POCAI, pocaiesc, vb. IV. Refl. 1. (In conceptiile religioase) A-si marturisi pacatele savarsite, a se cai si a cauta sa obtina iertare prin post si rugaciuni. ♦ A manifesta parere de rau, a avea remuscari, a se cai pentru o fapta, o greseala etc. ♦ Tranz. fact. A face pe cineva sa-si marturiseasca pacatele sau greselile si sa se caiasca de ele. 2. A deveni adept al anumitor secte religioase crestine. – Din sl. pokajati sen.

MUSTRA, mustru, vb. I. Tranz. si refl. (recipr.) A (se) dojeni, a(-si) imputa, a(-si) reprosa. ◊ Expr. (Tranz.) A-l mustra (pe cineva) cugetul (sau constiinta) = a avea remuscari, a se cai. – Lat. monstrare.

REGRETA, regret, vb. I. Tranz. A simti un regret, a fi cuprins de parere de rau; p. ext. a avea remuscari, a se cai. – Din fr. regretter.

A MUSTRA mustru tranz. A trata cu reprosuri si observatii aspre; a dojeni. ◊ ~ pe cineva cugetul (sau constiinta) a avea remuscari; a-i parea rau pentru faptele comise. /<lat. monstrare

cai (-aesc, -it), vb. – 1. A caina, a compatimi pe cineva. – 2. (Refl.) A regreta, a-i parea rau, a avea remuscari. Sl. kajati sę, kajǫ sę „a face penitenta” (Miklosich, Slaw. Elem., 24; Lexicon, 285; Cihac, II, 37). Cf. caina si pocai. Der. caiala, s. f. (regret, remuscare); cainta, s. f. (parere de rau); necainta, s. f. (lipsa de cainta).

REGRETA vb. I. tr. A-i parea rau, a avea remuscari, a se cai. [P.i. regret. / < fr. regretter].

REGRETA vb. tr. a-i parea rau (dupa ceva sau cineva); a avea remuscari, a se cai. (< fr. regretter)

IMPENITENT, -A, impenitenti, -te, adj. (Rar) Care nu se caieste, care nu are remuscari. – Din fr. impenitent.

REMUSCATOR, -OARE, remuscatori, -oare, adj. (Rar) Care provoaca mustrari de cuget, remuscari. – Remusc[are] + suf. -ator.

A SE POCAI ma ~iesc intranz. 1) rel. A-si recunoaste pacatele facute, cerand iertare de la providenta. 2) a avea remuscari; a regreta. 3) A deveni adept al anumitor secte religioase crestine. /<sl. pokajati sen

IMPENITENT, -A adj. care nu se caieste, nu are remuscari. (< fr. impenitent)

CONSTIINTA ~e f. 1) Forma de reflectare psihica a realitatii, proprie oamenilor, produs al activitatii creierului uman. 2) Capacitate de intelegere; simt de raspundere; cuget. ◊ ~ morala capacitate de autocontrol si de autoapreciere din punct de vedere moral a actiunilor savarsite. Mustrare de ~ parere de rau; remuscare. A fi fara ~ a nu avea scrupule. 3): Libertate de ~ dreptul de a se bucura de o deplina libertate in ceea ce priveste convingerile religioase, filozofice etc. [G.-D. constiintei; Sil. -sti-in-] /<fr. conscience, lat. conscientia

CUGET ~e n. 1) Capacitatea de a gandi; gandire. 2) Sentimentul responsabilitatii morale; constiinta. ◊ A-l mustra pe cineva ~ul, a avea mustrari de ~ a fi chinuit de remuscari. 3) Facultate a omului de a gandi si de a intelege sensul si legatura fenomenelor; intelect; minte; ratiune; judecata. /v. a cugeta

CUGET, cugete, s. n. 1. Capacitate de a gandi; gandire. 2. Gand, idee, parere. ♦ Imaginatie, fantezie. 3. Minte, intelect. 4. (Inv.) Intentie, plan, proiect. 5. Constiinta. ◊ Expr. A-l mustra (pe cineva) cugetul sau a avea mustrari de cuget = a fi chinuit de remuscari, a-l chinui (pe cineva) remuscarea, regretul. – Din cugeta (derivat regresiv).

CONSTIINTA s. f. 1. forma cea mai evoluata, proprie omului, de reflectare psihica a realitatii obiective prin intermediul senzatiilor, perceptiilor si gandirii, sub forma de reprezentari, notiuni, judecati, rationamente, inclusiv procese afective si volitionale. ◊ gandire, spirit. 2. faptul de a-si da seama; intelegere. ♦ ~ sociala = ansamblul conceptiilor etc. unei societati ca reflectare a vietii ei materiale; ~ de clasa = faptul de a fi constient de apartenenta la o anumita clasa, de a intelege interesele acestei clase, rolul ei istoric. 3. sentiment pe care omul il are asupra moralitatii actiunilor sale. ♦ proces de ~ = lupta sufleteasca generata de momente si de situatii de viata deosebite, cruciale; mustrare de ~ = remuscare. 4. libertate de ~ = dreptul recunoscut cetatenilor de a avea orice conceptie religioasa, filozofica etc. (< fr. conscience, lat. conscientia)

CONSTIINTA s.f. 1. Forma cea mai inalta, proprie omului, de reflectare a realitatii obiective, produs al materiei superior organizate -creierul uman- si al vietii sociale. ♦ Ansamblu de procese psihice variate, complexe, cuprinzand senzatii, perceptii, reprezentari, notiuni, judecati, rationamente, inclusiv procese afective si volitionale. 2. Faptul de a-si da seama; intelegere. ◊ Constiinta sociala = viata spirituala a societatii ca reflectare a vietii ei materiale; constiinta de clasa = faptul de a fi constient de apartenenta la o anumita clasa, de a intelege interesele acestei clase, rolul ei istoric. 3. Sentiment pe care omul il are asupra moralitatii actiunilor sale. ◊ Proces de constiinta = lupta sufleteasca generata de momente si de situatii de viata deosebite, cruciale.; mustrare de constiinta = remuscare. 4. Libertate de constiinta = dreptul recunoscut cetatenilor de a avea orice conceptie religioasa, filozofica etc. [Pron. -sti-in-. / < fr. conscience, cf. lat. conscientia, dupa stiinta].

remuscare ~ari f. Parere de rau cauzata de o nereusita sau de savarsirea unei fapte reprobabile; mustrare de cuget; cainta; regret. ◊ A avea ~ari a-l mustra constiinta pe cineva. /re- + muscare