FERASTRAU, ferastraie, s. n. 1. Unealta sau masina-unealta prevazuta cu o lama, o banda sau un disc de otel (cu dinti ascutiti), pusa in miscare manual sau pe cale mecanica si folosita pentru taiatul unor materiale (lemne, metale etc.). 2. Instrument muzical alcatuit dintr-o lama de metal care se freaca cu un arcus pentru a emite sunete. [Var.: (1) ferestrau, fierastrau, herastrau s. n.] – Firiz + suf. -au (contaminat cu fereastra sau ferestrui).

GLAS, glasuri, s. n. 1. Ansamblul sunetelor produse de vibrarea coardelor vocale umane; facultate specifica omului de a emite sunete articulate; voce. ◊ Loc. adv. Intr-un glas = (toti) deodata; in unanimitate. ◊ Expr. A da glas = a) a striga; b) a exprima (oral sau in scris). A ridica (sau a inalta) glasul = a vorbi, a raspunde cu un ton ridicat, tare, rastit; a protesta. A capata (sau a prinde) glas = a capata curaj, a-si reveni (si a incepe sa vorbeasca). A-i pieri (cuiva) (sau a i se stinge, a-si pierde) glasul = a nu mai putea sa vorbeasca, sa raspunda; a nu mai avea ce raspunde. ♦ (La pl.) Murmur sau vuiet produs de mai multe persoane (care vorbesc concomitent). ♦ Ciripit sau cantec al pasarilor. ♦ Strigat produs de unele animale. 2. Fig. Zgomot produs de vant, de o apa etc.; sunet produs de un instrument muzical sau de un obiect sonor. 3. Fig. (Inv.) Veste, stire. 4. Denumire data scarii muzicale in cantarea bisericeasca rasariteana. ♦ Fiecare dintre cele opt moduri (3) fundamentale dupa care se executa cantarile bisericesti. – Din sl. glasu.

VOCE, voci, s. f. 1. Facultate specifica omului de a emite sunete articulate; ansamblul sunetelor produse de vibrarea coardelor vocale umane; glas. ◊ Expr. A ridica vocea = a vorbi rastit. 2. Insusire, aptitudine pe care o au unele persoane de a canta frumos din gura. ♦ Registru de sunete muzicale, mai inalte sau mai profunde, in care cineva poate canta. ◊ Voce calda = voce in care predomina componentele de frecventa joasa, accentuate natural sau artificial. Voce metalica = voce dura, aspra, in care predomina componentele de frecventa inalta. Voce profesionala = voce care corespunde unor exigente inalte, specifica cantaretilor, actorilor, crainicilor. Voce robot = denumire data vocilor lipsite de inflexiunile specifice vocii umane. Voce sintetica = voce produsa prin intermediul unui sintetizor de vorbire. 3. Linie melodica incredintata fiecarui instrument dintr-o compozitie. – Din lat. vox, vocis.

GLAS ~uri n. 1) Sunet sau ansamblu de sunete emise de om cu ajutorul coardelor vocale; facultate a omului de a emite sunete articulate; voce; grai. ~ puternic. ~ ragusit. ◊ Intr-un ~ toti deodata. A da ~ a) a striga; b) a exprima (verbal sau in scris). A ridica ~ul a se rasti. A capata (sau a prinde) ~ a capata curaj. A-i pieri (sau a i se stinge) ~ul a) a nu mai putea sa vorbeasca; b) a nu mai avea ce raspunde; a se da batut. 2) mai ales la pl. Murmur produs de mai multe persoane ce vorbesc concomitent. 3) Sunet sau ansamblu de sunete scoase de pasari sau de animale. 4) fig. Zgomot produs de unele fenomene naturale. ~ul apelor. 5) fig. Sunet produs de un instrument muzical. ~ de vioara. /<sl. glasu

GRAI ~iuri n. 1) Facultate a omului de a emite sunete articulate; voce; glas. ◊ A-i pieri (sau a-si pierde) ~iul a) a nu mai vorbi; a amuti; b) a nu mai avea ce spune. 2) Sistem de comunicare intre oameni, cu ajutorul limbii; limbaj; vorbire. ◊ Prin viu ~ in mod oral. 3) Mod de exprimare; vorbire; limba. ~ ales. 4) Unitate lingvistica subordonata dialectului. /Din a grai

GURA ~i f. 1) (la oameni) Cavitate in partea inferioara a fetei, delimitata de buze. ◊ ~-casca a) calificativ dat unei persoane care pierde vremea, manifestand interes pentru toate nimicurile; b) calificativ dat unei persoane care sta nedumerita, neintelegand ce i se spune; c) calificativ dat unei persoane nepasatoare si distrate. ~-de-lup defect congenital al fetei omului, constand dintr-o fisura la buza si gingia superioara, prin care cavitatea bucala comunica cu fosele nazale. ~-n ~ foarte aproape unul de altul. A fi cu sufletul la ~ a) a respira cu greu (de emotie, de oboseala etc.); b) a fi aproape de moarte. A uita de la mana pana la ~ a uita foarte repede. A da cuiva o ~ a saruta pe cineva. 2) (la om si la animale) Organ de alimentare prin care se introduce hrana. ◊ De-ale ~ii alimente; hrana. A pune (sau a lua) ceva in ~ a manca putin. A da si bucatica de la ~ a da si putinul pe care-l are. A-i lua painea de la ~ a lipsi de mijloace de existenta. A da (cuiva) mura-n ~ a da cuiva totul de-a gata. A se duce (drept) ca pe ~a lupului a disparea fara urma. A tipa (sau a striga) ca din ~ de sarpe a striga disperat. ~a-leului planta erbacee decorativa cu flori bilabiate, de diferite culori. ~a-lupului planta erbacee cu frunze alungite si cu flori violete. 3) Cantitate dintr-un aliment cat se poate apuca cu un asemenea organ de alimentare dintr-o singura data; imbucatura. 4) Persoana (membru al unei familii) care trebuie hranita. 5) Parte a aparatului de vorbire. ◊ A inchide (sau a astupa) cuiva ~a a face pe cineva sa taca. A tacea din ~ a nu vorbi. Cu jumatate de ~ fara mare dorinta. A lua vorba din ~ a spune ceea ce vrea sa spuna altul, in momentul respectiv. A lua (pe cineva) ~a pe dinainte a destainui ceva involuntar. A avea (sau a fi) ~ sparta a fi prea vorbaret. A avea o ~ cat o sura a) a avea gura mare; b) a fi guraliv. A fi bun de ~ a vorbi mult; a fi limbut. A fi numai ~a de cineva a promite fara sa se tina de cuvant. A intra in ~a lumii a fi vorbit de rau. A se pune in ~ cu cineva a intra in conflict cu cineva. A se lua dupa ~a cuiva a actiona dupa sfatul cuiva. A sari cu ~a la cineva a certa pe cineva. ~ile rele barfitori. 6) Facultate a omului de a emite sunete articulate; voce; glas. ◊ A nu i se auzi ~a a fi tacut. A striga (sau racni, a tipa) cat il tine ~a, a striga (sau a racni, a tipa) in ~a mare a striga foarte tare, din rasputeri. A nu avea ~ (sa raspunda, sa vorbeasca ceva) a nu indrazni sa raspunda sau sa vorbeasca. 7) Deschizatura (a unei incaperi, instalatii, a unui obiect etc.) prin intermediul careia se introduce sau se evacueaza ceva. ~a camasii. ~ de canal. ~a beciului. ◊ ~ de foc arma grea de foc. A lega ~a panzei a) a innoda capetele firelor de urzeala inainte de a incepe tesutul; b) a se instari. 8) Loc unde se varsa o apa (curgatoare). ~a raului. ◊ ~ de incendiu gura de apa la care se racordeaza un furtun pentru a lua apa aflata sub presiune, in caz de incendiu. [G.-D. gurii] /<lat. gula

VOCE ~i f. Facultate a omului de a emite sunete articulate; glas; grai. ~ linistita. ♦ A ridica ~ea a spune ceva pe un ton ridicat; a se rasti. 2) darul de a canta frumos din gura. 3) Melodie sustinuta de un grup de cantareti in cadrul unui cor sau al unui ansamblu vocal. ~ea intai. Cor pentru trei ~i. [G.-D. vocii] /<lat. vox, vocis, it. voce

CHITARA, chitare, s. f. Instrument muzical cu coarde, care emite sunete prin ciupire sau lovire cu degetele. ◊ Chitara electrica = chitara fara cutie de rezonanta, prevazuta cu un transductor care transforma v********e coardelor in tensiuni alternative de audiofrecventa amplificate prin mijloace electronice. [Var.: ghitara s. f.] – Din it. chitarra.

GONG, gonguri, s. n. Disc de metal care, lovit cu un ciocanel special, produce un sunet caracteristic, fiind intrebuintat ca instrument muzical sau de chemare, de semnalizare. ♦ sunet emis (ca semnal) de acest disc. – Din fr., engl. gong.

PICULINA, piculine, s. f. Instrument muzical de suflat, asemanator cu un mic flaut, care emite sunete din registrul acut. – Cf. it. piccolino.

XILOFON, xilofoane, s. n. Instrument muzical de percutie, alcatuit dintr-un sistem de placi de lemn acordate diferit, care vibreaza si emit sunete cand sunt lovite cu niste ciocanele de lemn, de sticla sau de metal. – Din fr. xylophone.

VOLUM, volume, s. n. I. 1. Spatiu pe care il ocupa un corp. ♦ Numar care exprima masura unei marimi tridimensionale. 2. Masa de apa debitata de o fantana, de un izvor, un rau, un fluviu. 3. Cantitate de bunuri economice; proportiile unei activitati. 4. Forta, intensitate, amploare a sunetelor emise de o voce sau produse de un instrument muzical. ♦ Nivel de intensitate sonora al semnalelor auditive in transmisiile de telecomunicatii. II. Carte (legata sau brosata) avand in genere mai mult de zece coli de tipar; fiecare dintre cartile care alcatuiesc impreuna o lucrare unitara; tom. [Pl. si: (inv.) volumuri] – Din fr. volume, lat. volumen, -inis.

OCTAVIN, octavine, s. n. Flaut mic care emite sunete cu o octava mai sus decat cele obisnuite. – Din fr. octavin.

OCARINA, ocarine, s. f. Instrument muzical popular de suflat, de dimensiuni mici, din argila arsa, in forma ovala si cu mai multe gauri, care emite sunete asemanatoare cu cele ale fluierului. – Din it., fr. ocarina.

FLAUT, flaute, s. n. Instrument muzical de suflat alcatuit dintr-un cilindru ingust de lemn sau de metal, prevazut cu gauri si cu clape. ◊ Flaut piccolo = flaut de dimeniuni mai mici, care emite sunete foarte inalte; piculina. [Pr.: fla-ut. – Pl. si: (m.) flauti] – Din it. flauto.

FLUIERA, fluier, vb. I. Intranz. I. 1. A emite un sunet asemanator cu al fluierului (1) sau o combinatie (melodica) de sunete, sufland printre buze sau printre degetele bagate in gura. ◊ Compus: fluiera-vant s. m. invar. = om care isi pierde vremea, care umbla haimana. ♦ (Despre unele pasari) A scoate sunete asemanatoare cu ale fluierului (1). ♦ Tranz. (La spectacole, manifestari sportive etc.) A-si manifesta dezaprobarea sau aprobarea prin fluieraturi. 2. A canta din fluier (1). 3. a emite sunete ascutite intrebuintand un instrument special, mai ales pentru semnalizare. II. (Despre vant, furtuna, vijelie etc.; la pers. 3) A produce un zgomot ascutit si puternic; a suiera. [Pr.: flu-ie-] – Din fluier.

FLUIERAR, fluierari, s. m. 1. Persoana care canta din fluier (1); fluieras (2). 2. (Reg.) Mester care face fluiere (1). 3. Nume dat mai multor pasari care emit sunete ca ale fluierului (1), dintre care cea mai cunoscuta are capul si spatele negru cu pete galbene-aurii, ciocul lung si subtire si picioarele lungi (Charadrius pluvialis). [Pr.: flu-ie-] – Fluier + suf. -ar.

ORTOFONIC, -A, ortofonici, -ce, adj. (Despre transmisiuni radio-electrice) Care nu modifica timbrul sunetului emis. – Din fr. orthophonique.

NAZAL, -A, nazali, -e, adj. 1. Care tine de nas (1), privitor la nas, al nasului. 2. (Fon.; despre voce, sunete; adesea adverbial) Care are un timbru specific, rezultat din faptul ca, in timpul emiterii, aerul este expirat (exclusiv sau partial) pe nas (1); p. ext. (despre timbru, rezonanta) caracteristic pentru vocea sau pentru sunetele emise pe nas. ♦ (Substantivat, f.) Sunet nazal (2); spec. consoana nazala. – Din fr. nasal.

SIRENA, sirene, s. f. I. 1. Aparat (actionat cu aburi, cu aer comprimat etc.) care produce sunete de mare intensitate si cu care se dau semnale in fabrici, in navigatie etc. ♦ Sunetul emis de un astfel de aparat. 2. Aparat format dintr-un disc prevazut cu mai multe gauri, prin care trece un curent de aer si care serveste la determinarea inaltimii unui sunet prin comparare cu alte sunete. II. (In mitologia greaca) Fiinta fabuloasa, cu aspect de femeie, cu picioare si aripi de pasare, mai tarziu cu coada de peste, care, prin cantecele ei, ademenea pe corabieri in locuri primejdioase, unde acestia isi gaseau moartea. ♦ Fig. Femeie seducatoare. – Din fr. sirene, it. sirena, lat. siren, -enis.

SURSA, surse, s. f. 1. Loc unde se produce, unde se poate gasi sau de unde se propaga ceva; sediul sau obarsia unui lucru. ♦ Corp, sistem etc. care emite sunete, lumina, radiatii nucleare etc. ◊ Sursa de energie electrica (sau electromagnetica) = generator de energie electrica (sau electromagnetica). ♦ (Elt.) Electrod al unui tranzistor cu efect de camp, care furnizeaza putatorii de sarcina majoritari. 2. Posibilitate de castig. 3. Fig. Loc de unde emana o informatie, o noutate. 4. Fig. Izvor, obarsie, origine. ◊ Sursa de inspiratie = domeniu din care se inspira un scriitor – Din fr. source.

SONERIE, sonerii, s. f. 1. Dispozitiv de semnalizare sonora care emite sunete (intermitente) cu ajutorul unui mic clopot atins de un ciocanel special; p. ext. sunet produs de acest dispozitiv. ◊ Sonerie electrica = sonerie in care ciocanelul este actionat de un electromagnet. 2. Buton care, prin apasare, declanseaza functionarea unei sonerii (1). – Din fr. sonnerie, it. soneria.

STRIGAT, strigate, s. n. 1. Cuvant, sir de sunete emise de cineva cu voce ridicata; tipat, strigare. ♦ Invocare. 2. Anuntare, semnalizare (cu voce puternica); comanda. 3. Sunet, sir de sunete sau zgomot caracteristic scos de un animal sau de o pasare. 4. Zgomot, larma de voci; vociferare. ♦ Exclamatie de protest. 5. Chemare cu voce tare (cu rostirea numelui celui chemat). 6. Strigatura. – Striga + suf. -at.

BALALAICA ~ci f. Instrument muzical popular rusesc avand o cutie de rezonanta de forma triunghiulara si trei coarde, care emit sunete prin ciupire. [G.-D. balalaicii; Sil. -lai-ca] /<rus. balalaika

BANDURA ~i f. Instrument muzical popular ucrainean, prevazut cu coarde care emit sunete prin ciupire. /<ucr. bandura

BANJO ~uri n. Instrument muzical, originar din nordul Africii, avand cutia de rezonanta din piele, un gat lung si 5-9 coarde care emit sunete prin ciupire. [Art. banjoul] /<fr. banjo

BELCANTO n. Stil traditional italian de interpretare in muzica vocala, caracterizat prin frumusetea sunetului emis si prin virtuozitate. /<it. belcanto

CHITARA ~e f. Instrument muzical cu coarde, care emite sunete prin lovire sau ciupire cu degetele. [G.-D. chitarei] /<it. chitarra

FLAUT ~e n. Instrument muzical de suflat, avand forma unui tub lung si subtire de metal (sau de lemn), prevazut cu orificii si cu clape, care emite sunete armonioase, asemanatoare vocii omenesti. [Sil. fla-ut] /<it. flauto

FLIGORN ~uri n. rar Instrument muzical de suflat, avand forma unui tub (de alama), cu un capat largit in forma de palnie, prevazut cu clape sau cu ventile, care emite sunete armonioase. /<germ. Flugelhorn

GOARNA ~e f. Instrument muzical aerofon, folosit, mai ales, pentru semnalizari, constand dintr-un tub de alama indoit de doua ori, cu clape si cu un capat largit in forma de palnie, care emite sunete clare si patrunzatoare; trompeta; trambita. /<rus. gorn

HAVAIANA ~e f. Instrument muzical asemanator chitarei, care emite sunete line, melodioase si taraganate. [Sil. ha-va-ia-na] /<fr. hawaienne

HELICON ~oane n. Instrument muzical de suflat, constand dintr-un tub de alama in forma de spirala, care emite sunete grave. /<fr. helicon

NAZAL ~a (~i, ~e) 1) Care tine de nas; propriu nasului. Respiratie ~a. 2) si adverbial (despre sunete ale vorbirii) Care se articuleaza cu expirarea aerului. Sunet ~. 3) Care este propriu vocii sau sunetului emis pe nas. Timbru ~. /<fr. nasal

OFICLEID ~e n. (mai ales in trecut) Instrument muzical de suflat constand dintr-un tub conic de alama, indoit in forma de potcoava, cu clape, care emite sunete grave. [Sil. -cle-] /<fr. ophicleide

ORGA o**i f. Instrument muzical pneumatic de mari proportii, constand dintr-un sistem de tuburi sonore, care, fiind actionate de claviaturi si pedale, emit sunete asemanatoare unei intregi orchestre simfonice. /<fr. orgue

PALNIE ~i f. 1) Obiect de forma unui con gol si prelungit printr-un tub ingust, care serveste la turnarea lichidelor in vase cu gura stramta. 2) Instrument acustic de forma conica, care serveste la amplificarea sunetelor emise sau receptionate. 3) Dispozitiv de forma conica din componenta unui sistem tehnic, cu ajutorul caruia se evacueaza sau se incarca un material. 4) Depresiune de teren de forma conica; vagauna. /<sl. plunije

A PISCUI pers. 3 piscuie intranz. pop. (mai ales despre puii de pasare) a emite sunete caracteristice subtiri si prelungi; a piui. /Onomat.

A PIUI pers. 3 piuie intranz. 1) (mai ales despre puii de pasare) a emite sunete caracteristice, subtiri si prelungi; a piscui. 2) (despre obiecte in zbor) A produce un sunet prelung si ascutit (strabatand aerul cu mare viteza); a suiera. Gloantele piuie. [Sil. pi-u-] /Din piu

SIRENA² ~e f. 1) Aparat care emite sunete puternice, utilizat pentru semnalizari. 2) Sunet emis de un astfel de aparat. /<fr. sirene, lat. siren, ~enis

SURDINA ~e f. Dispozitiv folosit la unele instrumente muzicale pentru a slabi intensitatea sunetelor emise. ◊ In ~ a) incet; inabusit; b) in taina; pe ascuns. /<fr. sourdine

TILINCA ~ci f. Instrument muzical popular de suflat, de forma unui fluier, fara gauri laterale, care emite sunete acute. [G.-D. tilincii] /cf. tilinc

TRAMBITA¹ ~e f. 1) inv. Instrument muzical de suflat, constand dintr-un tub de alama, indoit de doua ori, cu clape, avand un capat larg in forma de palnie, care emite sunete clare si patrunzatoare; trompeta; goarna. 2) Instrument muzical popular de suflat, constand dintr-un tub conic, lung pana la trei metri, folosit in regiunile de munte pentru semnalizari. [G.-D. trambitei] /<sl. tronbica

TRIANGLU ~ri n. Instrument muzical de percutie constand dintr-o vergea de otel, indoita in forma de triunghi, care, fiind lovita cu o bagheta din acelasi metal, emite sunete cristaline. [Sil. tri-an-glu] /<fr. triangle, it. triangolo

TROMBON ~oane n. Instrument muzical de suflat, asemanator cu trompeta, dar mai mare decat aceasta, care emite sunete puternice, de inaltimi diferite. /<fr. trombon

TROMPETA ~e f. Instrument muzical de suflat, constand dintr-un tub de alama, indoit de doua ori, cu clape, avand un capat larg in forma de palnie, care emite sunete clare si patrunzatoare; goarna; trambita. /<fr. trompette, germ. Trompeta

TUBA ~e f. Instrument muzical de suflat cu clape, constand dintr-un tub de alama, rasucit de mai multe ori, terminat la un capat cu un pavilion larg, care emite sunetele cele mai grave. /<fr., lat. tuba

XILOFON ~oane n. Instrument muzical de percutie, constand dintr-un sistem de placi de lemn, diferit acordate, care emit sunete cand sunt lovite cu doua ciocanele. /<fr. xylophone

DO s.m. invar. (Muz.) 1. Prima treapta din gama majora tip; sunetul si nota muzicala corespunzatoare. ♦ Denumirea uneia dintre cheile muzicale. 2. Coarda a unui instrument muzical, care emite sunetul do. [< it. do].

MELOCORD s.n. (Muz.) Instrument electronic care emite sunete neobisnuite, obtinute prin modificarea frecventelor dupa dorinta interpretului. [< fr. melocorde].

VOLUM s.n. I. (Ant.) Manuscris antic al carui capat era legat de un betisor in jurul caruia se infasura. ♦ (Astazi) Carte brosata sau legata; tom. II. 1. Spatiul ocupat de un corp. ♦ Marimea spatiului unui corp, aflata cu ajutorul unei formule. 2. Debitul (de apa al) unei fantani, al unui izvor, al unui fluviu etc. ♦ Cantitate de bunuri economice. 3. Forta, amploare a sunetelor emise de o voce sau produse de un instrument. ♦ Nivelul de intensitate sonora al semnalelor audio. [Pl. -me, -muri. / < fr., it. volume, cf. lat. volumen – rulou, carte].

CHITARA s.f. Instrument muzical cu sase coarde, care emite sunete prin ciupirea sau lovirea acestora cu degetele. [Var. ghitara s.f. / < it. chitarra].

CONTRAFAGOT s.n. Instrument muzical de suflat mai mare decat f*****l, care emite sunete cu o octava mai jos decat acesta. [< it. contrafagotto].

prundac, prundaci, s.m. (reg.) pasare care emite sunete ca ale fluierului; fluierar.

OCTAVIN s.n. (Muz.) Instrument asemanator flautului, care emite sunete cu o octava mai sus decat acesta. [< fr. octavin].

ORTOFONIC, -A adj. Care reda precis timbrul sunetului emis. [Cf. fr. orthophonique].

PAPAGAL s.m. 1. Pasare tropicala cu ciocul gros si incovoiat, cu pene viu colorate, care poate emite sunete asemanatoare graiului omului. 2. (Fig.) Om care repeta mecanic parerile sau vorbele altuia. 3. Cleste cu dinti folosit in lucrarile de montare si de reparare a tevilor. [< it. pappagallo].

AULOFOBIE s. f. teama patologica de sunete emise de instrumente de suflat. (< engl. aulophobia)

BIOACUSTIC, -A I. adj. referitor la bioacustica. II. s. f. ramura a biofizicii care studiaza sunetele emise de animale in diverse imprejurari. (< germ. Bioaqustik, engl. bioacustics)

CAMERTON s. n. mic tub care emite sunetul la, pentru acordarea instrumentelor muzicale si la darea tonului. (< germ. Kammerton)

DO s. m. inv. (muz.) 1. prima treapta a gamei diatonice; sunetul si nota corespunzatoare. 2. denumire a uneia dintre gamele muzicale. 3. coarda a unui instrument muzical, care emite sunetul do. (< it. do)

ECOLOCATOR s. n. aparat ultrasonor al carui principiu de functionare consta in a inregistra ecoul sunetului emis. (< fr. echolocateur)

MELOCORD s. n. instrument electronic care emite sunete neobisnuite, prin modificarea frecventelor dupa dorinta interpretului. (< fr. melocorde)

MELODIOS, -OASA adj. care emite sunete placute; armonios. (< fr. melodieux)

ORTOFONIC, -A adj. referitor la ortofonie. ◊ (despre transmisiuni radioelectrice) care reda precis timbrul sunetului emis. (< fr. orthophonique)

PERCUTIE s. f. 1. metoda de explorare clinica care permite diagnosticarea dupa sunetul rezultat prin lovirea inceata si repetata a regiunii examinate. 2. lovire, ciocnire, izbire. ♦ instrument de ~ = instrument muzical care emite sunete prin lovirea unei membrane, lame etc. ◊ grupa din orchestra din astfel de instrumente. 3. lovire de catre percutor a capsei unui cartus, a unui focos. (dupa fr. percussion, lat. percussio)

PICULINA s. f. flaut mic care emite sunete intr-un registru acut. (dupa it. piccolino)

PISTON s. n. 1. organ de masina, cilindru infundat la unul sau la ambele capete, care, printr-o miscare rectilinie, alternativa, contribuie la transformarea energiei fluidului motorului termic in energie mecanica sau invers, la pompe, compresoare etc. 2. ventil vertical la unele instrumente de suflat de alama, cu ajutorul caruia, marindu-se lungimea coloanei de aer, se coboara inaltimea sunetului emis. (< fr. piston)

REZONATOR, -OARE I. adj. 1. care face sa sune. ♦ organ ~ = organ in forma de punga, sub coardele vocale superioare la maimutele antropide si la animale rumegatoare, care amplifica sunetele emise de acestea. 2. (fig.) care ofera o imagine amplificata a realitatii. II. s. n. 1. sistem fizic, corp etc. capabil sa amplifice oscilatii prin rezonanta. ◊ dispozitiv care indica existenta fenomenului de rezonanta. 2. parte a cavitatii bucale sau nazale care participa la emiterea sunetelor. (< fr. resonateur)

STRIDULOS, -OASA adj. 1. care emite sunete stridente. 2. (despre respiratie) care capata caractere de stridor. (< fr. striduleux)

SURSA s. f. 1. loc unde se gaseste si de unde se poate procura ceva din belsug. 2. corp care emite sunete, lumina, radiatii nucleare etc. 3. (fig.) loc de unde emana o informatie. ♦ izvor, origine, obarsie. ♦ ~ de inspiratie = domeniu din care se inspira un scriitor, un artist. 4. electrod al unui tranzistor cu efect de camp, care furnizeaza purtatorii de sarcina majoritari. (< fr. source)

TAMARIN² s. m. maimuta din tinuturile Amazonului, inrudita cu uistiti, care poate emite sunete asemanatoare cu ale pasarilor. (< fr. tamarin)

TROMPETA s. f. instrument muzical de suflat, dintr-un tub conic de alama, indoit de doua ori si terminat cu un pavilion larg, care emite sunete clare si patrunzatoare; trambita, goarna. (< fr. trompette)

VOLUM s. n. I. 1. carte brosata sau legata. 2. diviziune a unei lucrari editate in mai multe volume (I, 1); tom. II. 1. spatiu ocupat de un corp. ◊ figura geometrica cu trei dimensiuni. ◊ marimea spatiului unui corp, cu ajutorul unei formule. 2. cantitate globala. ◊ debit (de apa) al unei fantani, al unui izvor, fluviu etc. 3. forta, amploare a sunetelor emise de o voce, produse de un instrument. ◊ nivelul de intensitate sonora al semnalelor audio. (< fr. volume, lat. volumen)

zumbai interj. – Imita sunetul emis de un instrument cu coarde. Creatie expresiva. – Der. zumbai (var. zumzai), vb. (a bizii); zumzet (var. zumzait), s. n. (biziit).

BALALAICA, balalaici, s. f. Instrument muzical cu trei coarde si cu cutie de rezonanta triunghiulara, care emite sunete prin ciupire si prin percutie. – Rus balalajka.

BONCALUIT s. n. Faptul de a boncalui; raget, strigat specific scos de cerbi si de alte erbivore in perioada de rut. ♦ Fig. sunet prelung emis de unele instrumente de suflat. – V. boncalui.

BUGLA bugle, s. f. Trompeta din piele care emite un sunet mai moale si mai placut decat cel emis de corn. ♦ (La pl.) Nume generic dat instrumentelor de suflat din alama. – Din fr., engl. bugle.

FLUIER, fluiere, s. n. 1. Instrument muzical popular de suflat, alcatuit dintr-un tub subtire de lemn prevazut cu gauri. 2. Instrument mic, mai ales de metal, cu care se fluiera; fluieratoare. 3. (Tehn.) Dispozitiv cu ajutorul caruia se pot emite diferite sunete, facand sa treaca prin el un curent de gaze sau de aburi, intrebuintat mai ales pentru semnalizare. 4. Suieratura, fluieratura. 5. (Pop.) Gamba; tibia. [Pr.: -flu-ier] – Cf. alb. floere.

MUZICA, (4) muzici, s. f. 1. Arta de a exprima sentimente si idei cu ajutorul sunetelor combinate intr-o maniera specifica. 2. Stiinta a sunetelor considerate sub raportul melodiei, al ritmului si al armoniei. 3. (Adesea fig.) Creatie componistica, melodie, cantec; p. ext. executare sau audiere a unei compozitii muzicale. ◊ Expr. (Fam.) A-i face (cuiva) muzica = a-i face (cuiva) galagie, scandal. 4. Orchestra. ◊ Muzica militara = fanfara. Muzica sferelor = pretinse sunete bizare emise de vanturile solare si de pulsatiile corpurilor planetelor; cantecul planetelor. – Din lat., it. musica, fr. musique, germ. Musik.

TICAI¹, pers. 3 ticaie, vb. IV. Intranz. 1. (Despre ceasornice) A emite un sunet ritmic caracteristic in timpul functionarii; a face tic-tac. 2. (Despre inima) A bate tare (sub efectul unei emotii puternice); a zvacni, a palpita. – Tic¹ + suf. -ai.

S*****I, slobod, vb. IV. Tranz. (Pop.) 1. A pune in libertate: a elibera. ♦ A elibera dintr-o stransoare, dintr-o legatura care imobilizeaza. ♦ Refl. (Despre obiectul care leaga) A se slabi, a se desface. 2. A lasa un animal in libertate. 3. A permite cuiva sa plece, a da voie sa se departeze. ◊ A nu-l s*****i (pe cineva) inima sa... = a nu se indura sa faca un lucru. ♦ (Rar) A concedia. ♦ (Reg.) A elibera dupa terminarea serviciului militar; a lasa la vatra. 4. A da drumul, a lasa sa cada. 5. A descarca o arma de foc; a arunca sageti dintr-un arc. 6. A raspandi, a emana, a degaja. ♦ A emite un sunet, un strigat, un cuvant. – Din slobod.

SUNET, sunete, s. n. 1. V******e a particulelor unui mediu elastic care poate fi inregistrata de ureche. ◊ Sunet asociat = semnal de frecventa audio care insoteste imaginea de televiziune. Sunet complex = sunet compus din mai multe sunete pure. Sunet reverberat = sunet care persista dupa ce o sursa sonora inceteaza sa emita, prelungind sunetul initial un timp finit. Sunet vobulat = sunet a carui frecventa variaza periodic in jurul unei valori medii, folosit in masuratori electroacustice. 2. V******e muzicala. ♦ Anuntare, vestire (a unui eveniment); semnal. 3. Rasunet; ecou. ♦ Valva, galagie. 4. (Lingv.) Element al vorbirii rezultat din modificarea curentului de aer expirat prin articulatie. – Lat. sonitus.

CANTEC ~ce n. 1) Sir de sunete melodioase, emise din gura sau produse de un instrument muzical; cant. 2) sunete scoase de pasari si de unele insecte; ciripit. ◊ ~cul lebedei ultima opera a unui artist. 3) Piesa de muzica vocala sau instrumentala. 4) Poezie lirica care se executa insotita de melodie. ~ popular. ~ de leagan. ~ de dor. ~ de lume. ◊ Asa-i ~cul asta e situatia. /<lat. canticum

CHIRIAC ~eci m. pop. Insecta avand corpul scurt si gros, de culoare neagra, antene lungi si subtiri, picioare adaptate la sarit, care emite un sunet patrunzator prin frecarea picioarelor posterioare de elitre; greier. [Sil. -ri-ac] /Onomat.

CHIT interj. (se foloseste pentru a reda sunetul caracteristic emis de soareci). /Onomat.

DIAPAZON ~oane n. 1) Instrument acustic, constind dintr-o bara de otel indoita in forma de potcoava, care, la lovire, emite un sunet muzical de o anumita frecventa si este folosit pentru acordarea instrumentelor cu coarde. 2) Interval de sonoritate caracteristic pentru o voce sau pentru un instrument muzical. 3) fig. Posibilitate de variere a unor marimi de acelasi fel in anumite limite. [Sil. di-a-] /<fr. diapason

A HAULI ~esc 1. intranz. 1) (despre persoane) A emite un sunet puternic, ascutit si prelung (in semn de bucurie sau de chemare); a produce chiote; a chiui. 2) v. A HAUI. 2. tranz. rar. A canta prelung si cu inflexiuni. ~ o doina. [Sil. ha-u-] /Onomat.

INTONATIE ~i f. 1) Grad de modulare a vocii in timpul vorbirii; ton. 2) Mod de emitere a sunetelor unei melodii. [G.-D. intonatiei] /<fr. intonation, it. intonazione

BUGLA s.f. Trompeta din piele, care emite un sunet mai moale si mai placut decat cel emis de corn. ♦ (La pl.) Nume generic dat instrumentelor de suflat de alama din familia trompetei. [Pron. bagl. / < engl. bugle].

BUGLA s. f. trompeta din piele care emite un sunet mai moale si mai placut decat cel emis de corn. ◊ (pl.) nume generic dat instrumentelor de suflat de alama din familia trompetei. (< fr., engl. bugle)

MUZICA s. f. 1. arta care exprima cu ajutorul sunetelor sentimente si atitudini. ♦ a sferelor = pretinse sunete bizare emise de vanturile solare si de pulsatiile corpurilor planetelor. 2. stiinta sunetelor considerate sub raportul melodiei, ritmului si armoniei. 3. opera, bucata muzicala, melodie; (p. ext.) totalitatea operelor muzicale. ♦ ~ usoara = muzica cu caracter distractiv, adesea in ritmuri de dans. 4. formatie instrumentala; orchestra. ♦ ~ militara = fanfara; (fam.) a-i face (cuiva) ~ = a-i face (cuiva) scandal. (< lat., it. musica, fr. musique, germ. Musik)

ARTICULA, articulez, vb. I. 1. Tranz. A emite un sunet, a rosti deslusit un cuvant cu ajutorul organelor de vorbire. 2. Tranz. A pune, a adauga articol unui substantiv sau unui echivalent al lui. 3. Refl. A se lega prin articulatii. – Fr. articuler (lat. lit. articulare).

MELODIOS, -OASA, melodiosi, -oase, adj. Plin de sunete armonioase; placut auzului, armonios; care emite astfel de sunete. [Pr.: -di-os] – Din fr. melodieux.

PRONUNTA, pronunt, vb. I. 1. Tranz. A emite, a rosti sunete, silabe, cuvinte, propozitii, fraze; a articula. ♦ A tine un discurs, o cuvantare etc. 2. Tranz. A da o hotarare, o sentinta judecatoreasca; a declara ceva in virtutea autoritatii cu care este investit. 3. Refl. A-si spune parerea, a-si da avizul; a lua atitudine. – Din lat. pronuntiare, fr. prononcer.

SCANCET ~e n. sunet jalnic intretaiat emis de unele fiinte. /a scanci + suf. ~et

BURDON s. n. 1. Procedeu primitiv de acompaniament constand din persistenta unui sunet, sustinut de voce sau de un instrument. 2. Tub grav, fara gauri, care emite un singur sunet continuu, la cimpoi. 3. Coarda grava, de acompaniament, la lauta, lira etc. 4. Registru de orga cu timbru inchis. (< fr. bourdon, it. bourdone)

GUTURAL, -A adj. 1. (Despre sunete vorbite, voce) Emis din fundul gatului. 2. (Fon.; despre consoane) Velar. [< fr. guttural].

NAZAL, -A I. adj. 1. relativ la nas. ◊ (s. n.) os mic, pereche, in compunerea scheletului nasului. 2. (despre sunetele vorbite, voce) emis pe nas. ◊ (s. f.) consoana nazala. II. s. n. armatura a coifului care apara nasul. (< fr. nasal)

ARTICULAT, -A, articulati, -te, adj. 1. (Despre sunete, cuvinte etc.) Emis, rostit prin miscarea organelor vorbirii. 2. (Despre substantive sau un echivalent al lor) Cu articol. 3. Cu articulatii, format din articulatii. – V. articula.

ACUSTIC, -A, acustici, -ce, adj., s. f. I. Adj. Care emite, transmite sau receptioneaza sunete, care apartine acusticii (II 1), privitor la acustica. ◊ Nervi acustici = a opta pereche de nervi cranieni. Tub acustic = tub lung care serveste la transmiterea vocii pe nave, in puturi minere etc. Cornet acustic = dispozitiv cu ajutorul caruia se receptioneaza sunete si se inlesneste perceperea lor. II. S. f. 1. Parte a fizicii care se ocupa cu studiul producerii, propagarii si receptionarii sunetelor. ◊ Acustica arhitecturala = ramura a acusticii care studiaza fenomenele legate de propagarea undelor acustice in incaperi. 2. Calitatea de a inlesni o (buna) auditie. – Din fr. acoustique.

FONIE, s. f. (Rar) Calitate a sunetelor limbii rezultata din vibrarea coardelor vocale in timpul emisiunii lor; sonoritate (a sunetelor limbii). – Din fr. phonie.

ACUSTIC acustica (acustici, acustice) 1) Care tine de acustica; privitor la acustica. 2) Care emite, propaga sau receptioneaza sunete. Aparat acustic. /<fr. acoustique

A MODULA ~ez 1. tranz. 1) muz. (arii, sunete, melodii etc.) A exprima prin inflexiuni ale vocii; a articula, trecand armonios de la un ton la altul. 2) fiz. A face sa se moduleze. 2. intranz. muz. A emite o succesiune de sunete, schimband tonul, inaltimea, accentul (conform regulilor armoniei). /<fr. modeler

ACUSTIC, -A adj. Referitor la acustica; care emite, transmite sau receptioneaza sunete. ◊ Cornet acustic = palnie care intareste sunetele, folosita de cel cu auzul slab. [< fr. acoustique, cf. it. acustico < gr. akoustikos – relativ la sunet].

ARTICULA vb. I. tr. A emite, a rosti (cuvinte, sunete etc.). 2. tr. A adauga un articol unui substantiv sau unui echivalent al lui. 3. refl. A se lega printr-o articulatie. [< fr. articuler, cf. lat. articulare].

ARTICULA vb. I. tr. 1. a emite, a rosti cuvinte, sunete. ◊ a executa o serie de sunete succesive la un instrument muzical sau cu vocea. 2. a atasa articolul unui substantiv. II. refl. a se lega printr-o articulatie. (< fr. articuler, lat. articulare)

GUTURAL, -A adj. 1. (despre sunete pronuntate sau voce) emis din fundul gatului. 2. (despre consoane) velar. (< fr. guttural)

ACUSTIC, -A, acustici, -ce, adj. Privitor la acustica; care emite, transmite sau receptioneaza sunete. ◊ Cornet acustic = mica palnie care intareste sunetele si pe care o aplica la ureche persoanele care au auzul slab. – Fr. acoustique (< gr.).

GUTURAL, -A, guturali, -e, adj. 1. (Despre sunete sau voce) Care este emis din fundul gatului. 2. (Despre consoane) Velar. ◊ (Substantivat, f.) Consoana „k” este o guturala. – Din fr. guttural.

INTONATIE, intonatii, s. f. 1. (Muz.) emitere (corecta) a inaltimii unui sunet. 2. Variatie de inaltime a vocii in timpul vorbirii, interpretarii unui text etc.; inflexiune, ton, accent. [Var.: (rar) intonatiune s. f.] – Din fr. intonation.

SUIERA, suier, vb. Intranz. 1. (Despre vant, furtuna, vijelie etc.; la pers. 3) A produce un zgomot ascutit si puternic; a fluiera. 2. (Despre unele obiecte; la pers. 3) A produce un zgomot strident, scurt si intens, atunci cand se deplaseaza, se misca, se invarteste sau spinteca aerul cu viteza. 3. (Despre oameni) A scoate un sunet ascutit, strident si prelung, sufland cu putere aerul printre buzele intredeschise, printre degete sau cu ajutorul unui instrument special. ♦ Tranz. (Rar) A-si exprima nemultumirea, dezaprobarea fata de cineva sau de ceva prin fluieraturi stridente; a fluiera pe cineva; a huidui. ♦ Intranz. si tranz. A emite o succesiune melodica de sunete sufland printre buze, cu ajutorul unui fluier etc.; a intona o melodie fluierand. 4. (Despre unele animale, pasari, insecte; la pers. 3) A scoate un sunet sau un tipat (ascutit) specific. [Pr.: su-ie] – Lat. sibilare.

PRONUNTA vb. 1. a articula, a emite, a rosti. (A ~ deslusit sunetele.) 2. a rosti, (inv.) a proforisi. (~ literele pe rand.) 3. a (se) spune. (In Moldova, „picior” se ~ „chicior”.) 4. v. scoate. 5. v. formula. 6. (JUR.) a rosti. (A ~ sentinta.) 7. a rosti, a tine. (A ~ un discurs.) 8. (rar) a se rosti. (Se ~ intr-o problema.) 9. v. declara.

A ARTICULA ~ez tranz. 1) (sunete, silabe, cuvinte etc.) A emite cu ajutorul organelor vorbirii; a rosti; a pronunta. 2) (substantive) A prevedea cu articol. /<fr. articuler, lat. articulare

A PRONUNTA pronunt tranz. 1) (sunete, silabe, cuvinte etc.) A emite cu ajutorul organelor vorbirii; a rosti; a articula. 2) (sentinte, hotarari etc.) A declara potrivit prevederilor legii; a aduce la cunostinta publicului dupa dezbaterile legale. /<lat. pronuntiare, fr. prononcer

A ROSTI¹ ~esc tranz. 1) (sunete, silabe, cuvinte etc.) A emite cu ajutorul organelor vorbirii; a pronunta; a articula, ~ corect sunetele. 2) (texte, discursuri etc.) A face sa fie auzit in public; a prezenta in fata publicu-lui. ~ o cuvantare. /Din rost

MELODIOS, -OASA adj. Care emite o melodie, plin de sunete armonioase. [Pron. -di-os. / cf. fr. melodieux].

VOCALA, vocale, s. f. (Fon.) sunet al vorbirii la a carui emitere curentul de aer sonor iese liber prin canalul fonator, fara sa intalneasca nici un obstacol; semn grafic, litera care reprezinta un asemenea sunet. ◊ Vocala neutra = structura vocalica ce se caracterizeaza prin formanti situati la 500 Hz, 1500 Hz, 2500 Hz. – Din lat. vocalis, germ. Vokal.

SURD, -A, surzi, -de, adj. 1. (Adesea substantivat) Care nu aude (bine), lipsit (total sau partial) de auz. ♦ Fig. Care nu vrea sa auda, sa inteleaga; neinduplecat, nesimtitor, fara suflet. ◊ Loc. adv. (Substantivat) De(-a) surda = in zadar, degeaba. ◊ Expr. A ramane surd la ceva = a nu da ascultare unei solicitari, a nu se impresiona de ceva, a ramane rece, neintelegator. 2. (Fon.; despre consoane; si substantivat, f.) Care se emite fara participarea coardelor vocale. 3. (Despre sunete, zgomote; adesea adverbial) Cu intensitate atenuata, lipsit de rezonanta; slab, inabusit, infundat, confuz. ◊ (In sintagma) Camera surda = incapere cu absorbtie acustica foarte ridicata, folosita pentru masuratori acustice speciale. ♦ Fig. (Despre sentimente, conflicte etc.) Mocnit, ascuns, tainuit. ♦ Fig. (Despre senzatii, dureri etc.) Inabusit; nedefinit, vag. – Din lat. surdus.

PRONUNTARE s. 1. articulare, articulatie, emitere, pronuntie, rostire, (inv.) prozodie. (~ deslusita a sunetelor.) 2. v. pronuntie. 3. v. dictiune. 4. v. fonetism. 5. v. formulare. 6. (JUR.) rostire. (Dupa ~ sentintei ...) 7. rostire, tinere. (~ unui discurs.)

A TRANSMITE transmit tranz. 1) (ceva cuiva) A trimite indirect; a da printr-un intermediar. 2) (stiri, informatii) A aduce la cunostinta publicului larg; a emite; a comunica; a relata; a difuza. 3) (lumina, caldura, sunete, mirosuri etc.) A face sa cuprinda spatii tot mai largi; a raspandi; a difuza; a propaga. 4) A face sa treaca de la un obiect la altul. 5) tehn. (miscari, impulsuri etc.) A comunica unui corp, unui dispozitiv; a imprima. [Sil. trans-mi-] /<fr. transmettre, lat. transmittere

A URLA urlu intranz. 1) (mai ales despre lupi, caini, sacali) A scoate sunete puternice prelungi; a scoate urlete. 2) (despre persoane) A emite strigate violente si prelungi; a zbiera. 3) A canta tare cu voce neplacuta (si falsa). 4) (despre vant, vifor) A produce un zgomot suierator si prelung; a vui; a vajai. /< lat. ululare

CANTA, cant, vb. I. 1. Intranz. si tranz. A emite cu vocea sau cu un instrument un sir de sunete muzicale care se randuiesc intr-o melodie, intr-un acord etc. ◊ Expr. Joaca cum ii canta = face intocmai cum ii porunceste altul. ♦ (Despre pasari, insecte etc.) A scoate sunete placute la auz. caracteristice speciei. 2. Intranz. si tranz. A scrie versuri in cinstea cuiva sau a ceva, a elogia (in versuri) pe cineva sau ceva; a descrie, a povesti ceva in versuri. 3. Tranz. (Fam.) A indruga, a insira vorbe goale. – Lat. cantare.

A CANTA cant 1. intranz. 1) A emite cu vocea sau cu un instrument un sir de sunete muzicale organizate intr-o melodie. ~ frumos. ~ la nai. 2) (despre unele pasari sau insecte) A scoate sunete melodioase, caracteristice speciei. 3) fam. A vorbi mult si fara rost; a indruga; a trancani; a flecari; a palavragi. 2. tranz. 1) (piese muzicale) A produce cu vocea sau cu un instrument; a interpreta; a executa; a zice. 2) A trata cu elogii (in versuri); a ridica in slavi (printr-o poezie); a elogia; a slavi; a glorifica; a exalta. /<lat. cantare

REVERBERATIE s. f. 1. reflexie a luminii sau a caldurii. 2. (si fig.) persistenta, datorita reflexiei pe pereti, a unui sunet intr-o sala, dupa ce sursa sonora nu mai emite unde. ♦ ~ artificiala = realizare cu mijloace acustice, electromagnetice, electromecanice sau electrice a unor efecte asemanatoare celor produse de reverberatia naturala. (< fr. reverberation)

BETA s. m. 1. A doua litera a alfabetului grecesc, corespunzand sunetului b. 2. (Fiz.; in sintagmele) Particula beta = electron negativ sau pozitiv emis de unele substante radioactive. Radiatie beta = radiatie constituita din particule beta. – Din fr. beta.

A S*****I slobod tranz. pop. 1) A face sa fie slobod; a elibera. ~ din robie. ~ un teritoriu. 2) rar (persoane) A elibera dintr-o functie; a concedia. ~ din lucru. 3) (lichide, gaze) A face sa curga. ~ sange. ~ vin din butoi. 4) (sunete, strigate, tipete) A produce cu ajutorul aparatului de articulatie; a emite. ~ un chiot prelung. 5) (caldura, mirosuri, vapori etc.) A lasa sa iasa raspandindu-se; a degaja; a emana. 6) (obiecte) A desprinde din locul de unde a fost fixat. /Din slobod

REVERBERATIE s.f. 1. Persistenta, datorita reflexiei pe pereti, a unui sunet intr-o incapere inchisa dupa ce sursa sonora nu mai emite unde. 2. Reflexie a luminii sau a caldurii; stralucire, scanteiere. ◊ Cuptor cu reverberatie = cuptor de topit cu acoperisul boltit si captusit cu caramida refractara, in care incalzirea materialului se face prin contactul cu gazele de ardere si prin radierea caldurii din acoperis. [Gen- -iei, var. reverberatiune s.f. / < fr. reverberation].

STRIGAT ~e n. 1) sunet puternic (scos de om sau de unele animale); tipat; racnet. 2) Semnal emis cu voce tare. 3) rar v. STRIGATURA. /a striga + suf. ~at

BENIOFF 1. Hugo B. (1899-1968), geofizician american. Prof. univ. la Institutul Tehnic din California. A construit seismografe, un traductor de sunete subacvatice etc. A legat distributia socurilor secundare de dimensiunile faliei primare si a emis ipoteza ca distributia epicentrelor este o dovada a originii oceanice a faliei. 2. Plan (zona) B. = zona din vecinatatea unei fose oceanice, sugerind un gigant plan inclinat generat de afundarea litosferei oceanice sub o placa continentala, sau sub un arc insular, ajungind pina la 700 km adincime in manta. Aici sint localizate hipocentrele celor mai multe cutremure.

REVERBERATIE, reverberatii, s. f. 1. Persistenta a unui sunet intr-o incapere inchisa, datorita reflexiei, dupa ce izvorul sonor a incetat sa mai emita unde. ◊ Reverberatie artificiala = realizare cu mijloace acustice, electromagnetice, electromecanice sau electrice a unor efecte asemanatoare celor determinate de reverberatia (1) naturala. 2. Reflexie a luminii. 3. Reflexie repetata a caldurii pe peretii unui focar sau ai unui cuptor special. ◊ Cuptor cu reverberatie = cuptor cu acoperisul boltit, captusit cu caramida refractara, in care incalzirea materialului se face prin contactul cu gazele de ardere si prin radiere din acoperisul boltit. – Din fr. reverberation.

A ZBIERA zbier intranz. 1) (despre unele animale) A scoate sunete stridente caracteristice speciei; a produce zbierete; a mugi; a racni; a rage. 2) fig. depr. (despre persoane) emite strigate violente si prelungi; a rage. 3) (mai ales despre copii) A plange cu glas tare; a buhai; a racni. /<lat. exbelare

emiteRE s. 1. elaborare, enuntare, expunere, formulare. (~ unei noi teorii asupra ...) 2. transmitere. (~ unui program radiofonic.) 3. v. pronuntare. 4. producere. (~ unor sunete armonioase.) 5. emisiune. (~ unor hartii de valoare.) 6. (JUR.) lansare. (~ unui mandat de arestare.)

EFECT, efecte, s. n. 1. Fenomen care rezulta in mod necesar dintr-o anumita cauza, fiind intr-o legatura indestructibila cu aceasta; rezultat, urmare, consecinta. ◊ Expr. A-si face efectul = a da un anumit rezultat, a avea consecinta scontata. 2. Impresie produsa de cineva sau de ceva asupra cuiva. ◊ Loc. adj. De efect = care atrage atentia, care produce o impresie puternica. ◊ Loc. vb. A face efect = a impresiona. ◊ (In sintagma) Efect sonor = efect produs prin mijloace electroacustice sau electronice sugerand ascultatorului senzatia unui sunet real sau oferindu-i sonoritati inedite. 3. (Concr.; la pl.) Bunuri mobile. ♦ Imbracaminte militara, echipament. 4. (La pl.) Valori negociabile (emise de stat), hartii de valoare. Efecte de comert. Efecte publice. – Din lat. effectus (cu sensurile fr. effet).

b m. A doua litera a alfabetului latin. Reprezinta un sunet labial sonor care corespunde cu p cind e soptit (ca in beltea, peltea) si cu n cind e emis pe nas (ca in grabnic, gramnic). Grecii moderni l-au prefacut in v (ca’n varvar, barbar). Se pron. be.

EMISIUNE s. f. 1. faptul de a emite, de a pune in circulatie; producere de catre un organ, de catre un corp sau un dispozitiv a unui sunet, a unei radiatii etc. ◊ evacuare a aburului din cilindrul masinilor sau din rotorul turbinelor cu abur dupa ce acesta a efectuat lucrul mecanic. 2. punere in circulatie a unor hartii de valoare, monede, medalii, marci si efecte postale de catre un stat, o banca etc. ◊ marca postala sau serie de mai multe marci puse oficial in circulatie. 3. program transmis prin radio sau televiziune. (< fr. emission, lat. emissio)

EMISIUNE s.f. 1. Faptul de a emite, de a pune in circulatie; producerea de catre un organ, de catre un corp, de catre un dispozitiv etc. a unui sunet, a unei radiatii etc. ♦ Evacuarea aburului din cilindrul masinilor sau din rotorul turbinelor cu abur dupa ce acesta a efectuat lucrul mecanic. 2. Punere in circulatie a banilor, a hartiilor de valoare de catre un stat, de catre o banca etc. ♦ Marca postala sau serie de mai multe marci pusa oficial in circulatie. 3. Program transmis prin radio sau prin televiziune. [Pron. -si-u-, var. emisie s.f. / cf. fr. emission, it. emissione, lat. emissio].

REFLEXIE (‹ lat., fr., germ.) s. f. (FIZ.) Fenomen de reintoarcere a undelor electromagnetice (inclusiv a luminii, a sunetului, a radiatiilor corpusculare etc.) in mediul din care au venit atunci cand cad pe suprafata altui mediu. Datorita r. luminoase se pot vedea obiectele care nu emit lumina. ◊ R. totala = r. pe care o sufera radiatiile electromagnetice (inclusiv luminoase) care vin dintr-un mediu mai dens pe suprafata unui mediu mai putin dens, sub un unghi de incidenta superior unei unei anumite limite, caracteristica fiecarei perechi de medii; in cel de-al doilea mediu, desi este si el transparent, nu patrunde nici o fractiune a energiei radiatiilor electromagnetice (inclusiv luminoase).

emite vb. 1. a elabora, a enunta, a expune, a formula. (A ~ o noua teorie.) 2. a transmite. (Radioul ~ pe diverse lungimi de unda.) 3. v. pronunta. 4. a produce, a scoate. (~ sunete armonioase.) 5. v. scoate. 6. a scoate. (A ~ noi monede.) 7. (JUR.) a lansa. (A ~ un mandat de arestare.) 8. v. emana. 9. v. degaja.

SERIE s.f. 1. Insirare de termeni care se succeda potrivit unei anumite legi; insiruire, succesiune de fiinte, de lucruri sau de fapte de acelasi fel sau asemanatoare. ♦ Repetare a aceluiasi tip, a aceleiasi actiuni etc. ♦ In serie = (produs, fabricat) in numar mare, dupa acelasi tip. 2. Grup de compusi organici care se caracterizeaza prin aceea ca fiecare are in molecula lui cate un atom de carbon si doi atomi de hidrogen mai mult decat compusul precedent al grupului. 3. Expresie matematica formata dintr-o infinitate de termeni dedusi unul din altul dupa anumite reguli si legati prin semnele plus sau minus. 4. (Geol.) Succesiune de terenuri care corespunde in timp unei epoci. 5. Totalitatea fiintelor, lucrurilor sau faptelor care urmeaza deodata la rand. ♦ Totalitatea marcilor postale emise cu o anumita ocazie sau care au o anumita tema. ♦ Parte dintr-o colectie sau publicatie periodica, avand uneori un titlu aparte, in afara de cel general. 6. Numar de ordine aplicat pe marfurile fabricate intr-un numar mare de exemplare de acelasi tip; numar de fabricatie. 7. (Fon.) Grup de sunete sau de foneme caracterizate printr-o trasatura comuna. [Gen. -iei. / < fr. serie, it. serie, lat. series].

DIAPAZON, diapazoane, s. n. 1. Mic instrument acustic format dintr-o bara de otel in forma de U, care vibreaza la lovire, emitand de obicei nota muzicala „la” si servind la acordarea instrumentelor muzicale sau la indicarea tonului pentru un ansamblu coral. ◊ Expr. A fi (sau a se pune) la acelasi diapazon cu cineva = a se afla in aceeasi dispozitie, in aceeasi stare sufleteasca cu cineva; a fi (sau a se pune) de acord cu cineva. 2. (Adesea fig.) Totalitatea sunetelor pe care le poate produce vocea omeneasca sau un instrument muzical, de la sunetul cel mai jos pana la cel mai inalt; intindere, registru. [Pr.: di-a-] – Din fr. diapason.

TIMBRU, (1) timbre, (2, 3) timbruri, s. n. 1. Imprimat de dimensiuni mici, emis de stat sau de o institutie special autorizata, care se lipeste pe acte oficiale sau pe scrisori si care reprezinta un impozit sau o taxa; taxa reprezentand valoarea unui timbru (1) si care este platita direct unei administratii publice. ◊ Timbru sec = imagine imprimata in relief pe hartie, cu ajutorul unui dispozitiv special de metal, care intareste valoarea unui act. Timbru comemorativ = timbru tiparit ocazional si folosit in locul timbrelor obisnuite, pentru comemorarea unui eveniment. Timbru fiscal = timbru folosit pentru incasarea unor taxe fiscale. ♦ Stampila aplicata de oficiile postale, care indica locul si data plecarii sau a sosirii unei scrisori. 2. Insusire a sunetului muzical datorita careia se deosebesc intre ele sunetele de aceeasi inaltime si intensitate provenite de la surse diferite. ♦ Calitate specifica a unui sunet care permite ca el sa fie distins de alt sunet, independent de inaltimea, intensitatea si durata lui. 3. (Inv.) Clopot, clopotel. – Din fr. timbre.