegatorului sa gaseasca pentru un anumit cuvant unul sau mai multe cuvinte cu inteles comun sau foarte apropiat. (< fr. synonyme)

TAUTACISM s. n. figura de stil constand in repetarea aceluiasi semn la inceputul unor cuvinte sau silabe succesive. (< fr. tautacisme)

ALITERATIE (< fr.) s. f. Procedeu stilistic constand in repetarea aceluiasi sunet, de obicei consoana, sau a acelorasi grupuri de sunete in cuvinte care se succed.

VARIANTA s.f. 1. Aspect particular, diferit fata de o forma socotita ca baza sau tipica a unui lucru, a unei actiuni etc. ♦ Drum diferit de cel obisnuit, dar care vizeaza acelasi obiectiv. 2. (Lingv.) Forma a unui cuvant diferita din punct de vedere fonetic sau ortografic fata de forma lui obisnuita sau etimologica. [Pron. -ri-an-. / < fr. variante].

RAPORT s. n. I. 1. legatura intre obiecte, fenomene, notiuni etc. ◊ (pl.) relatie intre doua valori. ◊ (mat.) catul a doua marimi de acelasi fel. 3. (gram.) relatie stabilita intre cuvinte, constructii si propozitii. II. castig. ♦ casa de ~ = casa construita pentru a fi inchiriata si a aduce astfel beneficii. III. 1. dare de seama, facuta de cineva in fata unei adunari, a unei autoritati etc., o relatare asupra unei activitati. 2. scurta prezentare orala asupra situatiei trupei facuta de un militar in fata superiorului sau. (< fr. rapport)

COORDONARE, coordonari, s. f. 1. Actiunea de a coordona si rezultatul ei. 2. Relatie stabilita, in cadrul unei enuntari, intre cuvinte, constructii si propozitii care stau pe acelasi plan, fara ca unul dintre elemente sa depinda din punct de vedere gramatical de celalalt. [Pr.: co-or-] – V. coordona.

PERIFRAZA, perifraze, s. f. Procedeu gramatical si stilistic de exprimare prin mai multe cuvinte a ceea ce, in mod obisnuit, se poate reda printr-un singur cuvant; grup de cuvinte care inlocuieste un termen unic cu acelasi sens. – Din ngr. perifrasis, germ. Periphrase, fr. periphrase.

CAREU s. n. 1. asezare in forma de patrat. ◊ fiecare dintre patratele care alcatuiesc un caroiaj. 2. incapere pe o nava pentru adunari, studii si servitul mesei. 3. suprafata marcata a terenului de fotbal, de tenis etc.; (p. ext.) teren de sport. 4. patrat de cuvinte incrucisate. 5. formatie de patru carti de aceeasi valoare (la unele jocuri). 6. parte a unei biserici unde nava se intersecteaza cu transeptul. (< fr. carre)

SINONIMIC, -A I. adj. referitor la sinonimie. ♦ derivatie ~a = procedeu stilistic potrivit caruia doua sau mai multe cuvinte cu sensuri apropiate ajung sa desemneze acelasi lucru. II. s. f. 1. ramura a lingvisticii care studiaza sinonimele. 2. totalitatea sinonimelor unei limbi. (< fr. synonymique, /II/ germ. Synonymik)

ACORDAT, -A, acordati, -te, adj. (Despre unele parti ale propozitiei) Pus in acelasi caz, numar, gen sau persoana ca si cuvantul de care este legat printr-un raport de determinare. 2. (Despre instrumente muzicale) Care are tonurile in consonanta. 3. Dat, atribuit; ingaduit, asigurat. – V. acorda.

A RIMA ~ez intranz. 1) (despre cuvinte, versuri) A constitui o rima; a avea aceeasi rima. 2) A face versuri cu rima. 3) fig. (despre lucruri, oameni, idei etc.) A se potrivi intoc-mai; a se imbina in mod armonios; a fi in ton; a armoniza; a concorda. /<fr. rimer

cobace (-e), s. f. – 1. Coliba. – 2. Dependinte. – Var. (Trans.) cobase. Sb. kobaca (Densusianu, Hateg, 56; DAR). In Banat si Trans. de Sud. Din aceeasi familie par a face parte mai multe cuvinte, a caror legatura exacta este greu de definit: cobilcer (var. cobilser), s. n. (Banat, scrumiera); cobilteata, s. f. (cotet de gaini), pe care DAR il pune in legatura cu germ. Kobel „coliba”; cobirlau, s. n. (cotet de gaini; vizuina de urs); cobirna, s. f. (coliba); cobilete (var. copilet), s. n. (nisa, firida; colt, ungher). Poate sint in legatura cu coliba (vezi cuvintul), prin intermediul unei metateze a radicalului lor comun, cobil-.

ALITERATIE s. f. 1. repetare, cu efect muzical, a aceluiasi sunet (consoana) sau grup de sunete in cuvinte care se succeda; homeoproferon, parhomeon. 2. (med.) repetare a unor sunete sau silabe in stari de puternica e*******e psihica. ◊ tendinta patologica, obsedanta spre rima, realizata prin repetarea de silabe. (< fr. alliteration)

OMONIM, -A I. adj. 1. care are acelasi nume. 2. (muz.; despre relatia dintre doua tonalitati) care au aceeasi tonica, dar mod diferit. II. s. n. 1. cuvant identic ca forma si pronuntare cu un altul, dar deosebit ca sens. 2. joc care cere dezlegatorului sa gaseasca un cuvant cu mai multe intelesuri, fara a i se schimba nici forma grafica, nici accentul. II. s. m. f. cel care poarta acelasi nume cu altcineva. (< fr. h******e)

PALINDROM s. n. cuvant, fraza, vers care se poate citi in cele doua sensuri. ◊ joc distractiv constand in gasirea unui cuvant care, citit direct si invers, sa aiba acelasi inteles sau, in alt caz, sa aiba un alt sens. (< fr. palindrome, it. palindromo)

ACORDAT, -A, acordati, -te, adj. 1. (Despre unele parti ale propozitiei) Pus in acelasi caz, numar, gen sau persoana ca si cuvantul de care e legat printr-un raport de determinare. 2. (Despre instrumente muzicale) Care are tonurile in consonanta (pe baza diapazonului). – V. acorda.

ALITERATIE, aliteratii, s. f. 1. Procedeu stilistic care consta in repetarea aceluiasi sunet sau a unui grup de sunete in cuvinte care se succeda. 2. (Med.) Repetare a unor sunete sau silabe in stari de puternica e*******e psihica. – Din fr. alliteration.

OMOGRAF ~a (ĩ, e) si substantival (despre cuvinte luate in raport unul cu altul) Care are aceeasi grafie (dar se pronunta altfel). /<fr. h********e

PALINDROM n. 1) cuvant care poate fi citit atat de la stanga la dreapta, cat si de la dreapta la stanga, sensul ramanand acelasi. 2) Joc distractiv constand in gasirea unui astfel de cuvant. <fr. palindrome

SINONIM ~a (~i, ~e) si substantival (despre cuvinte, afixe sau expresii) Care are sens identic; cu acelasi sens. /<fr. synonyme, germ. Synonym

STATORNIC ~ca (~ci, ~ce) 1) (despre persoane) Care nu-si schimba usor convingerile; constant. ◊ A fi ~ la vorba a se tine de cuvant. 2) (despre locuitori, populatie etc.) Care locuieste permanent in acelasi loc; stabil. 3) Care exista fara incetare; neintrerupt; permanent; continuu. /Din stat

ALITERATIE s.f. (Lit.) Repetare a aceluiasi sunet sau a acelorasi grupuri de sunete in doua sau mai multe cuvinte care se succed; parhomeon. [Gen. -iei, var. aliteratiune s.f. / cf. fr. alliteration, it. aliterazione, lat. alliteratio].

ALITERATIE, aliteratii, s. f. Repetarea aceluiasi sunet sau a unei combinatii de sunete in cuvinte care se succed, pentru efecte de rima sau de stil. – Fr. alliteration.

PALINDROM, palindromuri, s. n. Grup de cuvinte sau cuvant care poate fi citit de la stanga la dreapta si de la dreapta la stanga fara sa-si piarda sensul; p. ext. joc distractiv constand in gasirea unui cuvant care citit si normal si invers, sa aiba fie acelasi inteles, fie, in al doilea caz, sa dea un alt cuvant. – Din fr. palindrome.

SINONIMIC, -A adj. Referitor la sinonimie. ♦ Derivatie sinonimica = procedeu stilistic potrivit caruia doua sau mai multe cuvinte cu sensuri apropiate ajung sa desemneze in sens figurat acelasi lucru. [Cf. fr. synonymique].

A POSTPUNE postpun tranz. lingv. (morfeme, cuvinte sau propozitii) A plasa in urma unei alte unitati de acelasi fel. /post- + a pune

SIMPLOCA s.f. Procedeu retoric constand din reunirea anaforei cu epifora, astfel incat in mai multe fraze consecutive cuvantul de la inceput si, respectiv, cel de la sfarsit raman aceleasi. [< fr. symploque, cf. gr. symploke].

DICTIONAR s. n. 1. lucrare lexicografica cuprinzand cuvintele unei limbi sau ale unui sector al acesteia, aranjate in aceeasi limba sau intr-o limba straina. ◊ lista alfabetica de termeni, cu explicatiile necesare, apartinand unei anumite stiinte, arte etc. 2. (inform.) lista a unui fisier continand in ordine indicatii despre componentele acestuia; lista continand cuvinte-cheie si interpretarea lor. (< fr. dictionnaire, lat. dictionarium)

PALINDROM s.n. cuvant, fraza sau vers care se poate citi in cele doua sensuri. ♦ Joc distractiv constand in gasirea unui cuvant sau a unei fraze care, citite direct si invers, sa aiba acelasi inteles. [< fr. palindrome, cf. gr. palin – din nou, dromos – alergare].

ghiul (ghiuluri), s. n. – 1. Piatra pretioasa incrustata intr-un inel. – 2. (Arg.) Inel, bijuterie. Tc. ǵul „trandafir” (Seineanu, II, 183). – Der. ghiular, s. m. (Arg., bijutier). Din aceeasi familie face parte ghiurghiuliu, adj. (trandafiriu), din tc. ǵulǵuli (Tiktin). Toate aceste cuvinte sint inv.

REFREN, refrene, s. n. 1. cuvant, vers sau grup de versuri care se repeta dupa una sau mai multe strofe, cu rolul de a sublinia, prin repetitie, o idee poetica. 2. Fraza muzicala reluata la sfarsitul cupletelor unui cantec, in general pe aceeasi linie melodica. ♦ Tema principala a rondoului, care se repeta dupa fiecare cuplet. 3. Fig. (Depr.) cuvant, fraza, expresie care se repeta stereotip. [Pr. si: refrenuri] – Din fr. refrain.

FRATICA m. fam. (cuvant de adresare ce exprima simpatie si atitudine prieteneasca fata de o persoana de cam aceeasi varsta). /frate + suf. ~ica

fara s. f. – Casta, rasa. – Mr. fara. Ngr. φαρα, cf. alb. fare (Meyer 100; Philippide, II, 641), bg. fara (Berneker 279). Pare sa provina din longob. fara (Puscariu, Dacor., VII, 293; Giuglea, Dacor., II, 396; DAR), si a fost citat ca element v. germ. in rom., nejustificat, se pare, intrucit este vorba de un cuvint imprumutat dintr-un idiom balcanic, in epoca recenta. In acelasi timp, este cuvint incert, intrebuintat de patru ori de Petru Maior, care foloseste adesea cuvinte mr. (si acesta pare a fi cazul lui fara) si o data intr-un text popular din Hateg, in care este posibil sa fie o patrundere a mr. Dupa Mladenov 660, cuvintul ar fi de origine tc.

OMOFON, -A adj. 1. (despre cuvinte, silabe etc.) care suna la fel cu altul. 2. (despre semne grafice) care noteaza un acelasi sunet. (< fr. h*******e)

TOUT EST PERDU HORS L’HONNEUR (fr.) totul e pierdut in afara de onoare – Prin aceste cuvinte Francisc I vesteste mamei sale infrangerea suferita in batalia de la Pavia, elogiind, in acelasi timp, vitejia ostasilor sai. Exprima sentimentul demnitatii intr-o situatie disperata.

CORELATIE s. f. 1. relatie reciproca intre lucruri sau fenomene; interdependenta. ◊ relatie de reciprocitate intre cuvinte sau unitati sintactice, in cadrul propozitiei sau frazei. 2. raport de excludere intre termeni care contracteaza aceeasi relatie in mod alternativ. ◊ (mat.) transformare biunivoca prin care unui punct ii corespunde un plan, si reciproc, deci unei drepte, o dreapta. ♦ coeficient de ~ = marime masurand relatia de similitudine intre doi factori. (< fr. correlation, lat. correlatio)

PARERE ~i f. 1) Consideratie a unei persoane (despre ceva sau despre cineva); punct de vedere particular; judecata; opinie; pozitie; cuvant ◊ A fi de ~ a considera; a crede. A fi de alta ~ (sau a nu fi de aceeasi ~ cu cineva) a crede altfel decat cineva. ~ de bine satisfactie; bucurie. Cu ~ de rau cu regret. 2) pop. Produs al perceperii denaturate a realitatii inconjuratoare; inchipuire; iluzie. ◊ O ~ (de) ceva abia sesizabil. Intr-o ~ intr-un mod neserios. [G.-D. parerii] /v. a (se) parea

PARISILABIC, -A adj. (Despre substantive sau adjective) Care are acelasi numar de silabe la nominativ si la genitiv singular; parisilab. ♦ Declinare parisilabica = declinare in cadrul careia cuvantul nu-si modifica numarul de silabe. [< fr. parisyllabique].

VALOARE s. f. 1. insusire a unor obiecte, fenomene, fapte, idei de a corespunde trebuintelor sociale si idealurilor generate de acestea; suma calitatilor care dau pret unui obiect, unei fiinte, unui fenomen etc.; insemnatate, pret, merit. ♦ judecata de ~ = judecata care enunta o apreciere; a pune in ~ = a demonstra calitatile esentiale ale unei fiinte, ale unui lucru etc.; a valorifica. ◊ (concr.) ceea ce este important, valoros; om care intruneste calitati deosebite. 2. eficiacitate, putere. 3. atribut al produselor-marfa, respectiv al bunurilor care sunt produs al muncii, satisfac o anumita trebuinta sau sunt destinate schimbului, reprezentand munca sociala necesara pentru producerea lor. ◊ (ec.) a marfii = munca materializata in marfa, exprimand raporturi sociale intre oameni. 4. marime in bani reprezentand echivalentul pretului unei marfi, al unui cec, al unei actiuni etc. ◊ inscris (cec, cambie, obligatiune) reprezentand un drept in bani. ◊ rentabilitate, productivitate. 5. marime matematica asociata unei marimi fizice, dupa un anumit procedeu, care permite compararea marimii cu altele de aceeasi natura. 6. durata unei note muzicale sau a unei pauze. 7. sens sau nuanta de sens a unui cuvant. 8. (pict.) intensitate a unei culori. (< fr. valeur, lat. valor)

tundra (-re), s. f. – 1. Haina groasa. – 2. Cirpa. – 3. Femeie stricata, p*********a. Origine incerta. Se considera drept der. din mag. condra, rut. cundra „cirpa” (Tiktin; Candrea, Galdi, Dict., 166), dar aceste cuvinte ar putea proveni din rom. Cf. toandra; ar putea fi vorba de un cuvint expresiv, cu acelasi sens si fonetism ca buleandra, fleand(u)ra, handra. Hasdeu, Col. lui Traian, 1873, 218, se gindea la un dacic *tunndra. Cf. tandara.

DICTIONAR ~e n. Lucrare lexicografica care cuprinde cuvintele unei limbi sau ale unui domeniu de activitate, aranjate, de obicei, in ordine alfabetica si explicate in aceeasi limba sau traduse in alta limba. [Sil. -ti-o-] /<fr. dictionnaire, lat. dictionarium

pohod (pohoduri), s. n. – Ocazie, motiv, ratiune. – Var. po(d)vod. Sl. povodu (Cihac, II, 284), cf. pol. powod, rus. povod. – Der. pohodnic (var. podhodnic, po(d)vodnic), s. m. (dublura, cal de rezerva; cal de parada) pare a fi der. de la acelasi cuvint, cf. sb. povodnik „hat”, pol. powodnik „cel care mina cai”, contaminat cu sl. pochoditi „a umbla”. cuvinte inv.

IZOMORFISM s. n. 1. Relatie, corespondenta intre doua obiecte, fenomene etc. care au aceeasi structura; identitate de structura. 2. Proprietate a substantelor cu compozitie chimica diferita, dar cu structura inrudita, de a se prezenta in aceleasi forme structurale cristalografice; izomorfie. 3. Termen intrebuintat de unii lingvisti structuralisti pentru a denumi paralelismul de structura dintre silaba, cuvant si propozitie sau fraza. – Din fr. isomorphisme.

PROPRIU, -IE, proprii, adj. 1. Care apartine in mod exclusiv cuiva; personal. ◊ Nume (sau substantiv) propriu = nume care se da unui lucru sau unei fiinte spre a le deosebi de alte lucruri sau fiinte din aceeasi categorie si care se scrie cu initiala mare. 2. Caracteristic, specific. 3. Care este bun pentru...; indicat, potrivit, adecvat. 4. (Despre cuvinte, despre termeni) Care reda exact ideea ce trebuie exprimata. ◊ Expr. Propriu-zis = de fapt, la drept vorbind. ♦ (Despre sensuri) De baza, prim. – Din lat. proprius, fr. propre.

DICTIONAR s.n. 1. Lucrare care cuprinde cuvintele unei limbi sau ale operei unui scriitor aranjate intr-o anumita ordine (de obicei alfabetica) si explicate in aceeasi limba sau traduse in alta limba. 2. Lista alfabetica de termeni (cu explicatiile necesare) apartinand unei anumite stiinte, arte etc. [Pron. -ti-o-. / < fr. dictionnaire, cf. lat.t. dictionarium].

ACORD ~uri n. 1) Intelegere intre doua sau mai multe persoane (juridice sau fizice) din care decurg anumite drepturi si indatoriri. ~ international. ~ comercial. 2) Comunitate de vederi asupra unui lucru; consimtamant; intelegere. ◊ De comun ~ in intelegere deplina. A fi (sau a cadea) de ~ a se invoi cu...; a accepta. De ~! ma invoiesc! bine! Munca in ~ munca normata, remunerata in raport cu rezultatele obtinute. 3) Concordanta de numar, gen, caz si persoana intre cuvintele care se afla in anumite raporturi sintactice. 4) Potrivire perfecta a mai multor sunete muzicale (cel putin trei), produse in acelasi timp; armonie. 5) Garnitura de coarde pentru un instrument muzical. /<fr. accord, it. accordo

PARADIGMA ~e f. lingv. 1) Ansamblu asociativ de elemente ale limbii apartinand aceleiasi clase morfo-sintactice sau/si semantice, care poseda intre ele relatii virtuale de substitutie. 2) Totalitatea formelor flexionare ale unui cuvant. 3) Model de declinare sau de conjugare. /<lat. paradigma, ngr. paradigma

ACORD s.n. 1. Comunitate de vederi asupra unui punct determinat intr-o intelegere; invoire, intelegere. 2. Tratat, conventie intre state, care reglementeaza domenii determinate ale colaborarii internationale. 3. Remunerare a muncii prestate, fixata pe unitatea de produs realizat. ◊ Acord global = forma de organizare si de retribuire a muncii prin care se leaga nemijlocit marimea veniturilor personale cu cantitatea, calitatea si importanta muncii prestate. 4. Raport intre doua sau mai multe cuvinte ale caror forme trebuie sa concorde potrivit genului, numarului, cazului, conjugarii etc. 5. Armonie a mai multor sunete muzicale produse in acelasi timp. ♦ Disciplina care studiaza legile de baza ale suprapunerii sunetelor muzicale si inlantuirii lor. ♦ (Fiz.) Sintonie. [Cf. fr. accord, it. accordo].

arhi- Prefix care exprima ideea de superlativ. A intrat direct din ngr., prin intermediul terminologiei bisericesti: arhidiacon, arhiepiscop, arhierarh, arhiereu. acelasi fonetism propriu ngr. s-a pastrat apoi pentru termenii introdusi din fr.: arhiduce, arhitect, arhitrava. In articolele urmatoare sint mentionate acele cuvinte compuse cu arhi- al carui al doilea element nu are existenta independenta in rom.

NUANTA, nuante, s. f. 1. Fiecare dintre varietatile unei culori, determinata de compozitia sa cromatica. ♦ P. gener. Culoare. 2. Fig. Diferenta foarte mica intre aspecte sau lucruri de acelasi gen; varietate de manifestare a unei actiuni, a unui sunet, a unei senzatii etc. ♦ Aspect usor deosebit al sensului de baza al unui cuvant. ♦ Ceea ce se adauga esentialului, modificandu-l usor; caracter, nota particulara. [Pr.: nu-an-] – Din fr. nuance.

CAREU s.n. 1. Asezare in forma de patrat a unor persoane, a unor obiecte etc. ♦ Fiecare dintre patratele care alcatuiesc un caroiaj. 2. Portiune patrata, marcata cu alb, a terenului pe care se desfasoara un joc; (p. ext.) teren de sport. 3. Patrat de cuvinte incrucisate. 4. (Mar.) Incapere pe o nava servind ca sala de mese, de lectura sau de recreatie pentru ofiteri. 5. Grup de patru carti de aceeasi valoare (la unele jocuri de carti). 6. (Arhit.) Parte a unei biserici unde nava se intersecteaza cu transeptul. [Pl. -euri-, -ee. / < fr. carre].

copaie (copai), s. f. – Albie, troaca dintr-o singura bucata, facuta dintr-o jumatate de trunchi de copac scobit, ca o luntre. Are folosiri multiple, ca albie de spalat, covata de framintat, lighean sau leagan, astfel incit ajunge echivalent al acestor cuvinte. – Mr. cupane, megl. cupana. Sl. (bg. kopanja, sl. kopanja), din sl. kopati, kopajo „a goli” (Cihac, II, 72; Conev 64; DAR), cf. a scobi. Aceleiasi radacini sl. ii apartin copai, vb. (a sapa; a prasi), cf. sb. kopati „a sapa”; copanca, s. f. (Maram., groapa facuta de caderea unui copac), din rut. kopanka „groapa”; copeneata, s. f. (cutie; piulita de pisat), dintr-un cuvint sl. neindentificat.

LUNGIME, lungimi, s. f. 1. Marime fizica fundamentala care exprima intinderea spatiala a corpurilor sau fenomenelor; distanta dintre doua puncte; dimensiunea cea mai mare a unui corp sau a unei suprafete plane dreptunghiulare. ◊ Lungime de unda = distanta care separa intr-o unda doua puncte succesive aliate in aceeasi faza de oscilatie; spatiul parcurs de unda timp de o perioada. 2. Timp cat dureaza ceva; interval mare de timp; durata. 3. (Inform.; in sintagma) Lungimea cuvantului = numarul de biti care compun un cuvant. – Lung + suf. -ime.

TRAP s. n., interj. 1. S. n. Mers in fuga al calului, cu viteza mijlocie (intre pas si galop), animalul pasind in acelasi timp cu un picior din fata si cu piciorul de dinapoi opus acestuia. ♦ Zgomot facut de un cal care merge in acest fel. 2. Interj. cuvant care imita zgomotul facut de mersul in fuga al cailor sau, p. ext., de mersul grabit al unui om. – Din germ. Trab.

ALT alta (alti, alte) adj. Care nu este acelasi (lucru sau fiinta) cu cel de fata sau cu cel despre care este vorba. ◊ Pe de alta parte, din ~ punct de vedere, cu alte cuvinte altfel zis. Cate alte multe. /<lat. alt[e]rum

DICTIONAR, dictionare, s. n. Opera lexicografica cuprinzand cuvintele unei limbi, ale unui dialect, ale unui domeniu de activitate, ale unui scriitor etc., organizate intr-o anumita ordine (de obicei alfabetica) si explicate in aceeasi limba sau traduse intr-o limba straina. [Pr.: -ti-o-] – Din fr. dictionnaire, lat. dictionarium.

fulg (fulgi), s. m. 1. Mici cristale de apa care alcatuiesc zapada. 2. Pana subtire si moale. – Identitatea semantica pare a indica faptul ca este vorba de o var. de la f**c (< lat. f**ccus), cu metateza (*folcus) si cu aceeasi schimbare a finalei ca in stang, vitreg. Nu par deloc probabile ipotezele emise de Puscariu 665 si DAR, cf. REW 3554a, care pune in legatura acest cuvant cu lat. fulgere „a straluci”; de Korting 3864, din lat. fluxus; si inca si mai putin opinia lui Giuglea, Dacor., III, 626, care pleaca de la v.germ. vlugel (> germ. Flugel). – Der. fulgui, vb. (a ninge cu fulgi rari); fulguitura, s. f. (ninsoare cu fulgi rari). – [3512]

ZBILT, zbilturi, s. n. ~ (creatie onomatopeica, care presupune ideea unei miscari dezordonate ca cea a unei pasari sau a unui animal care se zbate pentru a se elibera dintr-o cursa; relatia semantica este aceeasi ca a interj. smac cu subst. smac = lat; pentru explicarea fonetica a interj. imitative *balt sau *bilt, cf. bat, zgalt, (go)galt, halt(a), etc.; unica explicatie a etimologiei acestui cuvant care s-a incercat sa se faca pana acum (din magh. belc = cocean) este putin probabila)

GLOSA s.f. 1. Explicatia unui text obscur sau a unui cuvant greu de inteles. ♦ Comentariu, nota la un text. 2. Poezie cu forma fixa ale carei versuri din prima strofa sunt comentate pe rand in cate o strofa urmatoare, ultima strofa continand aceleasi versuri ca si prima, insa in ordine inversa. [< fr. glose, cf. germ. Glosse, lat. glossa, gr. glossa].

REDUNDANTA s. f. 1. surplus de informatie menit sa asigure exactitatea transmiterii unui mesaj. ◊ (inform.) excedent de semnale pentru transmiterea fidela a unei cantitati de informatie. 2. supraabundenta inutila de expresii, cuvinte sau imagini in formularea unei idei. 3. (tehn.) introducere de dispozitive suplimentare fata de cel de baza, care sa asigure functionarea unui sistem in cazul cand primul sau altul dintre dispozitivele cu aceeasi functie a iesit intamplator din uz. (< engl. redundancy, fr. redondance)

PRIMITIV, -A I. adj. 1. de la inceputul omenirii, stravechi. ◊ aflat pe cea dintai treapta a dezvoltarii societatii umane. 2. necultivat, necivilizat, salbatic. 3. nume dat pictorilor si sculptorilor care preceda epoca Renasterii. 4. primar, de baza. ♦ cuvant ~ = cuvant-baza de la care, cu ajutorul afixelor, sunt derivate alte cuvinte; culori e = cele sapte culori ale spectrului solar. II. s. f. 1. (mat.) ~a (a unei functii) = functie a carei derivata este egala cu functia initiala. 2. (inform.) operatie elementara indivizibila, neinterferabila cu alta operatie de aceleasi gen. (< fr. primitif, lat. primitivus)

RADICAL, -A I. adj. 1. din temelie, complet; fundamental, de baza; (adv.) radicalmente. ◊ (despre tratament, medicamente etc.) care vindeca complet. 2. care preconizeaza reforme mari, actiuni hotaratoare. ◊ (despre oameni sau grupari politice; (si s. m.) care preconizeaza o serie de reforme in activitatea sociala. 3. care cuprinde radacina cuvantului. II. s. m. 1. (mat.) numar care, ridicat la o putere, da numarul dat; radacina. ◊ simbol matematic care arata operatia de extragere de radacina. ◊ axa ~a = locul geometric al punctelor din plan care au aceeasi putere fata de doua cercuri date, reprezentat printr-o dreapta perpendiculara pe linia care uneste centrele cercurilor; plan ~ = locul geometric al punctelor din spatiu avand aceeasi putere fata de doua sfere date, reprezentat printr-un plan. 2. grup atomic care ramane neschimbat intr-o reactie chimica si care, in mod obisnuit, nu exista in stare libera. 3. (lingv.) element primitiv, ireductibil din punct de vedere morfologic, comun mai multor cuvinte care constituie o familie si contine sensul lexical al cuvantului; radacina. (< fr. radical, lat. radicalis, germ. Radikal)

RANG s. n. 1. loc ocupat de cineva sau de ceva intr-o ierarhie. ◊ treapta, situatie sociala. ◊ locul ocupat in ierarhia unui pachet de carti de joc de catre fiecare grupa a cate patru carti cu aceeasi cifra sau fata (asi, valeti, decari etc.). 2. categorie a navelor militare potrivit marimii sau armamentului lor. 3. (mat.) numar natural care indica pozitia unui termen intr-un sir. ♦ (lingv.) ~ de frecventa = loc ocupat de un cuvant, fonem etc. in ordinea frecventei, organizata descendent. (< fr. rang)

FUNCTIE s.f. 1. Activitate dusa de cineva pentru a se achita de obligatiile impuse de serviciul pe care il are; insarcinare, sarcina; slujba. 2. Rol sintactic pe care il indeplineste un cuvant in propozitie. ♦ (Log.) Operatie care prin aplicare asupra unui argument ii confera acestuia o valoare corespunzatoare. 3. Activitatea proprie a organelor unei fiinte (animale sau vegetale). 4. Totalitatea proprietatilor chimice comune ale unei substante organice, determinate de prezenta aceluiasi radical organic in molecula. 5. (Mat.) Marime variabila care depinde de una sau de mai multe marimi variabile. 6. A fi in functie de... = a depinde de... [Var. functiune s.f. / cf. lat. functio, it. funzione, fr. fonction].

DISJUNCTIV, -A adj. Care desparte, separa; care deosebeste; (gram.) care marcheaza o opozitie intre idei, unind totusi cuvintele intre ele. ◊ Propozitie disjunctiva (si s.f.) = propozitie coordonata care se gaseste intr-un raport de excludere fata de coordonata ei; conjunctie disjunctiva = conjunctie care introduce o propozitie desjunctiva. ♦ (Log.; despre judecati) In care se admit cu privire la acelasi subiect note care se exclud intre ele. [< lat. disiunctivus, cf. fr. disjonctif].

FORMA s.f. 1. Infatisare, aspect exterior; contur. ♦ (Fil.) Categorie filozofica ce desemneaza modul de existenta, de organizare interna, interactiunea si legaturile reciproce dintre elementele constitutive ale obiectului. ♦ Stabilirea de maxima capacitate de efort a organismului, obtinuta prin antrenament; conditie fizica buna. ◊ A fi in forma = a fi, a se afla in cele mai bune conditii. 2. Totalitatea mijloacelor prin care se exprima continutul unei opere de arta (mai ales de literatura). 3. Fel, chip, mod. ♦ Mod de organizare, de conducere politica, sociala etc. 4. Dispozitie legala de procedura. ◊ Viciu de forma = nerespectare a unei dispozitii de procedura care atrage anularea unui act sau a unei hotarari judecatoresti. 5. Aspect pe care il ia un cuvant pentru a indeplini o functie gramaticala. 6. Stare de agregare a corpurilor. 7. (Metal.) Negativul in care se toarna o piesa. ♦ (Poligr.) Cutie de otel in care se toarna litere; zat al unei pagini. 8. (Mat.) Fiecare dintre expresiile analitice sub care poate fi pusa aceeasi relatie. ♦ Polinom omogen. [< fr. forme, it., lat. forma].

A MASURA masor 1. tranz. 1) (valori, marimi fizice) A stabili prin comparare cu o unitate de masura etalon de aceeasi speta. ~ cu metrul. ◊ ~ din ochi (sau cu ochiul) a) a masura cu aproximatie, fara a folosi instrumente sau aparate de masura; b) a privi (pe cineva) din cap pana-n picioare; a examina cu atentie. 2) (spatii, distante etc.) A strabate (pe jos) de la un capat la altul. 4) (cuvinte, expresii etc.) A utiliza in mod echilibrat; a cumpani. 2. intranz. A avea drept masura. /<lat. mensurare

ROSTI, rostesc, vb. IV. 1. Tranz. A articula, a pronunta sunete, cuvinte cu ajutorul organelor vorbirii. 2. Tranz. (Adesea fig.) A spune, a vorbi, a povesti; a expune. 3. Refl. (Rar) A se pronunta, a-si spune parerea autorizata. ♦ Tranz. A comunica o dispozitie, un ordin, o sentinta. ♦ A se preocupa de ceva; a pregati. 4. Intranz. A infasura pe sulul din fata al razboiului de tesut portiunea de panza tesuta, desfasurand in acelasi timp o portiune corespunzatoare de urzeala de pe sulul dinapoi, pentru a putea continua tesutul de cate ori rostul se micsoreaza. – Din rost.

PURTATOR, -OARE, purtatori, -oare, adj., s. m. si f. (Persoana) care poarta, care duce sau aduce ceva cu sine. ◊ Purtator de cuvant = persoana fizica sau juridica imputernicita sa difuzeze in tara si in strainatate stiri si textele documentelor oficiale sau ale unor organizatii, institutii etc. Unda purtatoare = unda electromagnetica de inalta frecventa, care, fiind modulata de un semnal de mesaj, serveste la transmiterea acestuia. (Fin.) Obligatie la purtator = obligatie care nu poarta numele proprietarului. Purtator de germeni = organism uman sau animal care adaposteste microbi patogeni, de obicei intr-una din cavitatile naturale ale corpului, constituind, in acelasi timp, o sursa permanenta de infectie. – Purta + suf. -ator.

DIRECT, -A I. adj. 1. care duce de-a dreptul la tinta, drept, fara ocoluri. ♦ in linie ~a = din tata in fiu. 2. imediat, nemijlocit, fara intermediar. ♦ vorbire ~a sau stil ~ = procedeu sintactic sau stilistic de redare fidela a spuselor cuiva, printr-un verb sau alt cuvant de declaratie; complement ~ = complement care exprima obiectul asupra caruia se rasfrange direct actiunea unui verb tranzitiv; propozitie completiva ~a (si s. f.) = propozitie cu functie de complement direct pe langa un verb tranzitiv din regenta. II. adj., adv. (care are loc) fara ascunzisuri, fatis, drept. III. adv. 1. fara inconjur, de-a dreptul. 2. (mat.; despre marimi variabile) ~ proportionale = care depind una de alta, astfel incat cresterea (sau descresterea) uneia de un numar de ori provoaca cresterea (respectiv descresterea) celeilalte de acelasi numar de ori. IV. s. n. (radio, tv.) in ~ = transmis pe viu, in momentul producerii evenimentului. V. s. f. (box) lovitura aplicata prin intinderea mainii inainte. (< fr. direct, lat. directus)

ACORD, acorduri, s. n. 1. Intelegere, consimtamant la ceva. ♦ Expr. A fi de acord sa... = a se invoi (la ceva); a aproba. A fi de acord (cu cineva) = a avea aceeasi parere (cu cineva). A cadea de acord = a ajunge la o intelegere deplina (cu cineva). De acord! = bine! ne-am inteles! (Pleonastic) De comun acord = in perfecta intelegere. 2. Conventie (internationala) care stabileste relatiile reciproce dintre parti, privind drepturile si indatoririle lor. 3. (In expr.) (Plata sau salariu) in acord = (sistem de remunerare) in raport cu cantitatea de produs realizat. Acord progresiv = plata muncii in proportie crescanda, in raport cu depasirea normei. ♦ (Concr.) Suma data sau primita ca plata in acord. 4. Expresie gramaticala care stabileste concordanta (in persoana, numar, gen sau caz) intre cuvinte legate prin raporturi de determinare. 5. Sonoritate rezultata din reunirea a cel putin trei sunete, formand o armonie. – Fr. accord.

SENS s. I. 1. (LINGV.) acceptie, continut, insemnare, inteles, semnificatie, valoare, (rar) semantica, semantism, (inv.) noima, simt, talc. (~ul unui cuvant.) 2. v. semnificatie. 3. coerenta, logica, noima, sir. (Vorbeste fara ~.) 4. justificare, logica, motivare, noima, ratiune, rost, temei. (Nu vad ~ul acestei decizii.) 5. inteles, mesaj, semnificatie, talc, (inv.) socoteala. (~ul adanc al unei poezii.) 6. semnificatie, talc, (fig.) pret. (Iscat-am frumuseti si ~uri noi.) 7. v. scop. 8. importanta, insemnatate, semnificatie, valoare, (fig.) pret. (~ul actului Unirii.) II. 1. directie, parte. (In ce ~ o iei?) 2. directie, latura, parte. (Din toate ~urile veneau spre noi.) 3. cale, directie, linie. (Ce ~ va urma aceasta dezvoltare?) 4. directie, linie, orientare. (~ul luat de un fenomen.) 5. chip, fel, gen, maniera, mod, (rar) spirit. (Se pot face si alte observatii in acelasi ~.)