oxie, oxii, s.f. (inv.) accent ascutit; accentuare.

accent n., pl. e (lat. accentus, d. ad, la, si cantus, cint, cintec). Gram. Pronuntare mai intensa a unei silabe, indiferent de inaltimea vocii: accent tonic, ritmic. Pronuntare particulara: accent moldovenesc. Expresiune a vocii: accent plingator. Un semn care se pune pe vocale: accent ascutit.

ACCENT, accente, s. n. 1. Pronuntare mai intensa, pe un ton mai inalt etc. a unei silabe dintr-un cuvant sau a unui cuvant dintr-un grup sintactic. ♦ Semn grafic pus de obicei deasupra unei vocale pentru a marca aceasta pronuntare sau alta particularitate de pronuntare. accent ascutit. Accent circumflex. Accent grav. ◊ Expr. A pune accentul (pe ceva) = a scoate in relief, a da atentie deosebita (unei probleme). 2. Fel particular de pronuntare, specific unui grai, unei limbi sau unei stari afective. 3. Scoatere in relief a unui sunet muzical prin amplificarea sonoritatii sau prin prelungirea duratei lui. – Din fr. accent, lat. accentus.

acut, -a adj., (lat. acutus). ascutit: accent acut. Fig. Violent: durere acuta. Clar si patrunzator: Voce acuta.

OXITON, -A adj., s.n. (Cuvant) accentuat pe ultima silaba. [< fr. oxyton, cf. gr. oxytonos < oxys – ascutit. tonos – accent].