polisilabie, polisilabii, s.f. (inv.) caracteristica a unei limbi de a avea cuvinte polisilabice.

COMPUNERE, compuneri, s. f. 1. Actiunea de a (se) compune si rezultatul ei; alcatuire, imbinare. 2. (Concr.) Bucata literara sau muzicala; compozitie. 3. (Concr.) Lucrare scolara asupra unei teme. 4. (Lingv.) Sistem de formare a cuvintelor prin alipirea mai multor cuvinte avand drept rezultat un cuvant nou. – V. compune.

INCULPAT s., adj. (JUR.) acuzat, impricinat, invinuit, parat, (livr.) incriminat, (pop.) pricinas, (prin Transilv.) pricinat. (~ul are cuvantul!)

FATIC, -A adj. Functie fatica = functie (determinata de Roman Jakobson) pe care o au cuvintele rostite intr-un dialog, de a stabili sau mentine contactul dintre partenerii actului de comunicare. [< engl. fatic].

tundra (-re), s. f. – 1. Haina groasa. – 2. Cirpa. – 3. Femeie stricata, p*********a. Origine incerta. Se considera drept der. din mag. condra, rut. cundra „cirpa” (Tiktin; Candrea, Galdi, Dict., 166), dar aceste cuvinte ar putea proveni din rom. Cf. toandra; ar putea fi vorba de un cuvint expresiv, cu acelasi sens si fonetism ca buleandra, fleand(u)ra, handra. Hasdeu, Col. lui Traian, 1873, 218, se gindea la un dacic *tunndra. Cf. tandara.

FIAT LUX! (lat.) sa se faca lumina! – „Geneza”, I, 3. Capatand un sens profan, aceste cuvinte au devenit deviza ratiunii care lumineaza, alungand intunericul ignorantei.

HONNI SOIT QUI MAL Y PENSE (fr.) rusine cui gandeste ceva rau in privinta aceasta – Deviza a Ordinului jartierei, creat in 1384 de regele Eduard al III-lea al Angliei, in onoarea favoritei sale Joan de Salisbury. cuvintele au fost rostite de rege ca replica la zambetele malitioase ale curtenilor, cand aceasta, in timpul unui bal, si-a pierdut jartiera. Indemn ironic de a nu comenta defavorabil o exprimare sau o situatie ambigua.

MENS SANA IN CORPORE SANO (lat.) minte sanatoasa in corp sanatos – Iuvenal, „Satirae”, X, 356. Omul intelept aspira la o minte sanatoasa si un corp sanatos. Ulterior, aceste cuvinte au devenit deviza educatiei fizice.

NULLA REGULA SINE EXCEPTIONE (lat.) nici o regula fara exceptie – Initial adagiu din dreptul roman. Astazi, aceste cuvinte au un sens mai general: realitatea este prea bogata si contradictorie pentru ca sa poata fi supusa unor catalogari sau incadrata in formule rigide.

ODI PROFANUM VULGUS (lat.) urasc multimea ignoranta – Horatiu, „Ode,” III, 1, 4. Poetul tine ca opera sa sa fie apreciata numai de cunoscatori. cuvintele au capatat un sens ironic, desemnand infatuarea scriitorilor care cred ca este injositor pentru ei sa fie intelesi de oricine.

TRADUTTORE, TRADITORE (it.) traducator, tradator – Joc de cuvinte avand sensul ca transpunerea dintr-o limba intr-alta nu se poate face fara sacrificarea unor nuante sau subtilitati imposibil de exprimat.

ABSTRACT, -A, abstracti, -te, adj., s. n. 1. Adj. Care rezulta din separarea si generalizarea insusirilor caracteristice ale unui grup de obiecte sau de fenomene; care este considerat independent, detasat de obiecte, de fenomene sau de relatiile in care exista in realitate. ◊ Loc. adv. In abstract = pe baza de deductii logice, teoretice, fara legatura cu datele sau cu faptele concrete. 2. Adj. Conceput in mod prea general, prea teoretic; p. ext. greu de inteles din cauza lipsei de ilustrari concrete. 3. S. n., adj. (cuvant) care are sens abstract (1). ♦ Abstract verbal = substantiv care provine dintr-un verb si exprima actiunea verbului respectiv. – Din lat. abstractus, germ. abstrakt, fr. abstrait.

ADAMIT, -A, adamiti, -te, s. m. si f. Membru al unei secte gnostice din primele secole ale crestinismului, ai carei adepti, sub cuvant ca au recastigat puritatea originara, umblau in pielea goala. – Din fr. adamite.

INFIX, infixe, s. n. Element fonetic (de obicei consoana) care se insereaza in radacina unui cuvant si are o valoare morfologica. – Din fr. infixe.

INSEMNA, insemn, vb. I. I. Tranz. 1. A aplica, a pune un semn caracteristic de recunoastere. ◊ Expr. A insemna cu fierul rosu = a infiera. 2. A nota (prin scris sau prin alte semne grafice), a face o insemnare. 3. A delimita. II. Intranz. unipers. A avea un anumit inteles, o anumita semnificatie; a marca, a arata. ♦ (Despre cuvinte) A avea acceptia de..., a exprima un anumit inteles. ♦ A avea o anumita importanta, o anumita valoare. [Prez. ind. si: insemnez] – Lat. insignare sau in + semn.

VARIABIL, -A, variabili, -e, adj. Care variaza; susceptibil de a se schimba; schimbator. ◊ (Mat.) Cantitati (sau marimi) variabile = cantitati (sau marimi) susceptibile de a-si schimba valoarea fata de altele, care raman constante. ♦ (Mat.; substantivat, f.) Cantitate care ia succesiv diferite valori (in cursul unui calcul); p. gener. cantitate, element etc. care variaza. ♦ (Despre cuvinte) care are forme diferite, care isi schimba terminatia. [Pr.: -ri-a] – Din fr. variable, lat. variabilis.

POSTSINCRONIZAT, -A, postsincronizati, -te, adj. (Despre filme) Caruia i s-au adaugat cuvintele si muzica. – V. postsincroniza.

PROPAROXITON, proparoxitone, adj., s. n. (cuvant) care are accentul pe silaba antepenultima. – Din fr. proparoxyton.

OMONIM, (1) omonime, s. n., (2) omonimi, s. m. 1. S. n. cuvant care are aceeasi forma si aceeasi pronuntare cu alt cuvant sau cu alte cuvinte, de care difera ca sens si ca origine. 2. S. m. Persoana care poarta acelasi nume cu altcineva; tiz. – Din fr. h******e.

CONSONANT, -A, consonanti, -te, adj. (Muz.: despre acorduri) Care este format din consonante (1); armonios. ♦ (Despre cuvinte) Care are o terminatie asemanatoare cu a altui cuvant. – Din lat. consonans, -tis, fr. consonant.

MICROCALCULATOR, microcalculatoare, s. n. Calculator sau minicalculator simplu, ieftin, de mici dimensiuni, care foloseste un singur limbaj si are lungimea cuvantului de 8-12 biti; microordinator, microcomputer. – Micro¹ + calculator.

MONOSEMANTIC, -A, monosemantici, -ce, adj. (Despre cuvinte) Care are un singur sens. – Din fr. monosemantique.

RIMA, rimez, vb. I. Intranz. 1. (Despre doua sau mai multe cuvinte) A avea aceleasi sunete in silabele finale. ♦ Fig. (Despre lucruri, idei, persoane etc.) A se potrivi, a se afla in consens. 2. (Rar) A face versuri cu rima. – Din fr. rimer.

SINONIMIE s. f. Insusire pe care o au unele cuvinte, expresii, afixe etc. de a fi sinonime (1) cu altele; posibilitate a inlocuirii unui cuvant, a unei expresii etc. prin sinonimul (2) lor; situatie in care se afla doua sau mai multe sinonime. ♦ P. gener. Asemanare, identitate, corespondenta, similitudine. – Din fr. synonymie, lat. synonymia.

ACCEPTIE ~i f. Sens pe care il are un cuvant; semnificatie. [G.-D. acceptiei; Sil. -ti-e] /<fr. accception, lat. acceptio, ~onis

CONSONANT ~ta (~ti, ~te) 1) (despre acorduri) Care produce consonante; format din consonante; armonios. Acord ~. Interval ~. Fraze ~te. 2) (despre cuvinte) Care are o terminatie asemanatoare cu a altui cuvant. /<lat. consonans, ~ntis, fr. consonant

A cuvantA cuvant 1. tranz. 1) rar A reda prin cuvinte; a exprima prin grai; a zice; a spune. 2) (discursuri) A prezenta in fata unui public. 2. intranz. A fi in stare sa-si exprime gandurile prin cuvinte; a avea facultatea de a exprima prin viu grai. /<lat. conventare

DREPTATE ~ati f. 1) Principiu moral si juridic care cere respectarea drepturilor fiecaruia; echitate. Act de ~. ◊ A face (sau a da) ~ a indreptati. Pe buna ~ in mod intemeiat; pe drept cuvant. A avea ~ a fi intemeiat in ceea ce (se) spune sau in ceea ce (se) face. 2) la pl. Drepturi recunoscute prin lege. [Art. dreptatea; G.-D. dreptatii] /drept + suf. ~ate

MONOSEMANTIC ~ca (~ci, ~ce) (despre cuvinte) Care are un singur sens. /<fr. monosemantique

OMOGRAMA s.f. (Lingv.) cuvant care are aceeasi grafie cu un altul de origine diferita; omograf. [Cf. it. omogramma].

CONSONANT, -A adj. (Muz.; despre acorduri) Format din consonante; armonios. ♦ (Despre cuvinte) Care au o terminatie asemanatoare. [Cf. lat. consonans, fr. consonant, it. consonante].

bi- Prefix de origine neol., care indica in principiu reduplicarea ideii exprimate in continuare. In practica, insoteste adesea cuvinte care, ele singure, nu sunt folosite in rom.: bicolor, bilinguu, biman, bimestru, etc. fata de formatiile pe baza cuvintelor care au si uz independent: bilateral, bimensual, bioxid, etc. Lat. bis mai ales prin intermediul fr. bi-.

boncai (boncaiesc, boncait), vb. – A mugi, a scoate ragete. – Var. boncani, boncalui, buncai. Sl. bąkati, *bąkaliti, forme a caror existenta se verifica prin sb., slov. bukati, ceh. boukati, sb. buknuti „a mugi”, sb. bukaliste „loc unde mugesc boii”, sb. bukanje „muget”. – Der. bonca(lu)itura, s. f. (raget). Prin contaminarea acestor cuvinte cu der. de la boc, de tipul bocani „a lovi”, s-au format cuvintele bontani, vb. (Mold. si Bucov., a lovi, a izbi); bontanitura, s. f. (lovitura, izbitura).

bondra (bondre), s. f. – (Trans. de Nord) Cirpa, zdreanta. – Var. bandura. Sas. bandel (Draganu, Dacor., VI, 280-2). Mai putin probabila supozitia lui Pascu, Beitrage, care porneste de la sl. bandura „lauta”. – Der. bondros, adj. (mascarici, persoana deghizata); bondret, s. m. (larva); bondrosi, vb. (a actiona stingaci, a lucra prost); imbondori, imboldora, imbodoli, imboboli, imboboroji, imbondoli, imbondosi, bodrinji, imbondroji, vb. (a imbraca, a infofoli). Vreunul din aceste cuvinte poate avea o explicatie diferita, cu atit mai mult cu cit circula in alte parti ale teritoriului rom., si este evidenta compunerea sa pe baze expresive. Din rom. trebuie sa provina mag. bondrus „mascat” care, dupa DAR, ar explica acest cuvint rom.

MONOSEMANTIC, -A adj. (Despre cuvinte) Care are un singur sens. [Cf. fr. monosemantique].

POLARIZARE s.f. 1. Fenomen fizic prin care unele corpuri capata insusirea de a avea poli magnetici sau electrici; polarizatie. ♦ Proces fizic prin care raza de lumina isi schimba miscarea normala ondulatorie pe mai multe planuri intr-o miscare ondulatorie pe un singur plan. 2. Stare a unui corp care a suferit un astfel de proces. ♦ Stare a unui mediu ale carui proprietati sunt descrise local de marimi vectoriale; (p. ext.) marimea vectoriala care descrie o astfel de stare. 3. Diferentiere si dezvoltare in directii deosebite a sensurilor unui cuvant care avea initial un singur inteles. ♦ (Fil.) Formare a unor termeni opusi polari. [< polariza].

PROPAROXITON adj., s.n. (cuvant) care are accentul pe antepenultima silaba. [< fr. proparoxyton, cf. gr. proparoxytonos].

RIMA vb. I. intr. (Despre doua sau mai multe cuvinte) A avea aceleasi sunete in silabele finale. ♦ (Fig.) A face versuri (cu rima). [< fr. rimer, it. rimare].

SINONIM, -A adj. (Despre cuvinte sau expresii) Care are acelasi inteles cu un alt cuvant sau cu alta expresie. // s.n. 1. cuvant care are (aproape) acelasi inteles cu un altul. 2. Joc care cere dezlegatorului sa gaseasca pentru un anumit cuvant unul sau mai multe cuvinte cu inteles comun sau foarte apropiat. [< fr. synonyme, cf. gr. synonymos < syn – cu, onoma – nume].

SUBSTANTIVA vb. I. tr. A folosi cu functie de substantiv un cuvant care are o alta categorie gramaticala. ♦ refl. A se transforma in substantiv; a se substantiviza. [Cf. fr. substantiver].

BISEMIC, -A adj. (despre cuvinte) care are doua sensuri diferite, in functie de context. (< fr. bisemique)

CONSONANT, -A adj. (muz.; despre intervale, acorduri) format din consonante; armonios. ◊ (despre cuvinte) care au o terminatie asemanatoare. (< fr. consonant, lat. consonans)

INSEMNA vb. I. tr. 1. a face un semn distinctiv. 2. a scrie. 3. a delimita. II. intr. a avea un anumit inteles; a marca. ◊ (despre cuvinte) a avea acceptia de... ◊ a avea o anumita importanta, valoare. (< lat. insignare)

PAROXITON, -A adj., s. n. (cuvant) care are accentul pe penultima silaba. (< fr. paroxyton, gr. paroxytonos)

RIMA vb. intr. 1. (despre doua sau mai multe cuvinte) a avea aceleasi sunete in silabele finale. ◊ (fig.; despre lucruri, idei etc.) a se potrivi, a se asemana. 2. (fig.) a face versuri (cu rima). (< fr. rimer)

ROL¹ s. n. I. 1. lista a proceselor care urmeaza sa fie judecate intr-o zi de catre o instanta. 2. registru in care sunt trecuti contribuabilii la perceptie. 3. lista a echipajului unei nave. 4. (in unele tari) lista tuturor navelor si a caracteristicilor lor tehnice. II. 1. parte (de text, melodica etc.) ce revine unui interpret intr-un spectacol. ◊ personajul interpretat de un actor. 2. atributie, sarcina care revine cuiva intr-o actiune; menire. 3. semnificatie de ordin semantic sau lingvistic pe care o poate avea un cuvant. (< fr. role)

SABIR s. n. limba de circulatie la bazinul mediteranean, compusa pe baza unui lexic italo-spaniol avand si cuvinte arabe. (< fr. sabir)

VARIABIL, -A I. adj. 1. care variaza; schimbator. ◊ (despre cuvinte) care are forme flexionare, flexibil. ♦ capital ~ = parte a capitalului cheltuita pentru cumpararea fortei de munca. 2. (mat.) care variaza² (I, 2). II. s f. 1. (mat.) marime care ia succesiv diferite valori; element generic al unei multimi. 2. (inform.) element al limbajului formalizat reprezentand un nume care semnifica o clasa ai carei membri sunt denotatii sai posibili. 3. (stat.) caracteristica putand prezenta variatie de la un element la altul al unei colectivitati. (< fr. variable, lat. variabilis)

OXITON, oxitoane, s. n. cuvant care are accentul pe ultima silaba. – Fr. oxyton (<gr.).

PAROXITON, paroxitoane, s. n. cuvant care are accentul pe penultima silaba. – Fr. paroxyton (< gr.).

PROPAROXITON, proparoxitoane, s. n. cuvant care are accentul pe silaba antepenultima. – Fr. proparoxyton.

POURVU QUE CA DURE (fr.) numai de-ar dura – cuvinte atribuite Letitiei Bonaparte, mama lui Napoleon, neincrezatoare in statornicia gloriei fiului ei. Neincredere in stabilitatea sau durata unei situatii.

ALFABETAR, alfabetare, s. n. Set de litere si silabe folosit ca material didactic pentru formarea cuvintelor. – Alfabet + suf. -ar.

GAINA, gaini, s. f. Specie de pasare domestica, crescuta pentru carne si oua (Gallus domestica); pasare care face parte din aceasta specie; p. restr. femela cocosului. ◊ Expr. A se culca (odata) cu gainile = a se culca foarte devreme. Canta gaina in casa, se zice cand intr-o casnicie cuvantul hotarator il are femeia. ♦ Compus: gaina-salbatica (sau -de-munte) = femela cocosului-de-munte. – Lat. gallina.

HA interj. 1. Exclamatie care exprima: surprindere; multumire; satisfactie (rautacioasa). 2. (Fam.) Poftim? ce? cum? ♦ Nu-i asa? n-am dreptate? 3. (Repetat) cuvant care imita rasul in hohote. – Onomatopee.

POLISILABIC, -A, polisilabici, -ce, adj. 1. (Despre cuvinte) Care este format din mai multe silabe. 2. (Despre limbi) Care are, in general, cuvinte polisilabice (1). – Din fr. polysyllabique.

PROCLITIC, -A, proclitici, -ce, adj. (Gram.; despre cuvinte) Care nu are accent propriu si este asezat inaintea altui cuvant cu care face corp fonetic comun. – Din fr. proclitique.

DEFECTIV, -A, defectivi, -e, adj. (Despre cuvintele flexibile) Care are flexiunea incompleta, lipsit de unele forme gramaticale, care nu se intrebuinteaza la toate formele gramaticale. – Din fr. defectif, lat. defectivus.

ALFABETAR ~e n. Set de litere (si de silabe) folosit ca material didactic pentru formarea cuvintelor. /alfabet + suf. ~ar

ARHAIZANT ~ta (~ti, ~te) (despre cuvinte, stil) Care are aspect arhaic; iesit din uz. /<fr. archaisant

MONOSEMIE f. (in opozitie cu polisemie) Proprietate a cuvintelor de a avea un singur sens. /<fr. monosemie

LOGOLATRIE s.f. (Liv.) Cult al cuvintelor considerate ca avand putere magica. [Gen. -iei. / < fr. logolatrie, cf. gr. logos – cuvant, latreia – inchinare].

POLISEMIE s.f. 1. Calitate a unui cuvant de a avea mai multe sensuri; polisemantism. 2. (Estet.) Proprietate a operei de arta de a avea pentru contemplator mai multe sensuri, care se dezvaluie succesiv in functie de contextul social-cultural, de momentul istoric in care este receptata opera etc. [Gen. -iei. / < fr. polysemie].

RIZOATON, -A adj. (Lingv.; despre cuvinte) Care nu are accentul pe radacina. [Pron. -zo-a-. / < it. rizoatono].

DIRECT, -A adj. 1. Care duce la tinta, drept, fara ocoluri. 2. Imediat, nemijlocit, lipsit de intermediar. 3. (Despre complemente) Care este legat nemijlocit de verb, indicand asupra cui trece actiunea verbului respectiv. ♦ (Despre constructii lexicale) In care cuvintele sunt asezate in ordinea lor normala sau logica. ♦ (Despre stil) Care relateaza cuvintele asa cum au fost spuse. ◊ Intrebare directa = intrebare care se realizeaza printr-o propozitie principala sau independenta. // adv. Fara inconjur, de-a dreptul, drept. [Cf. lat. directus, fr. direct].

INFIX s.n. Consoana inserata in interiorul radacinii unui cuvant si care are valoare morfologica. [< fr. infixe, cf. lat. infixus – inserat].

INVARIABIL, -A adj. (si adv.) Neschimbator, constant; invariant. ♦ (Despre cuvinte) Care nu are flexiune. [Pron. -ri-a-. / cf. fr. invariable].

AUTONOMIE s. f. 1. (fil.) faptul de a se supune legilor, normelor proprii, de a dispune liber de propria vointa. 2. drept de a se guverna sau administra prin organe proprii, in anumite domenii, in cadrul unui stat condus de o putere centrala. ◊ autoconducere. 3. distanta maxima pe care o poate parcurge o nava sau timpul maxim de zbor al unui avion (elicopter) fara refacerea plinurilor de combustibil. 4. calitate a unui cuvant de a avea un sens lexical deplin. (< fr. autonomie, lat. autonomia)

CATEGOREMATIC, -A adj. (log.; despre cuvinte, simboluri) care are semnificatie independenta, prin el insusi. (< fr. categorematique)

CVADRAT s. m. unitate de masura in tehnologia tipografica traditionala cu 48 de puncte (18,04 mm). ◊ bucatica de metal cu care se umplu golurile dintre cuvinte sau randuri avand aceasta lungime. (< germ. Quadrat, fr. quadrat)

LOGOLATRIE s. f. cult al cuvintelor considerate ca avand putere magica. (< fr. logolatrie)

POLISEMIE s. f. calitate a unui cuvant de a avea mai multe semnificatii; polisemantism. (< fr. polysemie)

PREDICATIVITATE s. f. insusire a unui cuvant de a avea functie de predicat. (< predicativ + -itate)

RIZOATON, -A adj. (lingv.; despre cuvinte) care nu are accentul pe radacina. (< it. rizoatono)

SINSEMANTIC, -A adj. (despre cuvinte) care nu are sens de notiune. (< germ. synsemantisch)

UNIVOC, adj. 1. (despre cuvinte, expresii) care are un singur sens sau pastreaza acelasi sens in orice context. ♦ rima ~a = rima care consta din repetarea aceluiasi cuvant. 2. (mat.; despre elementele unei multimi) care corespunde unui singur element din alta multime. (< fr. univoque, lat. univocus)

sala (sali), s. f. – Incapere mare. – Var. Mold. sala. Mr. sala. Fr. salle, mr. din it., cf. ngr. σάλα. Fonetismul var. mod. este curios si se explica probabil prin analogie cu multe cuvinte orientale, care au pe s in tc. si s in ngr. cf. sal, ngr. σάλι, sah, ngr. σάχης etc. -Der. salon, s. n., din fr. salon, mr. salone, din it. salone, cf. ngr. σαλόνι.

AL, A, ai, ale, art. 1. (Articol posesiv sau genitival, inaintea pronumelui posesiv sau a substantivului in genitiv posesiv, cand cuvantul care preceda nu are articol enclitic) Carte a elevului. 2. (Inaintea numeralelor ordinale, incepand cu „al doilea”) Clasa a zecea. – Lat. illum, illam.

POLISEMANTIC, -A, polisemantici, -ce, adj. (Despre cuvinte, unitati frazeologice) Care are mai multe sensuri. – Din fr. polysemantique.

PAROXITON, -A, paroxitone, adj., s. n. 1. Adj., s. n. (cuvant, forma gramaticala) care are accentul pe penultima silaba. 2. Adj. (Despre modul de accentuare a cuvintelor, rime etc.) Care se caracterizeaza prin plasarea accentului pe silaba penultima. – Din fr. paroxyton.

PREDICATIVITATE s. f. (Gram.) Insusire a unui cuvant de a putea avea functie de predicat (1). – Predicativ + suf. -itate.

PRODUCTIV, -A, productivi, -e, adj. 1. Care produce (mult); care da randament. ◊ Pamant productiv = pamant fertil, rodnic. Rasa (de animale) productiva = rasa fecunda, prolifica. ♦ (Despre intreprinderi, meserii etc.) Rentabil, banos. 2. (Despre sufixe, prefixe, elemente de compunere, cuvinte etc.) Care formeaza, are numeroase derivate, compuse etc. ♦ (Despre conjugari) Care se imbogateste mereu. – Din fr. productif.

NEAOSISM, neaosisme, s. n. 1. cuvant sau expresie care are un cautat aspect autohton, arhaic sau popular. 2. Tendinta in literatura caracterizata prin abuzul de cuvinte arhaice si populare (rare). [Pr.: nea-o-] – Neaos + suf. -ism.

FIXA vb. 1. a imobiliza, a intepeni, a pironi, a prinde, (reg.) a protapi. (A ~ ceva in cuie.) 2. a prinde, a pune. (~ olanele pe casa.) 3. a intepeni, a pecetlui. (~ piatra pe mormant.) 4. v. asambla. 5. a se agata, a se prinde. (Vita de vie se ~ de araci.) 6. v. amplasa. 7. v. stabili. 8. v. posta. 9. v. atinti. 10. a-i ramane, (fig.) a se grava, a se imprima, a se intipari, a se pecetlui, a se sapa, (inv. fig.) a se tipari. (cuvintele lui i s-au ~ in constiinta.) 11. v. ordona. 12. v. alege. 13. v. institui. 14. v. stabiliza. 15. a determina, a hotari, a preciza, a stabili, a statornici, (inv.) a defige, a insemna, a statori. (A ~ un nou termen.) 16. a preciza, a pune, a stabili. (A ~ un diagnostic.) 17. v. calcula. 18. a determina, a preciza, a stabili, a statornici. (Cum ati ~ concentratia vinului?) 19. v. consfinti.

AMBIGUU ~a (~i, ~e) livr. (despre cuvinte, enunturi etc.) Care are mai multe intelesuri; neclar; echivoc. [Sil. -gu-u] /<lat. ambiguus

DEFECTIV ~a (~i, ~e) (despre cuvinte flexibile) Care nu are toate formele gramaticale; lipsit de unele forme gramaticale. /<fr. defectiv, lat. defectivus

ECHIVOC¹ ~ca (~ci, ~ce) 1) (despre cuvinte, expresii etc.) Care are mai multe sensuri; cu posibilitatea de a interpreta in mai multe feluri; ambiguu. 2) (despre actiuni, purtari etc.) Care trezeste indoieli; care da de banuit; indoielnic; dubios; suspect. /<fr. equivoque, lat. aequivocus

MELIORATIV ~a (~i, ~e) (despre cuvinte, expresii etc.) Care au sens laudativ. /<fr. melioratif

CVADRAT s.m. (Poligr.) Unitate de masura pentru lungime egala cu 18,04 mm, folosita in tipografie. ♦ Bucatica de metal cu care se umplu golurile dintre cuvinte sau dintre randuri, avand aceasta lungime. [Var. cuadrat s.m. / < fr. cadrat, germ. Quadrat].

JARGON s.n. Limbaj specific anumitor categorii sociale, profesiuni etc., cu o sfera de circulatie ingusta, care are fond principal de cuvinte si o structura gramaticala proprie. [< fr. jargon].

PEIORATIV, – A adj. (Despre cuvinte, expresii etc.) Care are , care da un sens defavorabil; depreciativ. [Pron. pe-io-, var. pejorativ, -a adj. / cf. fr. pejoratif, lat. peior – comparativ de la malus – rau].

PROCLITIC, -A adj. (Despre cuvinte) Care se leaga de cuvantul urmator si nu are accent propriu. [< fr. proclitique, cf. gr. proklitikos].

JARGON s. n. limbaj specific anumitor categorii sociale sau profesionale, cu o sfera de circulatie restransa, care are fond principal de cuvinte si o structura gramaticala proprie. (< fr. jargon)

SINCATEGOREMATIC, -A adj. 1. (log.; despre cuvinte, simboluri) care nu are semnificatie luat izolat, putand insa aparea ca parte constituanta intr-o expresie cu semnificatie. 2. (fil.; despre infinit) care contine elemente reale, actualizate, a caror multime este inepuizabila, dar care nu constituie intregul prin aditia lor. (< fr. syncategorematique)

SINONIM, -A I. adj. (despre cuvinte, afixe etc.) care are acelasi inteles cu altul. II. s. n. 1. element lingvistic (cuvant, afix, expresie etc.) echivalent ca inteles cu altul. 2. joc care cere dezlegatorului sa gaseasca pentru un anumit cuvant unul sau mai multe cuvinte cu inteles comun sau foarte apropiat. (< fr. synonyme)

sur (-ra), adj. Gri. Sl., cf. bg., sb., cr. sur, rus. ser (Miklosich, Slaw. Elem., 47; Cihac, II, 380; Conev 97). Dupa Tiktin, din lat. syrus „sirian”, legat de it. soro, fr. saure; dar nu este sigur ca cuvintele it. si fr. au aceasta origine si nici nu se cunoaste o culoare gri specifica Siriei. Der. suraia, s. f. (nume de vaca); suran, s. m. (nume de bou); suriu, adj. (gri, cenusiu, incaruntit, inspicat); surchea, s. f. (nume de animal), din mag. szurke „gri” (Ruffini 101); suri, vb. (a colora in gri); surila, s. m. (nume de bou); insuri, vb. (a incarunti).

AL, A, ai, ale, art. 1. (Articol posesiv sau genitival, inaintea pronumelui posesiv sau a substantivului in genitiv posesiv, cand cuvantul care preceda nu are articol enclitic) Nevasta acestui sarac era muncitoare... iar a celui bogat era pestrita la mate (CREANGA). 2. (Inaintea numeralelor ordinale, incepand cu „al doilea”) Clasa a zecea. – Lat. illum, illam.

AMBIGUU, -UA, ambigui, -ue, adj. (Despre cuvinte, enuntari etc.) Care are mai multe intelesuri; echivoc. – Fr. ambigu (lat. lit. ambiguus).

DU SUBLIME AU RIDICULE IL N’Y A QU’UN PAS (fr.) de la sublim la ridicol nu este decat un pas – cuvinte pe care le-ar fi rostit Napoleon atunci cand, aflat pe culmile gloriei, a suferit marea infrangere de la Berezina.

EPPUR (E PUR) SI MUOVE (it.) si totusi de misca – cuvinte pe care le-ar fi murmurat Galileo Galilei dupa ce, constrans de biserica, s-a dezis in public de teoria sa heliocentrica. Exprima convingerea neclintita in adevarul opiniei sustinute.

QUALIS ARTIFEX PEREO! (lat.) ce artist piere cu mine! – Suetoniu, „De vita XII Caesarum”. Acestea ar fi fost ultimele cuvinte ale lui Nero, care se socotea un mare poet, actor si cantaret. Expresia are astazi sens ironic.

congener, -a adj. (lat. con-gener, -generis, d. con-, impreuna, si genus, generis, gen, rasa; it. congenere, fr. congenere). De acelasi gen, de aceiasi specie, inrudit: plante, cuvinte congenere. Anat. Muschi congeneri, care concura la aceiasi miscare. – Fals -ner (dupa fr.).

ADVERBIAL, -A, adverbiali, -e, adj. (Despre cuvinte sau constructii gramaticale) Care are valoare de adverb. [Pr.: -bi-al] – Din fr. adverbial, lat. adverbialis.

BASIC-ENGLISH s. m. Forma simplificata a limbii engleze, avand la baza circa 850 de cuvinte si un minimum de reguli gramaticale, creata cu scopul de a servi ca limba internationala. [Pr.: beizic-inglis] – Cuv. engl.

FONEM, foneme, s. n. Cea mai mica unitate sonora a limbii, care are functiunea de a diferentia cuvintele intre ele, precum si formele gramaticale ale aceluiasi cuvant. ♦ (In trecut) Sunet. – Din fr. phoneme.

GRECISM, grecisme, s. n. cuvant, expresie sau constructie care au fost imprumutate din limba greaca, fara a fi fost asimilate. ♦ Influenta limbii (si culturii) grecesti asupra altei limbi (si culturi). – Din fr. grecisme.

PEIORATIV, -A, peiorativi, -e, adj. (Despre cuvinte, expresii, afirmatii etc.) Care are sens defavorabil; depreciativ, dispretuitor; (despre sensul cuvintelor, al contextelor etc.) defavorabil, depreciativ; (despre afixe) care da un sens depreciativ cuvantului la care se ataseaza. [Pr.: pe-io-. – Var.: pejorativ, -a, adj.] – Din fr. pejoratif.

MUTUAL, -A, mutuali, -e, adj. Care se face in mod reciproc si simultan. ♦ Inductie mutuala = inductie electromagnetica exercitata reciproc intre doua circuite strabatute de curenti electrici variabili. ♦ (Impr.) Care are loc reciproc si fara cuvinte. [Pr.: -tu-al] – Din fr. mutuel.

cuvantA, cuvantez, vb. I. (Rar) 1. Tranz. A vorbi, a grai, a zice; a declara. 2. Tranz. A tine un discurs. ♦ A recita. 3. Intranz. A avea facultatea de a articula cuvinte. [Prez. ind. si: cuvintez] – Lat. conventare „a se intruni mereu”.

SINONIM, -A, sinonimi, -e, adj., s. n. 1. Adj. (Despre cuvinte, expresii, afixe etc.) Care are (aproape) acelasi inteles cu alt cuvant, cu alta expresie, cu alt afix etc. ♦ P. gener. Asemanator, identic, similar; corespunzator. 2. S. n. cuvant, expresie, afix etc. care are acelasi (sau aproape acelasi) inteles cu alt cuvant, cu alta expresie, cu alt afix etc. – Din fr. synonyme.

CREZARE, (rar) crezari, s. f. 1. Incredere. ◊ Expr. A da crezare (cuiva sau la ceva) = a se increde, a crede pe cineva pe cuvant. 2. (Inv.) Credinta. – Crede + suf. -are.

ADVERBIAL ~a (~i, ~e) (despre cuvinte sau constructii gramaticale) Care are valoare de adverb. Locutiune ~a. [Sil. -bi-al] /<lat. adverbialis, fr. adverbial

FONETIC ~ca (~ci, ~ce) 1) Care tine de fonetica; propriu foneticii. Studiu ~. ◊ Ortografie ~ca ortografie care are la baza principiul scrierii cuvintelor dupa cum se pronunta. 2) Care tine de sunetele limbii; propriu sunetelor limbii. Transcriere ~ca. /<fr. phonetique

POLISEMIE f. lingv. Proprietate a cuvintelor, expresiilor etc. de a avea mai multe sensuri. /<fr. polysemie

SCARBOS ~oasa (~osi, ~oase) si substantival 1) Care provoaca scarba; dezgustator; gretos. 2) Care inspira un sentiment puternic de scarba. ◊ (A fi) ~ la gura (sau a avea gura ~oasa) a folosi cuvinte indecente. 3) Care poate fi satisfacut cu multa greutate. /scarba + suf. ~os

SCARNAV ~a (~i, ~e) 1) Care este plin de murdarie; zoios; murdar. 2) (despre persoane) Care neglijeaza curatenia; murdar. 3) pop. Care contravine normelor bunei-cuviinte; urat; necuviincios. ◊ A avea gura ~a a folosi cuvinte triviale, indecente. /<sl. serunavu

SINONIM ~a (~i, ~e) si substantival (despre cuvinte, afixe sau expresii) Care are sens identic; cu acelasi sens. /<fr. synonyme, germ. Synonym

FAMILIE s.f. 1. Totalitatea persoanelor inrudite, care sunt din acelasi neam; rude de sange, rude, neamuri; (spec.) grup social care are la baza casatoria si este alcatuit din soti si copii. ♦ Neam, descendenta. ♦ Copiii in raport cu parintii lor. ♦ Dinastie. ♦ (Ist., la romani) Totalitatea celor care se aflau in aceeasi casa sub autoritatea unui „pater familias”, sef juridic al casei (copii, rude, sclavi, animale, lucruri). 2. (Fig.) Grup de oameni etc. strans unit, legat prin interese si idealuri comune. 3. Serie de cuvinte care deriva din acelasi cuvant. ♦ Grup de limbi care au aceeasi origine, tragandu-se dintr-o limba mai veche, numita limba comuna. 4. Grup de plante, de animale, de elemente sau de combinatii chimice cu trasaturi comune. ◊ Familie de albine = totalitatea albinelor dintr-un stup care duc o viata organizata; ◊ (fiz.) familie radioactiva = ansamblul format dintr-un element radioactiv initial si din toate elementele rezultate din acesta prin dezintegrari succesive. [Gen. -iei. / < lat. familia, cf. fr. famille, it. famiglia].

MUTUAL, -A adj. 1. Care se face in mod reciproc si simultan. ◊ Asistenta mutuala = forma de colaborare politica si militara intre state, in conditii stipulate de contracte, in scopul apararii comune impotriva unui eventual atac armat; inductie mutuala = inductie electromagnetica exercitata reciproc intre doua circuite strabatute de curenti electrici variabili. 2. (Impr.) Care are loc reciproc si fara cuvinte. [Pron. -tu-al. / < fr. mutuel, cf. lat. mutuus].

ETIMOLOGIE s.f. 1. Ramura a lingvisticii care se ocupa cu istoria cuvintelor, stabilind originea si evolutia formei si a sensului lor. 2. Explicare istorica a sensului si a formei unui cuvant. ♦ Etimon. ◊ Etimologie populara = modificare a unui cuvant sub influenta unui alt cuvant mai cunoscut, cu care are asemanari si de la care s-ar putea crede ca deriva; etimologie multipla = explicarea originii unui cuvant prin toate etimoanele probabile. [Gen. -iei. / cf. fr. etymologie, lat., gr. etymologia – studiul intelesului adevarat < etymos – adevarat, logos – studiu].

LOCUTIUNE s.f. Grup de cuvinte care, pierzandu-si semnificatia lor proprie, au impreuna valoarea unui singur cuvant si o functie gramaticala unica. [Pron. -ti-u-, var. locutie s.f. / cf. fr. locution, lat. locutio].

ETIMOLOGIE s. f. 1. stabilire a originii unui cuvant prin explicarea evolutiei lui fonetice si semantice. ♦ ~ multipla = explicarea originii unui cuvant prin mai multe etimoane. ♦ ~ populara = modificare a formei unui cuvant sub influenta unui alt cuvant mai cunoscut, cu care are asemanari si de la care s-ar putea crede ca deriva. 2. etimon. 3. ramura a lingvisticii care studiaza istoria cuvintelor, stabilind originea si evolutia formei si a sensului lor. (< fr. etymologie, lat., gr. etymologia)

ADVERBIAL, -A, adverbiali, -e, adj. (Despre cuvinte sau constructii gramaticale) Care are valoare de adverb. [Pr.: -bi-al] – Fr. adverbial (lat. lit. adverbialis).

W s. m. invar. 1. A douazeci si opta litera a alfabetului limbii romane; sunetul notat cu aceasta litera (are valoarea lui „v” in cuvintele de origine germana sau a lui „u” semivocalic in cuvintele de origine engleza); se foloseste in neologisme cu caracter international si in nume proprii. 2. Simbol pentru wolfram. 3. (METR.) Simbol pentru watt.

POLISEMIE s. f. Insusire a unor cuvinte sau unitati frazeologice de a avea mai multe sensuri; calitatea de a fi polisemantic; polisemantism. – Din fr. polysemie.

A LITERARIZA ~ez tranz. (cuvinte, texte, expresii) A face sa aiba caracter literar. /literar + suf. ~iza

ANALITIC, -A adj. Bazat pe analiza. ◊ Chimie analitica = parte a chimiei care studiaza elementele componente ale substantelor; limba analitica = limba care are tendinta de a exprima prin cuvinte separate diferitele caracteristici gramaticale; (despre forme gramaticale) alcatuit din doua sau mai multe cuvinte; filozofie analitica = orientare filozofica care reduce filozofia la analiza mijloacelor lingvistice si conceptuale ale cunoasterii. ♦ Care utilizeaza calculul algebric si infinitezimal. [< fr. analytique, it. analitico, gr. analytikos].

paringa (-gi), s. f. – Prajina. – Var. paringa. Lat. palanga, forma pop. a lui phalanga, din gr. φάλαγξ (Puscariu 1270; Candrea-Dens., 1337; REW 6455; Rohlfs, EWUG, 2291; Rosetti, II, 64), cf. it., prov., sp. palanca, fr. palanche. Nu pare probabila der. din sl. prągu „par” (Byhan 328), cf. mag. porong. Coincide cu Paring, toponim de munte, cf. it. calanca, sp. barranco si ngr. παράγϰο „prajina”, cuvinte gresit explicate (dupa Hesseling 27, ngr. ar proveni din it.). Cf. palanca.

OCULOS HABENT ET NON VIDENT (lat.) au ochi si nu vad – „Oculos habent et non videbunt. Quid habet aures audiendi audiat” („Au ochi si vor vedea. Cine nu are urechi de auzit sa auda”). cuvinte care se gasesc de mai multe ori in Evanghelie (Matei, 13, 14; Luca 8, 10; Ioan, 12, 40 s.a.) urmand parabolele lui Iisus. Se folosesc pentru a avertiza pe cineva ca trebuie sa tina seama de un sfat.

PAUCI QUOS AEQUUS AMAVIT IUPITER (lat.) putini (sunt) cei pe care i-a iubit drpetul Iupiter – Vergiliu, „Eneida”, VI, 129-130. Referire la rarii muritori care, ocrotiti de Iupiter, au iesit din Infern. Cu alte cuvinte, putini sunt cei favorizati de soarta.

IZOLANT, -A, izolanti, -te, adj. 1. (Adesea substantivat, m.) Care izoleaza (2), care are proprietatea de a izola. 2. (In sintagma) Limba izolanta = limba care nu are afixe si in care raportul dintre cuvinte este determinat de ordinea cuvintelor, de accent etc. – Din fr. isolant.

INFRUNTA, infrunt, vb. I. Tranz. 1. A mustra, a dojeni cu vorbe aspre de fata cu altii; a certa, a ocari. 2. A tine piept, a da piept, a rezista cu curaj (in fata unei primejdii). ♦ Refl. recipr. A avea un conflict, un schimb aprins de cuvinte. – Lat. *infrontare (< frons).

ANTONIM, antonime, s. n. cuvant care, considerat in raport cu altul, are sens contrar. – Din fr. antonyme.

TERMINA, termin, vb. I. 1. Tranz. A duce o actiune pana la capat; a ispravi, a sfarsi. ◊ Loc. adv. Pe terminate = aproape de a se termina, pe sfarsite. 2. Refl. A lua sfarsit, a se incheia. ♦ A avea o terminatie, a se sfarsi in... cuvantul „masa” se termina cu o vocala. ◊ Expr. (Fam.) A se termina cu cineva, se spune cand cineva nu mai are nici o sansa de scapare. [Prez. ind. acc. si: termin] – Din fr. terminer, lat. terminare.

GENITIVAL ~a (~i, ~e) 1) Care tine de genitiv; propriu genitivului. 2) (despre cuvinte) Care este in cazul genitiv. 3) Care are valoare de genitiv; cu valoare de genitiv. ◊ Articol ~ articol posesiv. /genitiv + suf. ~al

A LATINIZA ~ez tranz. 1) A face sa se latinizeze. 2) (limbi) A umple cu latinisme. 3) (cuvinte de provenienta latina) A face sa aiba o forma apropiata de cea originara. /<fr. latiniser

PARAZITAR ~a (~i, ~e) 1) Care este caracteristic pentru paraziti; de parazit. 2) Care este provocat de un parazit. Boala ~a. 3) fig. Care nu are nici un rost; de prisos; inutil. cuvant ~. /<fr. parasitaire

A RIMA ~ez intranz. 1) (despre cuvinte, versuri) A constitui o rima; a avea aceeasi rima. 2) A face versuri cu rima. 3) fig. (despre lucruri, oameni, idei etc.) A se potrivi intoc-mai; a se imbina in mod armonios; a fi in ton; a armoniza; a concorda. /<fr. rimer

SUNATOR ~oare (~ori, ~oare) 1) (despre obiecte de metal) Care suna; care produce sunete zuruitoare. ◊ Bani ~ori a) bani de metal; monede; b) bani in numerar; bani gheata; bani pesin. 2) fig. (despre cuvinte false, feluri de exprimare etc.) Care are un caracter artificial si emfatic; pompos; bombastic. 3) Care are un sunet puternic (si placut); sonor. /a suna + suf. ~tor

buf (-fi), s. m. – Bufnita. – Var. bufa, bufna, buh(n)a, buhnita, buhac, puhaci, puhace. – Mr., megl. buf. Lat. būfus, de la būho, būfo (Puscariu 231; REW 1352; Pascu, I, 54); cf. it. gufo, sp. buho, port. bufo. Forma simpla are circulatie, generalizindu-se formele contaminate cu cuvinte mai mult sau mai putin asemanatoare din alte limbi, cum sint bg. buchu(l), mag. buhu (› buha), ngr. μποῦφος, pol. puhacz (› puhaci), poate si cu creatiile expresive bazate pe interj. buf.

TONALITATE s.f. I. 1. Ansamblul legilor care stau la baza gamelor. ♦ Gama care sta la baza unei compozitii muzicale. 2. Intonatie deosebita, in unele limbi, a unor cuvinte, care se scriu la fel, dar au sensuri diferite. II. 1. Nuanta a culorilor. 2. Trasatura dominanta, nota specifica a unei scrieri. [Cf. fr. tonalite].

GRATIFICATIE s. f. 1. retributie suplimentara acordata de unele unitati economice lucratorilor care s-au distins in munca. 2. (psihiatr.) obiect, gest, cuvant destinat a satisface dorintele sau necesitatile bolnavului. (< fr. gratification, lat. gratificatio)

HETERONIM, -A I. adj. (despre o opera) publicat sub alt nume decat cel al autorului. ◊ (despre un autor) care scrie sub nume diferite. II. s. n. 1. corespondent al unui cuvant intr-o alta limba. 2. substantiv care are pereche pentru sexul opus. (< fr. heteronyme)

HISTERON-PROTERON s. n. figura de stil, constand in rasturnarea ordinii firesti a termenilor (cuvinte sau propozitii), anticipandu-se ceea ce ar trebui sa urmeze. (< fr. hysteron-proteron)

PALINDROM s. n. cuvant, fraza, vers care se poate citi in cele doua sensuri. ◊ joc distractiv constand in gasirea unui cuvant care, citit direct si invers, sa aiba acelasi inteles sau, in alt caz, sa aiba un alt sens. (< fr. palindrome, it. palindromo)

ANTONIM, antonime, s. n. cuvant care, considerat in raport cu altul, are sensul exact contrar. Antonimul lui „mare” este „mic”. – Fr. antonyme (< gr.).

TRIPLET, triplete, s. n. Al treilea dintre trei exemplare de acelasi fel. ♦ A treia forma a unor cuvinte care sunt de aceeasi provenienta, dar care au intrat in limba in epoci diferite. – Din fr. triplet.

PALINDROM, palindromuri, s. n. Grup de cuvinte sau cuvant care poate fi citit de la stanga la dreapta si de la dreapta la stanga fara sa-si piarda sensul; p. ext. joc distractiv constand in gasirea unui cuvant care citit si normal si invers, sa aiba fie acelasi inteles, fie, in al doilea caz, sa dea un alt cuvant. – Din fr. palindrome.

SINGUR, -A, singuri, -e, adj. 1. (Despre oameni) Care nu este insotit de nimeni, fara nici un tovaras, fara altcineva. ♦ Singuratic (1), solitar, izolat, retras; parasit. 2. Prin fortele sale, fara ajutorul, interventia, indemnul, voia cuiva; din proprie initiativa. ♦ De la sine. 3. (Precedand substantivul) Numai unul; unic. Singurul drum spre oras. ♦ (In constructii negative) Nici un. Nu putea articula un singur cuvant. ♦ (Adverbial) Numai, doar. Singur tu nu mi-ai placut. 4. (Determina subiectul sau obiectul; uneori tine locul numelui) (Eu sau tu, el etc.) insumi (insuti, insusi etc.) chiar cu (sau tu, el etc.) in persoana. Am eu singur grija. – Lat. singulus.

CATE prep. (formeaza cu cuvintele pe care le introduce circumstantiale de masura) Au declamat cate o poezie. ◊ Unul cate unul pe rand; unul dupa altul. /<lat. cata

OMOGRAF ~a (ĩ, e) si substantival (despre cuvinte luate in raport unul cu altul) Care are aceeasi grafie (dar se pronunta altfel). /<fr. h********e

REBO s.n. Gen de rebus avand solutia, ca si monoverbul, intr-un singur cuvant, care rezulta din citirea ligamentata a unor imagini, formand un tablou unitar. ◊ Rebo anagramat = rebo a carui solutie se obtine prin anagramarea literelor ce formeaza cuvintele ilustrate. [Pl. -ouri. / cf. fr. rebot – joc cu mingea].

FONEM s.n. (Lingv.) Cea mai mica unitate fonica a limbii care are functia de a deosebi invelisul sonor al cuvintelor si al morfemelor. [Pl. -me, -muri. / < fr. phoneme, cf. gr. phonema].

liliac (lilieci), s. m. – Animal. – Mr. lelic. Sl. liliku „cufundar” (Miklosich, Slaw. Elem., 28; Miklosich, Lexicon, 337; Cihac, II, 171; Tiktin), cf. sb. ljiljak „liliac”, rut. lilik „liliac”. Inrudirea acestor cuvinte cu ceh., rus. lelek „varietate de rindunele”, sb. lelek „barza”, bg. lilek „barza”, ngr. λέλέϰας „barza”, alb. ljeljek „barza”, inca admisa in general, ar putea fi iluzorie; e vorba probabil de cuvinte der. din tc. leylek „barza” (Lokotsch 1294), independent de cuvintele anterioare. Din rom. se pare ca provine mag. liliak (Edelspacher 18).

CALIFICA, calific, vb. I. 1. Refl. si tranz. A dobandi sau a ajuta sa dobandeasca un nivel adecvat de pregatire intr-un domeniu de activitate (impreuna cu recunoasterea oficiala a acestei pregatiri). 2. Refl. A obtine (in urma rezultatelor favorabile) dreptul de a participa la o etapa superioara intr-o competitie sau intr-o proba sportiva. 3. Tranz. A arata ca o fiinta sau un lucru are o anumita calitate; a caracteriza printr-un cuvant. – Fr. qualifier (lat. lit. qualificare).

ALEA IACTA EST (lat.) zarurile au fost aruncate – Suetoniu, „De vita XII Caesarum”, 32. cuvintele lui Cezar la trecerea Rubiconului. Potrivit legilor Republicii nici un general roman, venind din nordul Italiei spre Roma, nu avea voie sa treaca acest rau in fruntea armatei pe care o comanda. Indica o decizie irevocabila, luata dupa indelungi ezitari.

L’ETAT C’EST MOI (fr.) statul sunt eu – cuvinte pe care Ludovic al XIV-lea le-ar fi rostit in 1651 in fata Statelor generale. Indica chintesenta monarhiei absolute si, prin extensie, tendintele dictatoriale.

besleaga f., ca pasa ori sluga pl. egi (turc. besli-aghasy). Vechi. Capitan de beslii (care erau cite unu’n fiecare judet, iar cel din Iasi si Bucuresti se numea bas-besleaga). Azi. Iron. (supt infl. altor cuvinte si a sufixului, nu fiindca acesti capitani ar fi fost de obicei oameni batrini). Babalic, baccea, hodorog.

AGLUTINANT, -A, aglutinanti, -te, adj., subst. I. Adj. Care uneste, lipeste, care aglomereaza prin alipire, care serveste la aglutinare. ◊ Limba aglutinanta = limba in care raporturile gramaticale se exprima prin alipirea unor afixe la radacina cuvantului. II. 1. S. m. Anticorp in organismul animal care are proprietatea de a coagula bacteriile patrunse in organism. 2. S. n. Substanta vascoasa preparata din amidon, dextrina, guma si albumina, care se adauga in pasta de imprimat pentru a pastra desenul pe tesatura. – Din fr. agglutinant, lat. agglutinans, -ntis.

RECTIUNE, rectiuni, s. f. (Gram.) Calitate a unui cuvant de a primi un determinant care trebuie sa aiba o anumita forma flexionara sau o anumita constructie prepozitionala; legatura dintre cuvinte si determinantele lor; regim. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. rection, germ. Rektion.

COTCODAC interj. cuvant care imita strigatul scos de gaini (dupa ce au ouat). – Onomatopee.

SARADA ~e f. 1) Ghicitoare care consta in aflarea unui cuvant dupa partile sau silabele lui, fiecare dintre acestea avand o semnificatie proprie. ◊ A vorbi in ~e a vorbi enigmatic, aluziv. 2) fig. Lucru putin inteligibil. /<fr. charade

JUXTALINIAR, -A adj. (Despre traduceri) Facut cuvant cu cuvant, reproducandu-se paralel si textul original. [Pron. -ni-ar. [Cf. fr. juxtalineaire < lat. iuxta – langa, linea – linie].

APROPO adv. (Fam.) Fiindca a venit vorba (de asta); bine ca mi-am adus aminte! // s.n. (De obicei la pl.) cuvinte spuse pe departe (adesea rau intentionate) la adresa cuiva; aluzii rautacioase. [Pl. -ouri. / < fr. a-propos].

OMONIM, -A adj. Care are acelasi nume, cu acelasi nume. // s.n. 1. (Lingv.) cuvant asemanator ca forma (aspect grafic, pronuntare etc.) cu altul, dar deosebit ca inteles. 2. (Rar) Persoana care poarta acelasi nume cu altcineva. 3. Joc care cere dezlegatorului sa gaseasca un cuvant cu mai multe intelesuri fara a i se schimba nici grafia literala, nici accentul. // s.m. si f. (Rar) Cel care poarta acelasi nume cu altcineva. [Cf. fr. h******e, lat. h*******s, gr. h*******s < h***s – asemanator, onoma – nume].

PARANTEZA s.f. 1. Semn grafic constand din doua arcuri de cerc care se inchid reciproc si care se folosesc pentru a izola fraze sau cuvinte intercalate intr-un text. ♦ Fraza sau propozitie care are un sens deosebit si care este intercalata intr-o alta fraza. 2. (Fig.) Digresiune. [Var. parantez s.n. / cf. fr. paranthese, germ. Paranthese, lat. parenthesis < para – alaturi, en – in, thesis – punere].

MUSITATIE s. f. (med.) alterare, slabire a vocii; dificultate de a articula cuvintele, bolnavul miscand buzele si limba ca si cand ar vorbi. (< fr. mussitation, lat. mussitatio, mormait)

OMONIM, -A I. adj. 1. care are acelasi nume. 2. (muz.; despre relatia dintre doua tonalitati) care au aceeasi tonica, dar mod diferit. II. s. n. 1. cuvant identic ca forma si pronuntare cu un altul, dar deosebit ca sens. 2. joc care cere dezlegatorului sa gaseasca un cuvant cu mai multe intelesuri, fara a i se schimba nici forma grafica, nici accentul. II. s. m. f. cel care poarta acelasi nume cu altcineva. (< fr. h******e)

PROLEPSA s. f. 1. evocare in avans a unui eveniment ulterior. 2. procedeu in a plasa un cuvant in propozitia care preceda pe cea in care ar trebui sa fie. 3. figura retorica prin care se previne o obiectie; preceptie. (< fr. prolepse, gr. prolepsis)

REBO s. n. rebus avand solutia, alcatuita, ca si monoverbul, dintr-un singur cuvant. (< fr. rebot)

RESPONSORIAL, -A I. adj. 1. care are ton, caracter de raspuns. 2. (despre un vers, fraza, cuvant) spus, cantat de public sau de cor ca replica la cele spuse de preot. II. s. n. carte care cuprinde raspunsurile si cantecele liturgice ale credinciosilor. (< it. responsariale)

DIEM PERDIDI (lat.) mi-am pierdut ziua – Suetoniu, „De vita XII Caesarum”, VIII. cuvinte pe care obisnuia sa le rosteasca imparatul Titus, daca intr-o zi nu facea o fapta buna.

DADAISM (< fr.) Miscare literar-artistica dezvoltata in perioada Primului Razboi Mondial si in anii imediat urmatori. Primele manifestari apar la Zurich in 1916, cand poetul francez, originar din Romania, Tristan Tzara, scriitorii germani Hugo Ball si Richard Huelsenbeck, sculptorul francez Hans Arp s.a. fondeaza cabaretul Voltaire-club literar, galerie de expozitie si sala de teatru. Din 1919, gruparea s-a mutat la Paris, initiind manifestari nihiliste impotriva culturii, puternic discreditata dupa Primul Razboi Mondial; s-au facut experimente de poezie si colaje in pictura si sculptura. Hazardul este ridicat la rang de principiu de creatie, iar negatia este cuvantul de baza in vocabularul dadaist. Mijloacele principale folosite au fost imprumutate din miscare f*******a: manifeste, poezii fonetice, poemul simultan, muzica zgomotoasa, spectacole publice provocatoare. Printre reprezentantii miscarii: M. Duchamp, Man Ray, F. Picabia, Marcel Iancu, Max Ernst.

SARADA, sarade, s. f. Un fel de ghicitoare in versuri sau formata din cifre simbolice, desene, care propune aflarea unui cuvant cu ajutorul partilor sau silabelor lui, fiecare dintre acestea avand o semnificatie proprie. ◊ Expr. A vorbi in sarade = a vorbi cu aluzii, enigmatic, putin inteligibil. ♦ Lucru greu de inteles, neclar. – Din fr. charade.

NOMINALISM s. n. Curent in filozofia medievala care sustinea ca numai lucrurile individuale au existenta reala, in timp ce notiunile generale sunt simple cuvinte, nume ale acestor lucruri. – Din fr. nominalisme.

DISLOCA, disloc, vb. I. Tranz. si refl. A (se) misca din locul unde se afla, a (se) deplasa, a (se) desprinde (din intregul din care face parte). ♦ Refl. (Despre straturi geologice) A-si modifica pozitia initiala (orizontala). ♦ Tranz. si refl. (Med.) A (se) deplasa (un os sau un membru) din articulatii. ♦ Tranz. A deplasa trupele dintr-un loc in altul, a le schimba dintr-o garnizoana in alta. ♦ Tranz. A separa doi termeni ai unui grup sintactic prin introducerea intre ei a unui cuvant sau a mai multor cuvinte. – Din fr. disloquer, lat. dislocare.

TRANSPOZITIV, -A, transpozitivi, -e, adj. (Despre limbi) Care nu are o topica fixa, raporturile sintactice fiind exprimate prin terminatiile cuvintelor. – Din fr. [langues] transpositives.

SINAFIE, sinafii, s. f. Fenomen care se produce atunci cand doua versuri sunt strans unite, astfel incat are loc eliziunea de la unul la altul sau acelasi cuvant termina un vers si il incepe pe celalalt. – Din fr. synaphie, ngr. sinafia.

VORBA s., adj. 1. s. v. cuvant. 2. s. v. afirmatie. 3. s. vorbire, (inv.) rost. (De ti-ar fi fapta ca ~.) 4. s., adj. vorba-lunga = clantau, flecar, guraliv, limbut, palavragiu, vorbaret, (livr.) locvace, (rar) ploscar, ploscas, taclagiu, (pop. si fam.) farfara, (pop.) gures, toaca-gura, (inv. si reg.) spornic, vorbaret, (reg.) palavatic, palavragit, tololoi, vorbar, (Mold.) dardala, lehau, leorbau, (Transilv.) stroncanitor, (prin Munt.) tandalit, (Mold.) trancalau, (inv.) limbaret, vorovaci, (fam.) moftangiu, (rar fam.) moftolog, mofturean, (fig.) melita. 5. s. v. exprimare. 6. s. vorba batraneasca v. proverb. 7. s. v. sfat. 8. s. v. angajament. 9. s. v. intelegere. 10. s. v. cearta. 11. s. v. zvon.

MORFEM ~e n. Cea mai mica unitate (radical, prefix, sufix, desinenta etc.), care are sens lexical sau gramatical, din structura morfologica a unui cuvant. /<fr. morpheme

SINAFIE s.f. Fenomen care se produce atunci cand doua versuri sunt strans unite, astfel incat are loc eliziunea de la unul la altul, sau acelasi cuvant termina un vers si incepe pe celalalt. ♦ Folosirea repetata a aceleiasi conjunctii (copulative). V. polisindet. [Gen. -iei. / < fr. synaphie, gr. synapheia – unire].

RESPONSORIAL, -A adj. 1. (Liv.) Care are ton, caracter de raspuns. 2. (Bis.; despre un vers, fraza, cuvant) Spus sau cantat de public ori de cor ca raspuns sau ca replica la cele spuse de preot. // s.n. Carte care cuprinde raspunsurile si cantecele liturgice ale credinciosilor. [Pron. -ri-al. / cf. it. responsoriale].

arhi- Prefix care exprima ideea de superlativ. A intrat direct din ngr., prin intermediul terminologiei bisericesti: arhidiacon, arhiepiscop, arhierarh, arhiereu. Acelasi fonetism propriu ngr. s-a pastrat apoi pentru termenii introdusi din fr.: arhiduce, arhitect, arhitrava. In articolele urmatoare sint mentionate acele cuvinte compuse cu arhi- al carui al doilea element nu are existenta independenta in rom.

TRANSPOZITIV, -A adj. (Despre limbi) Care nu are o topica fixa, raporturile sintactice fiind exprimate prin terminatiile cuvintelor. [< fr. transpositif].

EXPLICATIV, -A adj. care are rolul de a explica. ♦ nota ~a = explicatie a unui cuvant, a unei chestiuni in legatura cu un text; dictionar ~ = dictionar in care sunt explicate sensurile si intrebuintarile cuvintelor; propozitie relativa ~a = propozitie apozitiva. (< fr. explicatif)

SINAFIE s. f. fenomen in care doua versuri sunt strans unite, astfel incat are loc eliziunea de la unul la altul sau acelasi cuvant termina un vers si incepe pe celalalt. ◊ folosire repetata a aceleiasi conjunctii (copulative). (< fr. synaphie, gr. synapheia)

TRANSPOZITIV, -A adj. (despre limbi) care nu are o topica fixa, raporturile sintactice fiind exprimate prin terminatiile cuvintelor. (< fr. transpositif)

BAS¹- (Inv.) Element de compunere avand sensul de „principal, cu gradul cel mai inalt”, izolat din cuvinte turcesti care denumeau functii sau ranguri (bas-aga, bas-caimacam etc.) si folosit uneori la formarea de substantive. – Din tc. bas.

INTERPOLAT, -A, interpolati, -te, adj. (Despre pasaje, capitole, cuvinte) Intercalat, inserat (intr-un text). ♦ (Despre un text) In care au fost introduse interpolari. – V. interpola.

PAROLA, parole, s. f. 1. cuvant conventional secret sau formula conventionala secreta folosite de militarii care au anumite misiuni pentru a fi identificati de alti militari care cunosc consemnul. ◊ Expr. A da parola = a spune cuvantul secret sau formula secreta de recunoastere. ♦ cuvant secret de recunoastere folosit de membrii unei organizatii conspirative. 2. (Rar) Promisiune, legamant, angajament; cuvant de onoare. ◊ Loc. vb. A-si da parola (de onoare) = a se angaja in mod solemn; a promite. 3. (Inv.) cuvant, vorba; afirmatie, spusa. 4. (Inv.) Numele unui dans; melodie dupa care se executa acest dans. – Din fr. parole, it. parola, germ. Parole.

ANALITIC, -A, analitici, -ce, adj. Care se bazeaza pe analiza, care procedeaza prin analiza. ◊ Chimie analitica = ramura a chimiei care se ocupa cu cercetarea elementelor si a combinatiilor lor. Spirit analitic = capacitate mintala de a disocia partile componente ale unui intreg; persoana care are aceasta capacitate. Limba analitica = limba care exprima raporturile gramaticale prin cuvinte izolate. ♦ (Mat., Fiz.) Care foloseste calculul algebric si infinitezimal. Geometrie analitica. – Din fr. analytique, lat. analyticus.

INTRU prep. 1) (exprima un raport spatial, concretizand interiorul unui spatiu sau al unui obiect, directia) In. Lucreaza intr-un cabinet spatios. 2) (exprima un raport temporal, concretizand perioada de timp) Au plecat intr-o duminica. 3) (exprima un raport modal) Au strigat intr-un glas. ◊ Intr-un suflet in mare graba. Intr-adins in mod intentionat; in mod voit. Intr-o doara la intamplare; la nimereala. 4) inv. (exprima un raport final si formeaza cu cuvintele pe care le introduce complemente circumstantiale de scop) In. I-au venit intr-ajutor. 5) (exprima un raport instrumental) S-a imbracat intr-o rochie noua. 6) (exprima un raport transgresiv si formeaza cu cuvintele pe care le introduce complemente indirecte sau atribute) Cenusareasa s-a transformat intr-o printesa. /<lat. intro

POLIVALENT ~ta (~ti, ~te) 1) (despre elemente chimice) Care are valente multiple; cu mai multe valente. 2) fig. Care are mai multe valori; cu mai multe posibilitati functionale. Trasaturi ~te. cuvant ~. /<fr. polyvalent

FUNCTIE s.f. 1. Activitate dusa de cineva pentru a se achita de obligatiile impuse de serviciul pe care il are; insarcinare, sarcina; slujba. 2. Rol sintactic pe care il indeplineste un cuvant in propozitie. ♦ (Log.) Operatie care prin aplicare asupra unui argument ii confera acestuia o valoare corespunzatoare. 3. Activitatea proprie a organelor unei fiinte (animale sau vegetale). 4. Totalitatea proprietatilor chimice comune ale unei substante organice, determinate de prezenta aceluiasi radical organic in molecula. 5. (Mat.) Marime variabila care depinde de una sau de mai multe marimi variabile. 6. A fi in functie de... = a depinde de... [Var. functiune s.f. / cf. lat. functio, it. funzione, fr. fonction].

cafti (-tesc, -it), vb. – A lovi, a bate. Origine necunoscuta. Cuvint de argou. Nu stim daca are vreo legatura cu mr. mi cahtescu „mor (de ris)”. – Der. cafteala, s. f. (bataie). Din acest ultim cuvint ar putea proveni iud. sp. haftona „bataie”, daca nu cumva ambele cuvinte duc la o sursa comuna, in acest caz, orientala.

PALINDROM s.n. cuvant, fraza sau vers care se poate citi in cele doua sensuri. ♦ Joc distractiv constand in gasirea unui cuvant sau a unei fraze care, citite direct si invers, sa aiba acelasi inteles. [< fr. palindrome, cf. gr. palin – din nou, dromos – alergare].

PROPRIETATE s.f. 1. Dreptul de a detine, de a se folosi de un bun; stapanire. 2. Ceea ce constituie obiectul unei stapaniri; bun, avere, avut. 3. Insusire, calitate caracteristica a unui lucru; caracter distinctiv. 4. Calitatea unui cuvant, a stilului de a reda precis ideea exprimata. [Pron. -pri-e-. / cf. fr. propriete, lat. proprietas].

AFIX s. n. 1. nume generic pentru prefixe, sufixe si infixe, care se adauga radacinii cuvintelor pentru a le modifica sensul, functia, rolul; orice instrument gramatical avand un asemenea rol. 2. (mat.) punct, numar complex intr-un sistem de coordonate rectangulare. (< fr. affixe, lat. affixus)

FONEM s. n. cea mai mica unitate fonica sau sonora a unei limbi, avand functia de a alcatui si de a deosebi intre ele cuvinte sau forme gramaticale ale unuia si aceluiasi cuvant. (< fr. phoneme)

BIFA, bifez, vb. I. Tranz. A nota cu un mic semn (in forma de „v”) anumite cifre sau cuvinte dintr-un registru, dintr-o lista, spre a sti ca au fost verificate, controlate etc. – Fr. biffer.

BIFA, bifez, vb. I. Tranz. A pune un mic semn (in forma de „v”) la anumite cifre sau cuvinte dintr-un registru, dintr-o lista etc. spre a sti ca au fost verificate, controlate etc. – Din fr. biffer.

IZOLANT ~ta (~ti, ~te) 1) si substantival (despre materiale) Care are proprietatea de a izola. 2): Limba ~ta limba in care raportul dintre cuvinte este redat nu prin afixe, ci prin topica, accent etc. /<fr. isolant

A MASURA masor 1. tranz. 1) (valori, marimi fizice) A stabili prin comparare cu o unitate de masura etalon de aceeasi speta. ~ cu metrul. ◊ ~ din ochi (sau cu ochiul) a) a masura cu aproximatie, fara a folosi instrumente sau aparate de masura; b) a privi (pe cineva) din cap pana-n picioare; a examina cu atentie. 2) (spatii, distante etc.) A strabate (pe jos) de la un capat la altul. 4) (cuvinte, expresii etc.) A utiliza in mod echilibrat; a cumpani. 2. intranz. A avea drept masura. /<lat. mensurare

POZITIE ~i f. 1) Loc ocupat de un obiect sau de o persoana in raport cu alt obiect sau cu alta persoana. 2) Mod de asezare sau de situare in spatiu. ~ orizontala. 3) Situatie dictata de circumstante. ~ critica. 4) Situatie sociala; rang. ~ de director. 5) Consideratie a unei persoane (despre ceva sau despre cineva); punct de vedere particular; parere; judecata; opinie; cuvant. ◊ A se afla (sau a se gasi) pe ~i opuse a avea pareri contrare referitor la o problema. 6) mil. Loc pe care sunt situate trupele pe front sau vasele de razboi pe mare. ~ de lupta. ~ defensiva. [G.-D. pozitiei; Sil. -ti-e] /<fr. position, lat. positio, ~onis

ET QUORUM PRAS MAGNA FUI (lat.) si in acestea am avut rol insemnat – Vergiliu, „Eneida”, II, 6. Astfel incepe Enea relatarea Razboiului troian. cuvintele indica participarea totala a unei persoane la framantarile epocii.

SIT TIBI TERRA LEVIS (S.T.T.L.) (lat.) fie-ti tarana usoara – Inscriptie funerara crestina reprezentata printr-un cerc taiat de o cruce si avand gravat in fiecare sfert ce cerc initiala unuia dintre cele patru cuvinte.

TU L’AS VOULU, GEROGE DANDIN! (fr.) tu ai vrut-o, George Dandin! – Moliere, „George Dandin”, act. I, scena 7. cuvinte de repros pe care si le adreseaza eroul ori de cate ori se vede inselat de sotia sa de neam mare. In sens general, repros ironic: ti-ai facut-o cu mana ta.

CETATEAN, -A, cetateni, -e, s. m. si f. Locuitor al unui stat, care se bucura de drepturi civile si politice si care are anumite obligatii fata de acel stat. ♦ (La vocativ) Termen oficial de adresare; cuvant cu care ne adresam unei persoane al carei nume nu-l cunoastem. – Cetate + suf. -ean.

PRUNA, prune, s. f. Fructul prunului, drupa de forma alungita, de culoare vanata sau galbuie, cu sambure mare. ◊ Expr. Parca are prune in gura, se spune despre cineva care vorbeste neclar, care pronunta cuvintele nedeslusit. – Lat. pruna.

MONOSILABIC, -A, monosilabici, -ce, adj. Care are o singura silaba; format din monosilabe. ♦ (Despre limbi) Format (mai ales) din cuvinte cu o singura silaba. – Din fr. monosyllabique.

CUCU interj. cuvant care imita cantecul cucului. ♦ Strigatul copiilor cand se joaca de-a v-ati ascunselea. – Onomatopee.

HIPERURBANISM s.n. Schimbare a formei corecte a unui cuvant datorita unei analogii gresite si din dorinta de a-l face sa aiba un aspect mai literar; hipercorectitudine. [< fr. hyperurbanisme, cf. gr. hyper – in exces, lat. urbs – oras].

plecator, plecatoare, adj., s.f. 1. (adj., inv.) care se indoaie, se curbeaza. 2. (adj., inv.) umil, smerit. 3. (adj., inv.) care are inclinatia, tendinta pentru ... 4. (adj.; pop.; despre miei) care suge. 5. (adj.; inv.; despre cuvinte) flexibil. 6. (adj., inv.; despre moduri) conjuctiv. 7. (s.f.; pop.) oaie care da lapte; manzare. 8. (reg.; adj.; s.f.) (vaca) fara vitel, care da lapte.

POLISEMANTIC, -A adj. (Despre cuvinte) Cu mai multe sensuri. [< fr. polysemantique, cf. gr. polys – numeros, semantikos – care are o semnificatie].

CUSTODE s. m. 1. cel care are in grija paza unor bunuri. 2. lucrator intr-o biblioteca avand misiunea de a supraveghea eliberarea si restituirea cartilor in sala de lectura. 3. cuvant, silaba insemnata pe ultima pagina a fiecarei coli sau pe fiecare pagina, in partea dreapta sub ultimul rand, si repetat la inceputul paginii urmatoare pentru a arata ordinea colilor si a paginilor manuscriselor. (< it. custode, lat. custos, -odis)

HIPERURBANISM s. n. schimbare a formei corecte a unui cuvant datorita unei analogii gresite si din dorinta de a-l face sa aiba un aspect mai literar; forma care rezulta din aceasta schimbare. (< fr. hyperurbanisme)

NON ERAT HIS LOCUS (lat.) aceatea nu-si aveau locul aici – Horatiu, „Ars poetica”, 19. Indemn la evitarea digresiunilor inutile sau a cuvintelor superflue.

ACORDAT, -A, acordati, -te, adj. (Despre unele parti ale propozitiei) Pus in acelasi caz, numar, gen sau persoana ca si cuvantul de care este legat printr-un raport de determinare. 2. (Despre instrumente muzicale) Care are tonurile in consonanta. 3. Dat, atribuit; ingaduit, asigurat. – V. acorda.

DRAGOSTI, dragostesc, vb. IV. Tranz. si refl. recipr. (Pop.) A(-si) spune cuvinte de dragoste; a (se) mangaia, a (se) dezmierda. ♦ Refl. recipr. A intretine, a avea relatii de dragoste. – Din dragoste.

DUBLET, dublete, s. n. 1. Al doilea exemplar al unui obiect (carte, medalie, marca etc.), pastrat intr-o colectie. 2. Fiecare dintre cuvintele cu acelasi etimon, dar cu aspect fonetic si uneori cu sens diferit, care au intrat intr-o limba data in momente sau pe cai diferite. 3. (Fiz.) Dipol. 4. (Fiz.) Pereche de linii spectrale cu lungimi de unda apropiate. – Din fr. doublet.

SUNATOR, -OARE, sunatori, -oare, adj. 1. (Despre obiecte de metal) Care produce sunete. ◊ Bani sunatori = a) monede, bani de metal; b) bani numerar, bani gheata. Sarpe sunator = sarpe-cu-clopotei, crotal. ♦ Care fosneste, fosnitor. ♦ (Despre vant) Care vajaie; suierator. 2. Fig. (Despre cuvinte, fraze etc.) Plin de emfaza; bombastic, pretentios. 3. Care suna puternic si prelung, care are rezonanta puternica; rasunator. – Suna + suf. -ator.

A SUPRIMA suprim tranz. 1) (posturi, drepturi, legi) A face sa nu mai existe; a face sa nu mai aiba efect legal; a lichida; a elimina. 2) (alimente, marfuri etc.) A scoate din intrebuintare. 3) (cuvinte, pasaje de text) A face sa nu mai figureze; a scoate. 4) (publicatii) A impiedica sa apara sau a face sa inceteze de a mai aparea. ~ un articol. ~ o revista. [Sil. su-pri-] /<fr. supprimer, lat. supprimere

pil (piluri), s. n. – 1. Varga, bat. – 2. (Olt.) Bici, cravasa. Origine incerta. Ar putea fi vorba de un lat. *pillum, cf. pilla › piua, in loc de pila „stilp” si pilum „sulita”; in acest caz ar fi insemnat la inceput „piua”. Nu e o constatata o pronuntare patalizata, care ar proba acest etimon; in plus, se mai considera ca der. de la pil, cuvintele pilos (var. chilos), adj. (puternic, rezistent; incapatinat, indaratnic) si pilug (var. chilug, v. aici).

ACORDAT, -A, acordati, -te, adj. 1. (Despre unele parti ale propozitiei) Pus in acelasi caz, numar, gen sau persoana ca si cuvantul de care e legat printr-un raport de determinare. 2. (Despre instrumente muzicale) Care are tonurile in consonanta (pe baza diapazonului). – V. acorda.

ITA DIIS PLACUIT (lat.) asa le-a fost pe plac zeilor – cuvinte care tin loc de explicatie la o masura ilogica sau arbitrara, dar definitiva. Au si un sens ironic.

RAUTACIOS, -OASA, rautaciosi, -oase, adj. (Adesea substantivat) Plin de rautate; care, fara sa aiba un fond rau, este inclinat sa jigneasca, sa faca mici rautati. ♦ (Despre atitudini, gesturi, cuvinte) Care supara; jignitor. ♦ Care exprima rautate. [Pr.: ra-u-] – Rautate + suf. -ios.

GLAS s. 1. cuvant, grai, gura, voce, (livr.) verb, (pop.) limba, (reg.) boace, (inv.) rost. (Inca nu i-am auzit ~ul.) 2. v. voce. 3. v. ciripit. 4. v. cant. 5. v. canon.

ATRIBUTIV ~a (~i, ~e) Care are functie de atribut. ◊ Propozitie ~a propozitie care indeplineste functia de atribut pe langa un cuvant din regenta. /<lat. attributivus, fr. attributif

AGLUTINANT, -A I. adj. care aglutineaza. ♦ limba ~a = limba in care raporturile gramaticale se exprima cu ajutorul afixelor atasate la radacina cuvantului. II. s.m. anticorp care coaguleaza bacteriile din organism. III. s. n. 1. substanta care are proprietatea de a coagula coloizii. 2. material de legatura intre agregate (2). (< fr. agglutinant)

VETO s. n. inv. 1. cuvant folosit de tribunii plebei in Roma antica pentru a impiedica adoptarea unor legi care ar fi lovit in interesele plebeilor. 2. drept exceptional pe care il are o persoana, un stat etc. de a se opune adoptarii unei propuneri discutate in organizatia din care face parte. (< lat., fr. veto)

W s. m. invar. Litera numita „dublu ve” avand valoarea lui „v” sau a lui „u” semiconsonantic, folosita mai ales in ortografierea unor cuvinte straine.

bogat, -a adj. (vsl. bg. rus. bogatu). Care are multa avere: om bogat. Abundant, imbelsugat: tara bogata. Mult, des: par bogat. Limba bogata, fecunda in cuvinte si intorsaturi. Rima bogata, cind se potriveste sunetu mai sus de accent ca: nulitate, calitate. V. baib.

CHIUL, chiuluri, s. n. (Fam.) Sustragere nemotivata de la indeplinirea unei obligatii, a unei datorii; p. ext. inselatorie. ◊ Loc. vb. A trage chiulul = a) a chiuli; b) a nu-si tine cuvantul dat. A-i trage (cuiva) chiulul = a pacali, a insela (pe cineva). – Din fr. [tirer au] cul.

NEARTICULAT, -A, nearticulati, -te, adj. 1. (Fon.; despre sunete) Care nu este articulat; (despre cuvinte) pronuntat neclar, ingaimat. 2. (Gram.) Care nu este insotit de articol (hotarat); in care cuvintele nu sunt insotite de articol (hotarat). 3. (Fiziol.) Care nu este format din articulatii, care nu are articulatii. [Pr.: ne-ar-] – Ne- + articulat.

SPATIU ~i n. 1) Intindere nelimitata care cuprinde toate corpurile ceresti. 2) Intindere a universului cu exceptia atmosferei terestre. ◊ ~ aerian parte din atmosfera, care se intinde asupra teritoriului unui stat. ~ locativ suprafata camerelor de locuit. 3) Distanta intre doua puncte sau intre doua obiecte. ~ intre cuvinte. 4) Durata care separa doua momente. 5) filoz. Forma fundamentala de existenta a materiei in cadrul careia are loc miscarea acesteia. [Sil. -tiu] /<lat. spatium, it. spazio, fr. espace, germ. Spatium

A SPUNE spun 1. tranz. 1) A reda prin cuvinte; a exprima prin grai; a zice. ~ adevarul. ~ pe de rost. ◊ ~ drept a spune adevarul. Cine ar fi putut ~ cine ar fi putut sa creada. A nu ~ nici carc a nu scoate nici o vorba. ~ verde in fata (sau in ochi) a da adevarul pe fata, fara ocolisuri. A-i ~ cuiva inima a presimti. Dupa cum se ~ cu alte cuvinte. ~ povesti a comunica lucruri ireale. 2) (piese muzicale) A produce cu vocea sau cu un instrument; a zice; a canta; a interpreta. 3) (pe cineva cuiva) A prezenta ca vinovat de infaptuirea unor actiuni reprobabile tinute in taina, dand in vileag cu intentii rele; a pari; a denunta. 2. intranz. A purta numele; a se numi; a se chema. Cum iti ~? /<lat. exponere

PROPRIETATE s. f. 1. insusire, calitate caracteristica unui lucru, unei fiinte etc.; caracter distinctiv. 2. calitatea unui cuvant, a stilului etc. de a fi propriu (4). 3. stapanire deplina asupra unui bun material; bunul insusi; avere. (< fr. propriete, lat. proprietas)

SUDA, sudez, vb. I. Tranz. A imbina doua piese metalice realizand intre ele, prin incalzire sau prin presare, in anumite conditii de temperatura si de presiune, o legatura metalica sau chimica. ♦ Fig. A se uni, a se inchega, a se lega. ♦ (Despre oase, ligamente etc.) A se uni, a se lipi (dupa ce au fost rupte sau taiate etc.). ♦ Refl. (Despre elemente ale vorbirii) A se uni formand un singur cuvant; a se aglutina. – Din fr. souder.

CONJUNCTIE, conjunctii, s. f. 1. Parte de vorbire neflexibila care leaga doua propozitii intr-o fraza sau doua cuvinte cu acelasi rol sintactic intr-o propozitie. 2. Pozitie a doi astri care, la un moment dat, au aceeasi longitudine cereasca. [Var.: conjunctiune s. f.] – Din fr. conjunction, lat. conjunctio, -onis.

tirimi adv. – Egal, indiferent. Ngr. ταiρι μοι „mi-e totuna” (Bogrea, Dacor., I, 268). Cuvint rar, putin atestat. Poate Bogrea l-ar fi confundat cu tiromi, vb. (a lenevi, a trindavi), si tiromeala, s. f. (inertie, pasivitate, indolenta), cuvinte din Olt., care par sa fie var. lui aromi cu pref. expresiv ta-, cf. taminda.

NULLA DIES SINE LINEA (lat.) nici o zi fara o linie – Pliniu cel Batran, „Naturalis historia”, 35-36. cuvinte atribuite pictorului Apelles, care considera exercitiul zilnic esential pentru desavarsirea maiestriei artistice. Beethoven si Arghezi le-au luat drept deviza.

ARTICULAT, -A, articulati, -te, adj. 1. (Despre sunete, cuvinte etc.) Pronuntat, rostit deslusit cu ajutorul organelor vorbirii. 2. (Despre substantive sau despre un echivalent al lor) Care are articol. 3. Cu articulatii, format din articulatii. – V. articula.

DESCOPERI vb. 1. v. dezveli. 2. v. gasi. 3. v. inventa. 4. a afla, a ghici, (rar) a banui. (Ai ~ ce am vrut sa spun.) 5. a dezvalui, a revela, (livr.) a decela. (Nu i-am putut ~ marea mea taina.) 6. (rar) a surprinde. (A ~ infractiunea.) 7. a stabili. (El e cel care a ~ etimologia cuvantului.)

IMPORTANTA s. 1. insemnatate, pondere, valoare. (Are o ~ redusa in ansamblu.) 2. insemnatate, valoare. (~ unei descoperiri.) 3. insemnatate, seriozitate, valoare. (~ contributiei sale.) 4. insemnatate, valoare, (fig.) pret. (~ cuvantului scris.) 5. insemnatate, semnificatie, sens, valoare, (fig.) pret. (~ actului Unirii.) 6. insemnatate, solemnitate. (~ momentului.) 7. adancime, insemnatate, profunzime, seriozitate. (~ prefacerilor survenite.)

SCALCIA vb. 1. a (se) deforma, a (se) stramba, (Mold.) a (se) scrombai. (Pantofii s-au ~ prin uzura.) 2. a (se) toci. (I s-au ~ tocurile.) 3. a deforma, a denatura, a poci, a schimonosi, a stalci, a stropsi, (fig.) a schingiui. (A ~ cuvintele, cand vorbeste.)

SPATIU s.n. 1. Forma fundamentala a existentei materiei, inseparabila de aceasta, avand aspectul unui intreg neintrerupt cu trei dimensiuni si care exprima ordinea in care sunt dispuse obiectele si procesele existente concomitent. 2. Intindere nemarginita care cuprinde corpurile ceresti; vazduh. 3. Loc, suprafata, intindere limitata. ◊ (Mil.) Spatiu de siguranta = distanta minima pana la care se pot apropia trupele proprii de obiectivul asupra caruia se trage fara a risca sa fie lovite de focul propriu. 4. Loc (liber) intre doua obiecte; distanta, interval. ◊ Spatiu verde = teren plantat situat pe teritoriul unei asezari. ♦ Distanta cuprinsa intre doua linii orizontale ale portativului. ♦ (Poligr.) Interval alb lasat intre cuvintele sau randurile culese; (p. ext.) instrument care serveste la obtinerea acestei spatieri. 5. (Mat.) Multime de elemente (puncte) avand anumite proprietati. ♦ (Cib.) Totalitatea semnelor acceptate la intrarea sau produse la iesirea unui element de sistem. [Pron. -tiu, pl. -ii. / < lat. spatium, cf. germ. Spatium, it. spazio].

ECHIVOC, -A adj. (Despre un cuvant, o expresie) Care poate fi interpretat in mai multe feluri; ambiguu. ♦ Necuviincios. ♦ (Despre o actiune, o purtare etc.) Indoielnic, ambiguu, suspect. // s.n. cuvant, propozitie cu dublu sens, dintre care un sens este adesea obscen, grosolan; atitudine, purtare, situatie neclara care are mai multe aspecte (dintre care unele sunt neplacute). [< fr. equivoque, it. equivoco, cf. lat. aequus – egal, vox – voce].

PARISILABIC, -A adj. (Despre substantive sau adjective) Care are acelasi numar de silabe la nominativ si la genitiv singular; parisilab. ♦ Declinare parisilabica = declinare in cadrul careia cuvantul nu-si modifica numarul de silabe. [< fr. parisyllabique].

SPATIU s. f. 1. forma fundamentala de existenta a materiei, inseparabila de aceasta, avand aspectul unui intreg neintrerupt cu trei dimensiuni si care exprima ordinea in care sunt dispuse obiectele si procesele. 2. intindere nemarginita care cuprinde corpurile ceresti; vazduh. ♦ ~ aerian = spatiul de deasupra unui stat, supus suveranitatii acestuia; ~ cosmic = spatiul in afara stratosferei Pamantului; ~ maritim = spatiu geografic cuprinzand apele marilor si oceanelor, fundul si subsolul acestora. 3. loc, suprafata, intindere limitata. ♦ (mil.) ~ de siguranta = distanta minima pana la care se pot apropia trupele proprii de obiectivul asupra caruia se trage fara a risca sa fie lovite de focul propriu; ~ mort = portiune de teren dinapoia unei creste sau a unui obstacol in care un obiectiv nu poate fi lovit prin trageri directe. 4. loc intre doua obiecte; distanta, interval. ♦ ~ verde = teren plantat, in perimetrul unei asezari. ◊ distanta cuprinsa intre doua linii orizontale ale portativului. ◊ (poligr.) interval alb lasat intre cuvintele sau randurile culese; (p. ext.) instrument care serveste la obtinerea acestei spatieri. 5. (mat.) multime de elemente (puncte) avand anumite proprietati. ◊ (cib.) totalitatea semnelor acceptate la intrarea sau produse la iesirea unui element de sistem. (< lat. spatium, dupa fr. espace)

LA GARDE MEURT, MAIS NE SE REND PAS (fr.) garda, moare, dar nu se preda – cuvinte de raspuns atribuite generalului Cambronne, comandant in garda imperiala, caruia, in batalia de la Waterloo, englezii i-au cerut sa se predea impreuna cu cei cativa oameni ce-i mai ramasesera.

copaie (copai), s. f. – Albie, troaca dintr-o singura bucata, facuta dintr-o jumatate de trunchi de copac scobit, ca o luntre. Are folosiri multiple, ca albie de spalat, covata de framintat, lighean sau leagan, astfel incit ajunge echivalent al acestor cuvinte. – Mr. cupane, megl. cupana. Sl. (bg. kopanja, sl. kopanja), din sl. kopati, kopajo „a goli” (Cihac, II, 72; Conev 64; DAR), cf. a scobi. Aceleiasi radacini sl. ii apartin copai, vb. (a sapa; a prasi), cf. sb. kopati „a sapa”; copanca, s. f. (Maram., groapa facuta de caderea unui copac), din rut. kopanka „groapa”; copeneata, s. f. (cutie; piulita de pisat), dintr-un cuvint sl. neindentificat.

GEN¹ s. n. 1. fel, soi, varietate. ◊ fel de a fi, maniera, atitudine specifica. 2. diviziune a creatiilor artistice in care intra opere cu trasaturi comune in ceea ce priveste forma, stilul, tema etc. ◊ fiecare dintre diviziunile in care se clasifica operele literare. ◊ stil personal, maniera de a compune. 3. totalitatea lucrarilor muzicale reunite prin tematica, mijloace de expresie etc. 4. categorie gramaticala exprimata prin forma pe care o iau cuvintele pentru a arata sexul fiintelor si care s-a extins prin analogie si la substantivele nume inanimate, precum si la cuvintele flexibile care determina substantivul. 5. (biol.) subdiviziune a unei familii din mai multe specii. 6. (log.) clasa de obiecte care au note esentiale comune, cuprinzand cel putin doua specii. (< lat. genus)

TAC interj. cuvant care imita un tacanit sau zgomotul produs la taierea unui material (cu foarfecele). ◊ Loc. adv. Tac-pac = repede, cat ai clipi din ochi. – Onomatopee.

VECHI veche (vechi) 1) (in opozitie cu nou) Care este facut demult; care este in intrebuintare de mult timp. Oras ~. Haina veche. cuvant ~. ◊ Vorba veche vorba din batrani; proverb. 2) (despre produse agricole) Care este din recolta anilor trecuti. Grau ~. Cartofi ~. ◊ Vin ~ vin avand calitati deose-bite, datorita pastrarii indelungate. 3) (despre alimente, medicamente etc.) Care si-a pierdut proprietatile pozitive; alterat; stricat. Carne veche. 4) (despre persoane) Care este cunoscut de multa vreme. Prieten ~. Colaborator ~. ◊ Lumea veche a) lume care a existat in antichitate; b) oranduire sociala perimata. 5) ( mai ales despre specialisti) Care are experienta bogata intr-un domeniu de activitate; care activeaza de multa vreme. Medic ~. 6) Care vine din vechime; ramas din batrani; batranesc. Idee veche. Metode ~. /<lat. veclus

VERS ~uri n. 1) Rand de poezie format dintr-un sir de cuvinte, asezate potrivit unor anumite reguli de masura si cadenta. 2) Scurta creatie literara in versuri; poezie. ◊ ~uri libere versuri care au diferite masuri. ~uri albe a) versuri fara rima; b) poezie continand astfel de versuri. /<lat. versus, fr. vers, it. verso

CONSTRUCTIE s. f. 1. faptul de a construi; construire. ◊ alcatuire, compunere. 2. cladire, lucrare, edificiu. ◊ (pl.) ramura a economiei nationale care are ca obiect executarea cladirilor. 3. ~ i de masini = ramura a industriei care produce masini, unelte, instalatii, utilaje. 4. grup (stabil) de cuvinte intre care exista anumite raporturi gramaticale. ◊ mod de aranjare a cuvintelor in propozitie si a propozitiilor in fraza. (< fr. construction, lat. constructio)

TACEA, tac, vb. II. Intranz. 1. A nu vorbi nimic. ◊ Expr. A tacea chitic (sau molcom, ca pestele, ca pamantul) = a nu spune nimic. A tacea ca porcul in papusoi (sau in cucuruz) = a tacea spre a nu se da de gol. Tac ma cheama = nu spun o vorba. Tace si face, se spune despre cineva care actioneaza fara vorba multa sau despre cineva care unelteste in ascuns ceva rau. Tace si coace, se zice despre cineva care planuieste in ascuns o razbunare. ♦ Fig. (Despre elementele naturii si despre lucruri personificate). A sta in nemiscare. 2. A inceta sa vorbeasca, a se intrerupe din vorba. ◊ Expr. Ia (sau ian) taci! arata bucuria sau neincrederea in cuvintele cuiva. Taca-ti gura sau taci din gura! = ispraveste! 3. A nu raspunde, a nu riposta. 4. A tainui, a ascunde. ◊ Tranz. Am trecut prin viata, durerile tacand (EFTIMIU). ♦ A nu-si exprima fatis parerea. – Lat. tacere.

A INTELEGE inteleg 1. tranz. 1) (esenta lucrurilor) A-si insusi prin activitatea gandirii; a patrunde cu mintea; a pricepe; a concepe; a sesiza. ◊ A da cuiva sa inteleaga (sau a da de inteles) a face pe cineva sa-si dea seama despre ceva numai printr-o aluzie sau printr-un semn. ~ gluma a primi glumele fara suparare; a avea simtul umorului. 2) (vorbirea orala sau scrisa) A receptiona descifrand sensul. ◊ Se intelege de la sine este de la sine inteles. 3) (persoane) A trata cu ingaduinta; a crede. 4) (urmat de un complement indirect, introdus prin prepozitia din) A avea de profitat; a castiga. N-am inteles nimic din concediu. 2. intranz. : Asa inteleg si eu! asa imi vine la socoteala; asa imi place si mie. ~ de cuvant a tine cont de ce i se spune. /<lat. intelligere

GRATIE s.f. 1. Gingasie, finete, eleganta (in atitudini, in miscari). ♦ (La pl.) Atitudini, cuvinte dragalase; dragalasenii, farmece. ◊ A intra in gratiile cuiva = a obtine bunavointa cuiva. 2. (Rel.) Dar, ajutor supranatural pe care divinitatea l-ar acorda oamenilor pentru a se mantui. 3. Fiecare dintre cele trei zeitati feminine care personificau amabilitatea, veselia, bucuria si frumusetea in mitologia greco-latina. // prep. Cu ajutorul, datorita, multumita. [Gen. -iei. / < lat. gratia, cf. it. grazia].

caterinca (caterinci), s. f. – Flasneta. – Var. cat(i)rinca, catarinca. De la un cintec german care incepea cu cuvintele „Charmante Catherine”, cintat la flasnete (Tiktin; DAR); cf. rut. katerinka, rus. sarmanka. Se considera ca rom. provine din rut., insa ar putea fi si formatie rom., cu suf. -ca.

TRIPLET I. s. n. 1. al treilea dintre trei exemplare de acelasi fel. 2. a treia forma a unor cuvinte de aceeasi provenienta, dar intrate in limba in trei epoci diferite. 3. (fiz.) multiplet din trei linii spectrale. 4. (mat.) multime ordonata avand trei elemente. 5. obiectiv fotografic cu trei lentile. II. s. m. pl. trei fiinte nascute deodata de aceeasi mama; trigemeni (< fr. triplet)

CONCORDANTA s. f. 1. faptul de a concorda; potrivire, acord, corespondenta (II, 1). ♦ concordanta timpurilor = ansamblu de reguli potrivit carora se fixeaza timpul verbului dintr-o propozitie dependenta in acord cu timpul verbului din propozitia regenta; corespondenta timpurilor. ◊ imbinare armonioasa de sunete. 2. (geol.) raportul dintre doua (serii de) straturi care s-au sedimentat continuu. 3. specie evoluata de index (glosar), larg cultivata in filologia anglo-saxona si chiar in cea romanica, constand in listarea cuvintelor, insotite fiecare de un microcontext pertinent pentru intelegerea lor. (< fr. concordance)

SAVANT, -A I. adj., s. m. f. (om de stiinta) cu cunostinte vaste si profunde; erudit. II. adj. 1. care denota multa eruditie. 2. (lingv.; despre cuvinte, constructii) imprumutat (recent) din greaca sau latina; format din elemente grecesti sau latinesti; (p. ext.) folosit de oamneii instruiti, livresc. ◊ care are la baza limbile si cultura greco-latina; cult. ◊ (despre limbi) folosit ca limba de cultura. (< fr. savant)

SINTETIZOR s. n. 1. instrument electric cu claviatura, comutatoare de filtre, posibilitati de memorizare etc., avand o larga paleta de timbre si sonoritati, in muzica electronica, usoara si de film. 2. aparat electronic complex care permite efectuarea sintezei cuvintelor; procesor electronic care reduce redundanta semnalelor vorbirii umane in scopul manipularii lor cu eficienta maxima in diferite sisteme. (< fr. synthetiseur)

ZGAIBA, zgaibe, s. f. ~ 4. (cuvant de ocara) D**c. (din lat. scabere = a se scarpina, cf. alb. zgebe = raie, it. scabbia = raie; in privinta formei, cf. habeat > aiba; etimonul lat. nu a fost acceptat din cauza dificultatii semantice, daca se pleaca de la sensul de raie propriu lui scabies; dar se poate presupune ca etimonul lat. pastra de asemenea intelesul sau etimologic, de mancarime, ceea ce provoaca scarpinatul, sens ce corespunde cuv. rom.)

SEMNIFICATIE s. 1. (LINGV.) acceptie, continut, insemnare, inteles, sens, valoare, (rar) semantica, semantism, (inv.) noima, simt, talc. (~ unui cuvant.) 2. (SEMIOTICA) denotatie. (~ si conotatie.) 3. inteles, ratiune, rost, sens, talc, (inv. si pop.) mestesug, (pop.) noima, (Mold. si Munt.) merchez, (inv.) tocmeala. (Ce ~ are aceasta afirmatie?) 4. inteles, mesaj, sens, talc, (inv.) socoteala. (~ adanca a unei poezii.) 5. sens, talc, (fig.) pret. (Iscat-am frumuseti si ~ii noi.) 6. importanta, insemnatate, sens, valoare, (fig.) pret. (a actului Unirii.)

PROPOZITIE s. f. 1. cea mai simpla unitate sintactica prin care se comunica o judecata, o idee. 2. (log.) imbinare de cuvinte care exprima o ideee completa. 3. (mat.) teorema ajutatoare care serveste demonstratiei unei teoreme mai importante sau stabilirii unui rezultat fundamental. 4. expresie care are un inteles intr-un anumit domeniu. ◊ (inform.) forma propozitionala din simboluri terminale. 5. cea mai mica constructie muzicala, care se incheie printr-o cadenta oarecare. (< fr. proposition, lat. propositio)

DREPTATE, (rar) dreptati, s. f. Principiu moral si juridic care cere sa se dea fiecaruia ceea ce i se cuvine si sa i se respecte drepturile; echitate; faptul de a recunoaste drepturile fiecaruia si de a acorda fiecaruia ceea ce i se cuvine. ◊ Loc. adv. Cu (sau dupa) dreptate = dupa lege, cum se cuvine, in mod just, pe drept, echitabil. Pe buna dreptate = pe drept cuvant, in mod intemeiat. ◊ Expr. A face cuiva dreptate = a repara o nedreptate savarsita cuiva; a recunoaste dreptul cuiva intr-o chestiune oarecare. A avea dreptate = a fi intemeiat in ceea ce spune sau in ceea ce face. A da (cuiva) dreptate = a recunoaste ca ceea ce spune sau face (cineva) este intemeiat, indreptatit, just. ♦ (Pop.) Judecata. – Din dreptatate (inv. „dreptate” < drept + suf. -atate).

acioaie, s. f. – Bronz (sau alt aliaj). – Var. cioaie. < It. acciaio „otel” (Hasdeu), etimon respins de DAR, insa admis de Candrea si Scriban. Este unul din putinele cuvinte it. intrate in vechime in limba populara, probabil pe filiera comerciala. Schimbarea semantica, ce constituie principala obiectie a DAR, este posibila, daca se are in vedere faptul ca uzul popular indica prin acioaie orice aliaj, fara a fi posibila o identificare mai exacta.

TAUTOLOGIE, tautologii, s. f. 1. Greseala de limba care consta in repetarea inutila a aceleiasi idei, formulata cu alte cuvinte; cerc vicios, pleonasm. 2. Fenomen sintactic care consta in repetarea unor cuvinte cu acelasi sens, dar cu functiuni diferite, marcate de obicei prin deosebire de intonatie sau de forma si care, exprimand identitatea celor doi termeni, are rolul de a sublinia o calitate sau o actiune. 3. (Log.) Judecata in care subiectul si predicatul sunt exact aceeasi notiune. 4. Expresie din logica simbolica, care, in limitele unui sistem formal, este adevarata in orice interpretare. [Pr.: ta-u-] – Din fr. tautologie, lat. tautologia.

SEMANTICISM s. n. curent in lingvistica contemporana care sustine ca principala problema a filozofiei ar fi limba, pe care o identifica cu logica si cu realitatea obiectiva, incercand sa inlocuiasca cercetarea stiintifica a realitatii cu analiza formala a sensului cuvintelor. (< rus. semantitism)

VALENTA s. f. 1. marime care arata numarul de atomi de hidrogen (sau echivalenti ai acestuia) cu care se poate combina un atom al unui anumit element sau un radical. 2. (fig.) valoare, semnificatie; posibilitate (de dezvoltare). 3. capacitate de combinare a unui cuvant cu alte cuvinte, in functie de continutul notional si semantic al acestuia. (< fr. valence)

AUXILIAR, -A, auxiliari, -e, adj., s. n. 1. Adj., s. n. (Element) care ajuta la ceva, care se afla pe plan secundar fata de ceva principal; (element) ajutator. ♦ (Parte de vorbire) care exprima raporturi intre cuvinte; (verb) care ajuta la formarea timpurilor si a modurilor compuse. 2. Adj. (Mat.) Cu ajutorul caruia se poate rezolva mai usor o problema. [Pr.: a-u-gzi-li-ar] – Din fr. auxiliaire, lat. auxiliaris.

NOIMA, noime, s. f. 1. Inteles, sens, continut (al unui cuvant sau enunt); rost. ◊ Loc. adj. si adv. Cu noima = logic, cu judecata; intelept, cuminte. Fara (nici o) noima = fara sens, fara judecata; prostesc, absurd. ◊ Expr. A nu avea (nici o) noima = a fi fara sens, absurd. 2. (Pop.) Menire, tel, scop; motiv, cauza. 3. (Rar) Simbol, conventie. – Din ngr. noima.

KILO- (‹ fr. {s}; gr. khilioi „mie”) 1. Element de compunere care intra in denumirea unitatilor de masura pentru a exprima multiplicarea cu o mie de ori; are simbolul k si se scrie inaintea simbolului unitatii de masura (ex. kilometru). 2. (INFORM.) Element de compunere care indica multiplicarea de 2¹⁰, adica 1024, a cantitatii de informatiei desemnata de cuvantul pe care il preceda (ex. kilobyte, kilooctet).

PAPAGAL, papagali, s. m. 1. Nume dat mai multor pasari tropicale cataratoare, cu ciocul mare si incovoiat, cu pene felurit si viu colorate, care, dresate, pot repeta sunete articulate. ◊ Expr. (Fam.) A avea papagal = a vorbi mult (si convingator), a fi bun de gura. ◊ Compus: papagal-tiganesc = stancuta: papagal-de-brazi = forfecuta. ♦ Epitet dat unei persoane care repeta mecanic parerile sau cuvintele altuia. ♦ Fig. (Fam. si peior.) Gura (ca organ al vorbirii). 2. Cleste cu dinti, folosit la lucrarile de montare sau de reparare a tevilor. – Din ngr. pap(p)aghal(l)os, it. pappagallo.

PRIMITIV, -A, primitivi, -e, adj. 1. – Din perioada de la inceputul societatii umane; stravechi. ♦ Care se afla pe treapta cea mai de jos a dezvoltarii (sociale). 2. Care are un caracter simplu, rudimentar; (despre oameni si despre manifestarile lor) salbatic; p. ext. necivilizat, necioplit, grosolan. 3. Care se refera la inceputul istoric al existentei sale, care se afla in starea de la inceput; originar, primar. ♦ (Despre cuvinte) Care serveste ca element de baza pentru formarea de derivate; primar. ♦ (In sintagma) Culori primitive = cele sapte culori ale spectrului solar. ♦ (Substantivat, m. pl.) Denumire data pictorilor adepti ai primitivismului (2). – Din fr. primitif, lat. primitivus.

PRIVATIV ~a (~i, ~e) 1) Care are proprietatea de a priva; care lipseste pe cineva de ceva. Pedeapsa ~a de libertate. 2) Care tine de privatiune; propriu privatiunii. 3) gram. (despre afixe) Care exprima lipsa, excluderea, atribuind cuvantului derivat un sens opus celui de baza. /<fr. privatif

flaimuc s. m. Om prost, neghiob, nerod. – Origine necunoscuta. cuvantul a fost popularizat de Alecsandri, prin intermediul unui personaj numit Flaimuc (Seineanu, Semasiol., 172). Numele poate veni de la vreo comedie germana din vremea aceea; in compunerea lui s-ar putea recunoaste germ. frei mucken „a barfi neingradit”. Nu este posibila interpretarea lui Scriban, care pleaca de la germ. verflucher „blestemat” (cf. Iordan, BF, VII, 261). – [3418]

COMPUS, -A I. adj. alcatuit din mai multe elemente. ♦ (gram.) timp ~ = timp format cu ajutorul verbelor auxiliare; frunza ~a = frunza avand limbul alcatuit din mai multe foliole, dispuse pe un ax; inflorescenta ~a = inflorescenta din mai multe inflorescente simple; fruct ~ = fruct provenind dintr-o asemenea inflorescenta. II. s. n. cuvant rezultat prin compunere (3). III. s. m. combinatie (3). (<compune)

c***i (-desc, -it), vb. – A avea contact carnal, a copula. Tig. kur-, part. kurdo „futuere” (Graur 142; Juilland 163); probabil apropiat de coarda prin etimologie populara. – Der. coarda, s. f. (p*********a); c******a, s. f. (copulatie). Sint cuvinte de argou.

CALD, -A, calzi, -de, adj. 1. Care se gaseste la o temperatura relativ inalta (fara a fi fierbinte) fata de mediul ambiant sau corpul omenesc; care da senzatia de caldura. ◊ Expr. Nu-i tine nici de cald, nici de rece sau nu-i e nici cald, nici rece = nu-l intereseaza, ii este indiferent. Nici calda, nici rece = asa si asa, nici asa, nici asa. (Substantivat) Ma ia cu cald = sunt cuprins de fierbinteala, am febra. ♦ Fierbinte, incins. ♦ (Despre paine) Proaspat. ♦ (Despre imbracaminte) Calduros, gros. 2. (Despre zone, regiuni, tari etc.) Cu temperatura constant ridicata in tot cursul anului. ♦ 3. Fig. Aprins, infocat; patimas, prietenos, afectuos. cuvinte calde. Privire calda. ♦ 4. Fig. (Despre vesti, stiri, informatii etc.) De ultima ora, recent. – Lat. caldus (= calidus).

INTRA vb. 1. a merge, a pasi, a patrunde. (Au ~ in casa.) 2. a veni. (~ te rog in casa!) 3. v. baga. 4. v. incapea. 5. v. ajunge. 6. v. infige. 7. v. patrunde. 8. v. angaja. 9. v. inrola. 10. v. adera. 11. a patrunde, a trece. (Acest cuvant a ~ in limba literara.) 12. a se stramta, a se strange. (Panza a ~ la apa.) 13. v. cuprinde. 14. v. consuma.

ORTOGRAFIE (‹ lat.; ngr.; {s} orto- + graphe „scriere”) s. f. (LINGV.) Ansamblu de scrierea corecta a cuvintelor unei limbi; aplicarea practica a acestor reguli. Exista doua tipuri principale de o.: fonetica, atunci cand scrierea reda pronuntarea limbii literare, si etimologica, atunci cand scrierea reflecta aspectul mai vechi al cuvintelor, mult depasit de pronuntare (de ex. in limbile franceza si engleza). Ortografia limbii romane este in general fonetica; incepand din 1860, cand s-a introdus scrierea oficiala cu litere latine, au existat numeroase sisteme ortografice, care oglindesc disputele reprezentantii curentului fonetic si al celui etimologic. Actuala o. se bazeaza, in cea mai mare parte, pe principiul fonetic sau fonematic, a carui aplicare este limitata uneori de principiile gramaticale sau de principiul etimologic, care impune exceptii in scrierea unor cuvinte vechi si a unor neologisme. ♦ Modul in care cineva scrie cuvintele.

A ZICE zic 1. tranz. 1) A reda prin cuvinte; a exprima prin grai; a spune. ◊ Ce mai zici? ce mai faci? Va sa zica adica; prin urmare. 2) A enunta cu fermitate; a afirma. 3) A aduce ca obiectie; a obiecta. Ai ce zice? 4) A gasi de cuviinta; a crede; a considera; a socoti. ◊ Sa zicem a) sa admitem; b) de exemplu. 5) (piese muzicale) A produce cu vocea sau cu un instrument; a canta, a interpreta; a executa. 2. intranz. A purta numele; a se numi; a se chema. /<lat. dicere

CONCATENATIE s. f. 1. figura de stil constand in inlaturarea membrelor unei perioade prin cuvinte imprumutate de la un membru precedent; inlantuire retorica de anadiploze succesive; conexiune; epiploca. 2. (lingv.) inlantuire de elemente vecine, in plan sintagmatic; (p. ext.) inlantuire de elemente constitutive (cauze si efecte, termeni ai unui silogism etc.); juxtapunere. (<fr. concatenation, lat. concatenatio)

fara s. f. – Casta, rasa. – Mr. fara. Ngr. φαρα, cf. alb. fare (Meyer 100; Philippide, II, 641), bg. fara (Berneker 279). Pare sa provina din longob. fara (Puscariu, Dacor., VII, 293; Giuglea, Dacor., II, 396; DAR), si a fost citat ca element v. germ. in rom., nejustificat, se pare, intrucit este vorba de un cuvint imprumutat dintr-un idiom balcanic, in epoca recenta. In acelasi timp, este cuvint incert, intrebuintat de patru ori de Petru Maior, care foloseste adesea cuvinte mr. (si acesta pare a fi cazul lui fara) si o data intr-un text popular din Hateg, in care este posibil sa fie o patrundere a mr. Dupa Mladenov 660, cuvintul ar fi de origine tc.

COMPARATIE, comparatii, s. f. 1. Examinare a doua sau a mai multor lucruri, fiinte sau fenomene, facuta cu scopul de a se stabili asemanarile si deosebirile dintre ele. ◊ Grad de comparatie = forma pe care o ia adjectivul si unele categorii de adverbe pentru a arata masura mai mica sau mai mare in care un substantiv sau un verb poseda insusirea sau caracteristica exprimata de acel adjectiv sau adverb. Termen de comparatie = cuvant, expresie sau notiune care serveste pentru a compara ceva. ◊ Expr. In comparatie cu... = comparativ, fata de... A nu suferi comparatie = a fi mai presus de orice alt obiect sau fiinta cu care ar putea fi comparat. 2. Figura de stil care consta in alaturarea a doua obiecte, persoane, actiuni etc. pe baza unor insusiri comune. [Var.: (inv.) comparatiune s. f.] – Din lat. comparatio, -onis.

RADICAL, -A I. adj. 1. din temelie, complet; fundamental, de baza; (adv.) radicalmente. ◊ (despre tratament, medicamente etc.) care vindeca complet. 2. care preconizeaza reforme mari, actiuni hotaratoare. ◊ (despre oameni sau grupari politice; (si s. m.) care preconizeaza o serie de reforme in activitatea sociala. 3. care cuprinde radacina cuvantului. II. s. m. 1. (mat.) numar care, ridicat la o putere, da numarul dat; radacina. ◊ simbol matematic care arata operatia de extragere de radacina. ◊ axa ~a = locul geometric al punctelor din plan care au aceeasi putere fata de doua cercuri date, reprezentat printr-o dreapta perpendiculara pe linia care uneste centrele cercurilor; plan ~ = locul geometric al punctelor din spatiu avand aceeasi putere fata de doua sfere date, reprezentat printr-un plan. 2. grup atomic care ramane neschimbat intr-o reactie chimica si care, in mod obisnuit, nu exista in stare libera. 3. (lingv.) element primitiv, ireductibil din punct de vedere morfologic, comun mai multor cuvinte care constituie o familie si contine sensul lexical al cuvantului; radacina. (< fr. radical, lat. radicalis, germ. Radikal)

declinatiune f. (lat. declinatio, -onis). Gram. Sir de forme numite cazuri pin care trec, in unele limbi, cuvintele declinabile. Astr. Departarea unei stele de ecuatoru ceresc. Unghi pe care-l face acu magnetic la est ori la vest in raport cu meridiana. – Si -atie si (in gram.) mai des -are.

GRAI, graiuri, s. n. 1. Glas, voce. ◊ Loc. adv. Intr-un grai = intr-un glas, toti deodata. ◊ Expr. A prinde (sau a da) grai = a incepe sau a se hotari sa vorbeasca. A-i pieri (sau a-si pierde) graiul = a nu mai putea sa vorbeasca (de emotie, de frica etc.), a amuti; a nu mai avea ce sa spuna. 2. Facultatea de a vorbi. ◊ Loc. adv. Prin viu grai = oral. 3. Limba. ♦ Fel de a vorbi. 4. Unitate lingvistica subordonata dialectului, caracteristica pentru o regiune mai putin intinsa; p. ext. dialect. 5. (Rar) Vorba, cuvant. – Din grai (derivat regresiv).

oteri (oteresc, oterit), vb. refl. – 1. A strica gustul unei mincari, a irita, a strepezi dintii. 2. A se dezgusta, a se incrunta. – 3. A se supara, a se bosumfla. – Var. otari, otari. Origine indoielnica. Trebuie sa aiba legatura cu sb. ceriti se „a ride sarcastic” (Scriban), bg. ocervam „a-si arata coltii” (Candrea), bg. cerja se „a lua un medicament”, rus. sceriti (Rosetti, Studii ling., 28); dar baza comuna a acestor cuvinte nu este clara. Oricum, nu e posibila der. din sl. ostriti „a ascuti” (Cihac, II, 235), nici din lat. obterrere (Capidan, Dacor., III, 762). Der. oterime, s. f. (Mold., dezgust); oteros, adj. (Mold., inv., groaznic).

PAZ, Octavio (1914-1998), poet si eseist mexican. Fondator a numeroase publicatii literare si politice; participant la Razboiul Civil din Spania. Numeroase calatorii in S.U.A., Franta, Japonia, India s.a., care i-au influentat opera. Dupa debutul sau suprarealist („Radacina omului”), se orienteaza catre o lirica de mare bogatie imagistica si expresie somptuoasa, cultivand motivele iubirii, singuratatii si mortii („Piatra de Soare”, „Salamandra”, „Anotimpul violent”, „Libertate pe cuvant”); a experimentat si poezie spatiala („Versantul estic”). Eseurile sale sunt marturia unui talent puternic ancorat in realitatile mexicane, deschis la toate formele culturii („Labirintul singuratatii”, „Semnele in rotatie”, „Conjunctii si disjunctii”, „Canibalul umanist”). Premiul Nobel pentru literatura (1990).

ANGAJAMENT s. 1. asigurare, cuvant, fagaduiala, fagaduinta, legamant, promisiune, vorba, (astazi rar) parola, (inv. si reg.) juruita, (reg.) fagada, (Transilv.) tagadas, (Mold.) juruinta, (inv.) promitere, sfatuit, (turcism inv.) bacalam. (Si-a tinut ~ul.) 2. indatorire, obligatie, sarcina, (pop.) legatura. (Ce ~e ai?)

VALOARE s. 1. (MAT.) (inv.) pret. (Cifra O nu are adesea nici o ~.) 2. (MAT.) valoare absoluta modul. 3. v. pret. 4. v. curs. 5. v. bun. 6. v. putere. 7. putere, valabilitate. (Actul acesta are ~ de lege.) 8. v. sens. 9. eficacitate, putere. (~ nutritiva.) 10. calitate, insusire. (~ deosebita a unui produs de arta.) 11. v. nivel. 12. v. capacitate. 13. merit, (inv.) vrednicie. (Lipsit de orice ~.) 14. v. importanta. 15. v. insemnatate. 16. v. seriozitate. 17. importanta, insemnatate, (fig.) pret. (~ cuvantului scris.) 18. importanta, insemnatate, semnificatie, sens, (fig.) pret. (~ actului Unirii.)

SUBORDONARE, subordonari, s. f. Actiunea de a subordona si rezultatul ei; dependenta. ♦ (Log.) Raport de concordanta intre doua notiuni, de la notiunea subordonata speciei la notiunea gen. ♦ Raport sintactic intre doua elemente lingvistice (cuvinte, constructii, propozitii), dintre care unul depinde din punct de vedere gramatical de celalalt. ♦ Raport de ierarhie intre organele puterii de stat sau intre cele ale administratiei de stat, ori intre acestea si organele puterii care le-au ales, in temeiul caruia organul superior indrumeaza si controleaza activitatea organului inferior. – V. subordona.

SENS s. I. 1. (LINGV.) acceptie, continut, insemnare, inteles, semnificatie, valoare, (rar) semantica, semantism, (inv.) noima, simt, talc. (~ul unui cuvant.) 2. v. semnificatie. 3. coerenta, logica, noima, sir. (Vorbeste fara ~.) 4. justificare, logica, motivare, noima, ratiune, rost, temei. (Nu vad ~ul acestei decizii.) 5. inteles, mesaj, semnificatie, talc, (inv.) socoteala. (~ul adanc al unei poezii.) 6. semnificatie, talc, (fig.) pret. (Iscat-am frumuseti si ~uri noi.) 7. v. scop. 8. importanta, insemnatate, semnificatie, valoare, (fig.) pret. (~ul actului Unirii.) II. 1. directie, parte. (In ce ~ o iei?) 2. directie, latura, parte. (Din toate ~urile veneau spre noi.) 3. cale, directie, linie. (Ce ~ va urma aceasta dezvoltare?) 4. directie, linie, orientare. (~ul luat de un fenomen.) 5. chip, fel, gen, maniera, mod, (rar) spirit. (Se pot face si alte observatii in acelasi ~.)

FUNCTIONAL, -A I. adj. 1. util, practic. ◊ care indeplineste conditiile pentru a fi folosit. 2. referitor la functiile organice sau psihice. ♦ maladie ~a = boala care afecteaza functionarea unui organ. 3. referitor la o functie matematica sau chimica. ♦ (mat.) analiza ~a = ramura a matematicii care studiaza diferitele clase de functii. 4. cuvant ~ = cuvant care indica o relatie gramaticala (prepozitie, conjunctie etc.). 5. lingvistica ~a = studiu al elementelor lingvistice din punctul de vedere al functiei lor in structura unei limbi. II. s. f. (mat.) functie definita de o multime de functii avand valori reale. (< fr. fontionnel)