Rezultate din textul definițiilor
INTERVENI, intervin, vb. IV. Intranz. 1. A veni intre..., a veni la mijloc, a intra in actiune; spec. a lua cuvantul, a intra in vorba. ♦ A se amesteca spre a mijloci o impacare, o intelegere etc., a face un demers in favoarea cuiva sau pentru ceva; a starui pe langa o persoana influenta spre a obtine ceva in favoarea cuiva sau a sa. 2. A se ivi, a surveni, a se intampla. A interveni o schimbare. – Din fr. intervenir, lat. intervenire.
INTERVENI vb. IV. intr. 1. A lua parte la ceva, a intra in actiune; (spec.) a intra in vorba, a lua cuvantul. ♦ A face o mediatie, un demers in favoarea cuiva sau pentru ceva; (peior.) a starui pe langa o persoana influenta spre a obtine ceva in favoarea cuiva. 2. A se intampla, a surveni, a se ivi. [P.i. intervin si interviu, conj. -vina. / < it., lat. intervenire, fr. intervenir].
ISEGORIE s. f. termen care desemna, in democratia sclavagista ateniana dreptul egal al fiecarui cetatean de a lua cuvantul spre a se pronunta in treburile publice. (cf. gr. isegoreo, a vorbi cu egala libertate)
INTRERUPE vb. I. tr., refl. a (se) rupe continuitatea unui lucru, a (se) opri brusc (o lucrare, o actiune etc.) II. tr. a lua cuvantul cuiva in timp ce vorbeste. (dupa fr. interrompre)
PREGATI vb. 1. a (se) prepara, (pop.) a (se) gati, (inv.) a (se) gotovi. (Se ~ de drum.) 2. a aranja, a prepara. (~ cele necesare pentru drum.) 3. (inv.) a tocmi. (I-a ~ primirea.) 4. a (se) prepara, (inv. si reg.) a (se) griji. (A ~ totul.) 5. v. gati. 6. v. pune. 7. a aranja, a face. (~ patul.) 8. v. forma. 9. v. instrui. 10. v. invata. 11. v. medita. 12. a se prepara. (Tocmai se ~ sa ia cuvantul.)
PREPARA vb. 1. v. pregati. 2. a aranja, a pregati. (~ cele necesare pentru drum.) 3. a (se) pregati, (inv. si reg.) a (se) griji. (A ~ totul.) 4. v. gati. 5. v. invata. 6. v. medita. 7. a se pregati. (Tocmai se ~ sa ia cuvantul.)
GEN ~uri n. 1) Grup de fiinte sau de obiecte care se caracterizeaza printr-o anumita insusire; fel; soi; specie; categorie. 2) Fel de a fi al cuiva; natura. 3) biol. Categorie sistematica inferioara familiei si superioara speciei. ~ul felinelor. 4) gram. Categorie gramaticala care indica forma ce o iau cuvintele pentru a indica sexul fiintelor pe care le denumesc (extinzandu-se si la numele de lucruri). ~ul masculin. ~ul neutru. 5) (in teoria literaturii si a artei) Grup de opere caracterizate prin trasaturi asemanatoare (in ce priveste tema, stilul, forma etc.). ~ epic. ~ muzical. ◊ Pictura de ~ pictura care reprezinta aspecte ale vietii cotidiene. /<lat. genus, ~eris
A INTERVENI intervin intranz. 1) A intra intr-o actiune; a se incadra in cursul unui proces (influentand desfasurarea acestuia). 2) a lua cuvantul (intr-o discutie); a-si expune opiniile (in cadrul unei dezbateri). 3) A face o solicitare sau un demers (in favoarea cuiva). 4) A se produce intre timp si pe neasteptate; a surveni. /<fr. intervenir, lat. intervenire
GEN s.n. 1. Fel, soi, varietate. ♦ Fel de a fi, maniera, atitudine specifica. 2. Diviziune a creatiilor artistice in care intra opere cu trasaturi comune in ceea ce priveste forma, stilul, subiectul, tema etc. ♦ Fiecare dintre diviziunile in care se clasifica operele literare. ♦ Stil personal, maniera de a compune. 3. Totalitatea lucrarilor muzicale clasificate in functie de tematica, mijloace de exprimare etc. 4. Categorie gramaticala exprimata prin forma pe care o iau cuvintele pentru a arata sexul fiintelor si care s-a extins prin analogie si la substantivele nume neinsufletite, precum si la cuvintele flexibile care determina substantivele. 5. (Biol.) Subdiviziune a unei familii care cuprinde mai multe specii sau varietati cu trasaturi comune importante. // (Si in forma geno-) Element prim de compunere savanta cu semnificatia „(referitor la) neam”, „origine”, „generatie”. [< lat. genus].
ANTEVORBITOR, -OARE s.m. si f. Persoana care vorbeste intr-o adunare publica, considerata in raport cu cei care iau cuvantul ulterior. [< ante- + vorbitor, dupa germ. Vorredner].
INTRERUPE vb. III. tr., refl. A (se) rupe continuitatea unui lucru, a (se) opri brusc (o lucrare, o actiune etc.). ♦ a lua cuvantul cuiva in timp ce vorbeste. [P.i. intrerup, perf. s. -rupsei, part. -rupt, var. intrerumpe vb. III. / dupa fr. interrompre].
GEN1 s. n. 1. fel, soi, varietate. ◊ fel de a fi, maniera, atitudine specifica. 2. diviziune a creatiilor artistice in care intra opere cu trasaturi comune in ceea ce priveste forma, stilul, tema etc. ◊ fiecare dintre diviziunile in care se clasifica operele literare. ◊ stil personal, maniera de a compune. 3. totalitatea lucrarilor muzicale reunite prin tematica, mijloace de expresie etc. 4. categorie gramaticala exprimata prin forma pe care o iau cuvintele pentru a arata sexul fiintelor si care s-a extins prin analogie si la substantivele nume inanimate, precum si la cuvintele flexibile care determina substantivul. 5. (biol.) subdiviziune a unei familii din mai multe specii. 6. (log.) clasa de obiecte care au note esentiale comune, cuprinzand cel putin doua specii. (< lat. genus)
ANTEVORBITOR, -OARE, antevorbitori, -oare, s. m. si f. Persoana care vorbeste intr-o adunare publica, considerata in raport cu cei care iau cuvantul ulterior. – Din ante- + vorbitor (dupa germ. Vorredner).
IA interj. 1. cuvant prin care se atrage atentia ascultatorului asupra unui indemn care i se va adresa; ian! 2. Iata! iaca1! uite! vezi! ian! ◊ Expr. Ia asa = numai asa, fara nici o intentie precisa. 3. Arata indiferenta fata de ceea ce urmeaza. 4. Introduce un raspuns. Unde te duci? – Ia, pana la colt. Cf. bg. ja.
SILEPSA, silepse, s. f. Constructie sintactica in care cuvintele se acorda dupa asociatii logice si nu dupa regulile gramaticale obisnuite; p. ext. figura de stil in care se foloseste o astfel de constructie sintactica si in care un cuvant este luat atat in sensul propriu, cat si in cel figurat. – Din fr. syllepse, lat., ngr. syllepsis.
A IMPRUMUTA imprumut tranz. 1) (bani sau lucruri) A da pentru un timp (cu conditia restituirii). Cat vrei sa-ti imprumut? 2) (bani sau lucruri) A lua pentru un timp (cu conditia restituirii). ~ o suma mica. 3) fig. (obiceiuri, cuvinte) A lua si a adopta de alte popoare; a importa. ~ o tema folclorica. /Din imprumut
BARIGLOSIE s.f. (Med.) Dificultate in pronuntarea cuvintelor. [Gen. -iei. /< fr. baryglossie, cf. gr. barys – greu, glossa – limba].
DISIMILATIE s.f. Modificare sau disparitie a unui sunet dintr-un cuvant sub influenta unui alt sunet identic sau asemanator din acelasi cuvant. [Gen. -iei, var. disimilatiune s.f. / cf. fr. dissimilation].
PALINGRAFIE s.f. Tendinta patologica de a repeta in scris aceleasi propozitii sau cuvinte. [Gen. -iei. / < germ. Palingrafie, cf. gr. palin – din nou, graphein – a scrie].
PARALEXIE s.f. Tulburare a vorbirii constand in citirea deformata a cuvintelor. [Gen. -iei. / < fr. paralexie, cf. gr. para – langa, lexis – dictiune].
PROZODIE s.f. 1. Disciplina care se ocupa cu studiul versificatiei din punctul de vedere al raportului dintre silabe in vers, considerate dupa accent sau dupa lungime. 2. Stiinta gruparii cuvintelor in unitati ritmice. V. metrica. ♦ (P. ext.) Pronuntare ritmica a cuvintelor. [Gen. -iei, var. prosodie s.f. / cf. fr. prosodie, it., lat. prosodia].
ACRIBOLOGIE s.f. 1. Studiul preciziei maxime in cercetarea stiintifica. 2. Precizie in folosirea cuvintelor; alegere riguroasa a cuvintelor. [Gen. -iei. / < fr. acribologie, cf. gr. akribes – exact, logos – studiu].
CATAFAZIE s.f. Tulburare a vorbirii, constand in repetarea mecanica a aceleiasi fraze sau acelorasi cuvinte. [Gen. -iei. / < fr. cataphasie, cf. gr. kata – in jos, phasis – vorbire].
FORMA s.f. 1. Infatisare, aspect exterior; contur. ♦ (Fil.) Categorie filozofica ce desemneaza modul de existenta, de organizare interna, interactiunea si legaturile reciproce dintre elementele constitutive ale obiectului. ♦ Stabilirea de maxima capacitate de efort a organismului, obtinuta prin antrenament; conditie fizica buna. ◊ A fi in forma = a fi, a se afla in cele mai bune conditii. 2. Totalitatea mijloacelor prin care se exprima continutul unei opere de arta (mai ales de literatura). 3. Fel, chip, mod. ♦ Mod de organizare, de conducere politica, sociala etc. 4. Dispozitie legala de procedura. ◊ Viciu de forma = nerespectare a unei dispozitii de procedura care atrage anularea unui act sau a unei hotarari judecatoresti. 5. Aspect pe care il ia un cuvant pentru a indeplini o functie gramaticala. 6. Stare de agregare a corpurilor. 7. (Metal.) Negativul in care se toarna o piesa. ♦ (Poligr.) Cutie de otel in care se toarna litere; zat al unei pagini. 8. (Mat.) Fiecare dintre expresiile analitice sub care poate fi pusa aceeasi relatie. ♦ Polinom omogen. [< fr. forme, it., lat. forma].
MASCULIN, -A adj. 1. De mascul; barbatesc. ◊ Gen masculin = forma pe care o ia un cuvant (substantiv, pronume etc.) pentru a denumi o fiinta sau un lucru considerat de s*x barbatesc sau care este in legatura cu un astfel de nume. 2. (Despre rime) Care rimeaza pe ultima silaba accentuata. [Cf. fr. masculin, lat. masculinus].
PALILALIE s.f. (Med.) Tulburare a vorbirii care consta in repetarea involuntara a unor propozitii sau cuvinte. [Gen. -iei. / < fr. palilalie, cf. gr. palin – din nou, lalein – a vorbi].
PARALOGIE s.f. (Rar) Transformare analogica a formei unui cuvant prin asemanarea lui formala cu alt cuvant. [Gen. -iei. / < fr. paralogie, cf. gr. para – langa, logos – cuvant].
PARAMNEZIE s.f. Boala manifestata prin slabirea memoriei, caracterizandu-se prin aceea ca bolnavul uita sau confunda cuvintele. [Gen. -iei. / < fr. paramnesie, cf. gr. para – alaturi, mnesis – memorie].
SILEPSA s.f. Constructie sintactica in care acordul se face potrivit ideii care predomina in mintea vorbitorului si nu conform regulilor gramaticale; sineza; (p. ext.) figura de stil in care un cuvant este luat atat in intelesul lui propriu, cat si in cel figurat. [< fr. syllepse, cf. lat., gr. syllepsis].
TAHILALIE s.f. (Med.) Vorbire precipitata, cu debit mare de cuvinte. [Gen. -iei. / < fr. tachylalie, cf. gr. tachys – rapid, lalein – a vorbi].
INTERVENTIE s. f. 1. participare, intrare intr-o actiune; luare de cuvant. ◊ invazie armata sau amestec al unui stat in treburile interne ale altui stat. 2. (med.) operatie. 3. efort indreptat spre un anumit scop. ◊ mijlocire, mediatie. ◊ (peior.) staruinta pe langa o persoana influenta pentru a obtine favoruri. 4. (jur.) introducere in litigiu a unui tert, la cererea sa. (< fr. intervention, lat. interventio)
SILEPSA s. f. 1. constructie sintactica in care acordul se face dupa sens si nu dupa regulile gramaticale; sineza. 2. procedeu prin care un cuvant este luat atat in inteles propriu, cat si figurat. (< fr. syllepse, lat., gr. syllepsis)
cuvant ~inte n. 1) Unitate de baza a vocabularului constand dintr-un sunet sau un complex de sunete carora le corespund unul sau mai multe sensuri. ◊ Intr-un ~ in rezumat; pe scurt. Cu alte ~inte a) altfel spus; b) in concluzie. Joc de ~inte echivoc creat prin asocierea cuvintelor apropiate dupa forma, dar diferite din punct de vedere al continutului. 2) Ganduri, idei exprimate prin vorbe; spusa. ◊ A pune un ~ bun a faceo interventie pentru cineva. ~ introductiv text plasat la inceputul unei carti, in care se fac anumite comentarii la carte; prefata; cuvant inainte. A lua ~antul a vorbi in fata unui public. 3) Angajament pe care si-l ia cineva; fagaduiala; promisiune. ◊ A-si tine ~antul (sau a se tine de ~) a indeplini o promisiune facuta. Om de ~ om ce nu face promisiuni desarte. 4) Punct de vedere particular; judecata; pozitie; considerent; opinie; parere. A-si spune ~antul. 5) Temei al unei actiuni. ◊ Sub ~ ca... pentru motivul ca... Cu drept ~ pe buna dreptate. /<lat. conventus
FORMA ~e f. 1) Expresie exterioara determinata de un anumit continut. 2) Aspect exterior al unui obiect. ~ sferica. ◊ (A fi) in ~ a se afla in conditii fizice bune. 3) Totalitate a mijloacelor de expresie, folosite la redarea continutului de idei al unei opere de arta. ~ artistica. 4) lingv. Latura materiala a unitatilor de limba. ◊ ~ gramaticala aspect luat de un cuvant pentru a exprima un sens gramatical. 5) Model stabilit. Act intocmit dupa toate ~ele. 6) Mod de conducere. ~ de stat. 7) fig. Aparenta care este in contradictie cu continutul interior. 8) Piesa confectionata dintr-un material dur, in care se toarna un amestec pentru a-i da o anumita configuratie. ~ de turnatorie. [G.-D. formei] /<fr. forme, lat. forma
ALTERCATIE s.f. Cearta; disputa violenta, schimb de cuvinte grele. [Gen. -iei, var. altercatiune s.f. / cf. fr. altercation, lat. altercatio].
OMONIMIE s.f. Faptul sau insusirea de a fi omonim; situatia in care se afla doua sau mai multe cuvinte omonime. [Gen. -iei, var. h*******e s.f. / cf. fr. h*******e].
INCORPORATIE s.f. 1. Incorporare. 2. Constructie gramaticala specifica unor limbi, constand in aceea ca se include complementul in verb, sudandu-se cu el si dand nastere unui nou cuvant compus. [Gen. -iei, var. incorporatie, incorporatiune. / < fr. incorporation].
BRADILALIE s.f. Ritm lent in articularea cuvintelor; bradiartrie. [Gen. -iei. / < fr. bradylalie, cf. gr. bradys – lent, lalein – a vorbi].
PARAGRAFIE s.f. Boala care consta in deformarea sau substituirea cuvintelor scrise. [Gen. -iei. / < fr. paragraphie, cf. gr. para – langa, graphein – a scrie].
PARALALIE s.f. Tulburare a vorbirii, constand in dificultatea de a gasi cuvantul potrivit. [Gen. -iei. / < fr. paralalie, cf. gr. para – langa, lalein – a vorbi].
BUNIC ~ci m. 1) (folosit si drept cuvant de adresare) Barbat luat in raport cu nepotii sai; tatal tatalui sau al mamei; tata-mare. 2) la pl. Parintii parintilor. 3) la pl. Persoana care apartine generatiilor precedente; stramos; strabun. /bun + suf. ~ic
ARMONIE s.f. 1. Combinare simultana a mai multor sunete in conformitate cu anumite legi. ♦ Imbinare melodioasa a mai multor sunete (muzicale sau vorbite). ♦ Parte a teoriei muzicii care se ocupa cu studiul acordurilor in compozitie. ◊ Armonie imitativa = efect stilistic obtinut prin imbinarea unor cuvinte ale caror sunete imita un sunet din natura sau chiar printr-un singur cuvant onomatopeic. 2. Potrivire a elementelor componente care alcatuiesc un intreg; concordanta, acord – v. proportionalitate. ◊ (Lingv.) Armonie vocalica = acomodare, prin asimilare, a unei vocale cu alta vocala din acelasi cuvant. ♦ Buna intelegere. [Gen. -iei. / < fr. harmonie, it. armonia < lat., gr. harmonia].
INTERPUNCTIE s.f. Punerea semnelor de repaus intre cuvinte sau propozitii. [Gen. -iei. / cf. lat. interpunctio, fr. interponction].
ACATAFAZIE s.f. Asezare gresita a cuvintelor in vorbire. [Gen. -iei. / < fr. acataphasie, cf. gr. a – fara, kataphasis – limbaj corect].
ACATAGRAFIE s.f. Asezare gresita a cuvintelor la scris. [Gen. -iei. / < fr. acatagraphie, cf. gr. a – fara, katagraphein – a scrie corect].
iala! interj. (reg.) cuvant adresat boilor sa ia jugul.
GLOSOLALIE s.f. Limbaj personal neinteligibil (al unor bolnavi) alcatuit din silabe si cuvinte fara sens. [Gen. -iei. / < fr. glossolalie, cf. gr. glossa – limba, lalein – a vorbi].
ORTOEPIE s.f. Pronuntare corecta a cuvintelor. ♦ Parte a lingvisticii care studiaza pronuntarea corecta a cuvintelor unei limbi. [Gen. -iei. / < fr. orthoepie, cf. gr. orthoepeia – limbaj corect].
SILABATIE s.f. Descompunere a cuvintelor in silabe. [Gen. -iei. / < fr. syllabation].
TERMINATIE s.f. 1. Partea terminala a unui lucru. 2. (Lingv.) Sunet (sau grup de sunete) care se afla la sfarsitul unui cuvant. ♦ (Rar) Desinenta. [Gen. -iei. / cf. lat. terminatio, fr. terminaison].
IMPRUMUT, imprumuturi, s. n. 1. Faptul de a (se) imprumuta; (concr.) obiect sau suma de bani imprumutata. ◊ Loc. adj. De imprumut = care este imprumutat. ◊ Expr. A fi ca de imprumut sau aparea de imprumut = a nu i se potrivi cuiva. ◊ Loc. vb. A da (sau a lua) cu imprumut = a imprumuta (1). 2. cuvant, constructie lexicala etc. luata din alta limba. Imprumut lingvistic. – Lat. in promutuum.
PAROLIST, -A, parolisti, -ste, adj., s. m. si f. (Fam.) (Persoana) care se tine de cuvant, care isi respecta angajamentul luat, promisiunea facuta. – Parola + suf. -ist.
CITI, citesc, vb. IV. Tranz. 1. A parcurge un text (pronuntand cuvintele sau nu) pentru a lua cunostinta de cele scrise. ♦ A rosti, a urmari un text cu glas tare pentru a comunica cuiva continutul lui. ♦ A descifra o partitura muzicala, urmarind cu ochii sunetele reprezentate si valorile lor (si a le reproduce cu vocea sau cu un instrument). ♦ A interpreta indicatiile topografice ale unei harti sau ale unui plan si a reconstitui dupa ele conformatia terenului. ♦ A inregistra, a deslusi indicatiile date de un contor, de un barometru, de un indicator etc. 2. Fig. A descoperi, a sesiza gandul, sentimentele ascunse etc. ale cuiva din atitudinea sau din expresia figurii sale. 3. A invata, a studia (parcurgand scrieri, izvoare etc.) ♦ A se instrui, a se cultiva. 4. (In superstitii; in expr.) A citi in stele = a prezice cuiva viitorul dupa pozitia stelelor. A citi (cuiva) in palma = a prezice cuiva viitorul si caracterul, examinandu-i liniile din palma. [Var.: (pop.) ceti vb. IV] – Din sl. citati, cisti.
DETERMINA, determin, vb. I. Tranz. 1. A conditiona in mod necesar, a servi drept cauza pentru aparitia sau dezvoltarea unui fapt, a unui fenomen; a cauza, a pricinui. 2. A fixa (cu precizie); a stabili, a hotari (o data, un termen etc.). ♦ Spec. A preciza insusirile unui corp, ale unei plante, ale unui fenomen (in vederea repartizarii acestora in categorii). ♦ Spec. A calcula, a deduce pe baza unor date. 3. A face ca cineva sa ia o anumita hotarare. 4. (Despre cuvinte sau propozitii) A preciza sensul altui cuvant sau altei propozitii. Adverbele determina verbele pe care le insotesc. – Din fr. determiner, lat. determinare.
COPROLALIE s.f. (Med.) Tendinta patologica de a folosi cuvinte obscene, scabroase; scatologie. [Gen. -iei / < fr. coprolalie, cf. gr. kopros – excrement, lalein – a vorbi].
OXITONIE s.f. (Lingv.) Accentuare a unui cuvant pe ultima silaba. [Gen. -iei. / cf. fr. oxytonisme].
ACCEPTIE s.f. Sens in care este folosit la un moment dat un cuvant; semnificatie, inteles, sens. [Gen. -iei, var. acceptiune s.f. / cf. fr. acception, lat. acceptio].
ANTONIMIE s.f. Corelatie intre doua cuvinte cu sens opus. [Gen. -iei. / < fr. antonymie].
POSTPOZITIE s.f. Postpunere; stare a cuvantului, a particulelor postpuse. [Gen. -iei, var. postpozitiune s.f. / cf. fr. postposition].
SINONIMIE s.f. Insusirea de a fi sinonim; posibilitatea inlocuirii unui cuvant cu sinonimul sau. [Gen. -iei. / cf. fr. synonymie].
IMPRUMUTAT, -A, imprumutati, -te, adj. Care este luat sau dat cu imprumut. ♦ (Despre cuvinte, obiceiuri etc.) Care este din alta limba sau de la alt popor. ♦ Imitat. – V. imprumuta.
AFIRMATIE s.f. Declaratie prin care se spune sau se sustine ca ceva este adevarat; vorbire prin care se spune, se afirma ceva. ♦ (la pl.) Cuvinte care exprima o afirmare. [Gen. -iei, var. afirmatiune s.f. / cf. fr. affirmation, lat. affirmatio].
ALITERATIE s.f. (Lit.) Repetare a aceluiasi sunet sau a acelorasi grupuri de sunete in doua sau mai multe cuvinte care se succed; parhomeon. [Gen. -iei, var. aliteratiune s.f. / cf. fr. alliteration, it. aliterazione, lat. alliteratio].
DISTRIBUTIE s.f. 1. Distribuire. ♦ Felul cum sunt repartizate rolurile unei piese, ale unui film etc.; (p. ext.) totalitatea actorilor dintr-o piesa de teatru. 2. Totalitatea organelor unei masini care comanda automat diferite faze de functionare ale acesteia. 3. (Lingv.) Ansamblul pozitiilor pe care un element (sunet, morfem) il poate ocupa intr-un cuvant sau intr-o fraza. [Gen. -iei, var. distributiune s.f. / cf. fr. distribution, lat. distributio].
EULOGIE s.f. (Bis.) Paine binecuvantata care se distribuia credinciosilor participanti la adunarile crestine din primele secole ale erei noastre. [Pron. e-u-, gen. -iei. / cf. it. eulogia < gr. eulogiai – cuvinte bune].
LOGOLATRIE s.f. (Liv.) Cult al cuvintelor considerate ca avand putere magica. [Gen. -iei. / < fr. logolatrie, cf. gr. logos – cuvant, latreia – inchinare].
STEREOTIPIE s.f. 1. (Poligr.) Stereotipar. ♦ Cliseu metalic obtinut prin procedeul stereotiparului. ♦ Instalatia si incaperea in care se lucreaza stereotiparul intr-o tipografie. 2. Simptom al unor boli mintale manifestat prin repetarea stereotipa a acelorasi cuvinte sau miscari. 3. (Fig.) Stereotipism. [Gen. -iei. / < fr. stereotypie].
SUPERFETATIE s.f. (Liv.) 1. Prisosinta, belsug prea mare. 2. Abundenta de cuvinte, repetare nefolositoare. V. redundanta. [Gen. -iei. / < fr. superfetation].
ETIMOLOGIE s.f. 1. Ramura a lingvisticii care se ocupa cu istoria cuvintelor, stabilind originea si evolutia formei si a sensului lor. 2. Explicare istorica a sensului si a formei unui cuvant. ♦ Etimon. ◊ Etimologie populara = modificare a unui cuvant sub influenta unui alt cuvant mai cunoscut, cu care are asemanari si de la care s-ar putea crede ca deriva; etimologie multipla = explicarea originii unui cuvant prin toate etimoanele probabile. [Gen. -iei. / cf. fr. etymologie, lat., gr. etymologia – studiul intelesului adevarat < etymos – adevarat, logos – studiu].
LOGOMAHIE s.f. (Liv.) Disputa, polemica in jurul unor termeni. [Gen. -iei. / < fr. logomachie, cf. gr. logos – cuvant, mache – lupta].
LOGOPLEGIE s.f. (Med.) Alalie. [Gen. -iei. / < fr. logoplegie, cf. gr. logos – cuvant, plege – lovitura].
MONOFAZIE s.f. (Med.) Tulburare a vorbirii in care bolnavul repeta un singur cuvant sau o singura propozitie. [Gen. -iei. / cf. gr. monos – unic, phasis – vorbire].
PARONIMIE s.f. Calitatea a doua sau mai multe cuvinte de a fi paronime. [Gen. -iei / < fr. paronymie].
SINCATEGOREMATIC, -A adj. 1. (log.; despre cuvinte, simboluri) care nu are semnificatie luat izolat, putand insa aparea ca parte constituanta intr-o expresie cu semnificatie. 2. (fil.; despre infinit) care contine elemente reale, actualizate, a caror multime este inepuizabila, dar care nu constituie intregul prin aditia lor. (< fr. syncategorematique)
LEAL, -A, leali, -e, adj. Care isi respecta cuvantul, care este fidel fata de angajamentul luat; corect, cinstit; sincer, franc. [Pr.: le-al] – Din it. leale.
ADJURATIE s.f. (Liv.) 1. Formula de exorcism care incepe cu cuvintele adjuro te. 2. Rugaminte insistenta, implorare. [Gen. -iei, var. adjuratiune s.f. / cf. lat. adiuratio, fr. adjuration].
COMUTATIE s.f. 1. Comutare; schimbare, mutatie. ♦ Totalitatea operatiilor de conectare si deconectare a liniilor, efectuate in scopul realizarii unei legaturi telefonice sau telegrafice. 2. Trecere a unei sectiuni a infasurarii induse a rotorului unei masini electrice cu colector dintr-o cale de curent intr-alta, in cursul rotirii rotorului. 3. (Lit.) Figura de stil prin care sunt puse in opozitie doua propozitii astfel incat prin schimbarea ordinii cuvintelor sa rezulte un sens contrar. [Gen. -iei, var. comutatiune s.f. / cf. fr. commutation, lat. commutatio].
JARGONAFAZIE s.f. (Med.) Afazie constand din folosirea de catre bolnavi a unor cuvinte noi, inexistente si fara semnificatie. [Gen. -iei. / < fr. jargonaphasie].
DEBIT2 s.n. 1. Desfacere, vanzare a unor marfuri. 2. Local, loc unde se vinde cu amanuntul; pravalie; tutungerie. 3. Cantitate de lichid, de fluid pe care o lasa sa se scurga un izvor, un rezervor etc. ◊ Debit solid = cantitatea de material solid transportat de un curs de apa in unitatea de timp in suspensie. ♦ Cantitate de curent electric data de o sursa de electricitate intr-un anumit timp (luat ca unitate). 4. (Fig.) Suvoi, torent de cuvinte, flux verbal. [Pl. -te, -turi. / < fr. debit].
SEMASIOLOGIE s.f. Ramura a lexicologiei care cerceteaza sensurile cuvintelor si cauzele modificarilor lor; semantica (1). [Gen. -iei. / < fr. semasiologie, cf. gr. semasia – desemnare, logos – stiinta].
CONECTIV, -A I. adj. care poate fi conectat, unit. II. s. m. (log.) legatura prin intermediul careia din variabile separate iau nastere expresii; conector. III. s. n. 1. cuvant (prepozitie, conjunctie) care realizeaza o relatie in cadrul propozitiei sau frazei. 2. nerv care reuneste mai multi ganglioni. 3. parte terminala a filamentului staminal care uneste cele doua teci ale anterelor. 4. (mat.) operator (5). IV. s. f. (inform.) operator in calculul propozitional. (< fr. connectivus)
AFAZIE s.f. (Med.) Pierdere totala sau partiala a intelegerii si a posibilitatii de a reda cuvintele, ca urmare a unei leziuni cerebrale; disfazie; alalie. [Gen. -iei / < fr. aphasie, cf. gr. a – fara, phasis – cuvant].
CONSTRUCTIE s.f. 1. Faptul de a construi: construire. ♦ Alcatuire, compunere. 2. (Concr.) Lucru construit, cladire, lucrare, edificiu. 3. Aranjamentul, aranjarea cuvintelor potrivit regulilor gramaticale ale unei limbi. [Gen. -iei, var. constructiune s.f. / cf. fr. construction, lat. constructio].
ORTOLOGIE s.f. Arta de a vorbi corect. [Gen. -iei. / < fr. orthologie, cf. gr. orthos – drept, logos – cuvant].
ANARTRIE s.f. (Med.) Neputinta de a articula cuvintele intalnita in boli ale sistemului nervos. [Gen. -iei. / < fr. anarthrie, cf. gr. an – fara, arthron – articulatie].
CACOLOGIE s.f. Constructie, locutiune defectuoasa. [Gen. -iei. / < fr. cacologie, cf. gr. kakos – rau, logos – cuvant].
DACTILOFAZIE s.f. Dactilologie. [Gen. -iei. / < fr. dactylophasie, cf. gr. daktylos – deget, phasis – cuvant].
hoci1! interj. (reg.) cuvant cu care se indeamna boii s-o ia la dreapta; cea!
TAUTOLOGIE s.f. 1. Repetare inutila cu alti termeni a aceleiasi idei; pleonasm. 2. (Log.) Judecata in care subiectul si predicatul sunt aceeasi notiune, exprimata sau nu prin acelasi cuvant. ♦ (In logica simbolica) Expresie care in cadrul unui sistem formal este adevarata in orice interpretare. [Gen. -iei. / < fr. tautologie, cf. gr. tauto – acelasi, logos – cuvant].
TACEA, tac, vb. II. Intranz. 1. A nu vorbi nimic. ◊ Expr. A tacea chitic (sau molcom, ca pestele, ca pamantul) = a nu spune nimic. A tacea ca porcul in papusoi (sau in cucuruz) = a tacea spre a nu se da de gol. Tac ma cheama = nu spun o vorba. Tace si face, se spune despre cineva care actioneaza fara vorba multa sau despre cineva care unelteste in ascuns ceva rau. Tace si coace, se zice despre cineva care planuieste in ascuns o razbunare. ♦ Fig. (Despre elementele naturii si despre lucruri personificate). A sta in nemiscare. 2. A inceta sa vorbeasca, a se intrerupe din vorba. ◊ Expr. Ia (sau ian) taci! arata bucuria sau neincrederea in cuvintele cuiva. Taca-ti gura sau taci din gura! = ispraveste! 3. A nu raspunde, a nu riposta. 4. A tainui, a ascunde. ◊ Tranz. Am trecut prin viata, durerile tacand (EFTIMIU). ♦ A nu-si exprima fatis parerea. – Lat. tacere.
TACEA, tac, vb. II. Intranz. 1. A nu vorbi nimic, a se abtine sa vorbeasca. ◊ Loc. adv. Pe tacute = in tacere, in ascuns. ◊ Expr. A tacea chitic (sau molcom, malc, ca pestele, ca pamantul, ca melcul) = a nu spune nimic. A tacea ca porcul in papusoi (sau in cucuruz) = a tacea spre a nu se da de gol. Tac ma cheama = nu spun o vorba. Tace si face, se spune despre cineva care actioneaza fara vorba multa sau despre cineva care unelteste in ascuns ceva rau. Tace si coace, se zice despre cineva care planuieste in ascuns o razbunare. ♦ Fig. (Despre elementele naturii si despre lucruri personificate) A sta in nemiscare, a nu se face auzit. 2. A inceta sa vorbeasca, sa planga, a se intrerupe din vorba; a amuti. ◊ Expr. Ia (sau ian) taci! arata bucuria sau neincrederea in cuvintele cuiva. Taca-ti gura sau taci din gura! = nu mai vorbi! ispraveste! 3. A nu raspunde, a nu riposta. 4. A tainui, a ascunde; a fi discret. ♦ A nu-si exprima fatis parerea. – Lat. tacere.
CONECTIV, -A, conectivi, -e, adj., s. n. 1. Adj.Care poate fi conectat. 2. S. n. (Bot.) Parte a anterei care suporta si reuneste sacii polenici. 3. S. n. (Mat.) Legatura prin intermediul careia din variabile separate iau nastere expresii; operator, functor, conector. 4. S. n. (Gram.) cuvant de relatie in propozitie sau in fraza. – Din fr. connectif, lat. connectivus.
-ARHIE Element secund de compunere savanta a cuvintelor cu semnificatia „stapanire”, „putere”. [Pron. -hi-e, gen. -iei. Scris si -archie. / cf. fr. -archie, it. -archia < gr. archos – stapan].
CONDUPLICATIE s.f. 1. Starea unui organ conduplicat. 2. (Ret.) Repetitie a unui cuvant la sfarsitul sau la inceputul unei fraze. [Gen. -iei, var. conduplicatiune s.f. / cf. fr. conduplication, lat. conduplicatio].
NEGATIE s.f. Negare. ♦ Categorie filozofica care reflecta actiunea permanenta, complexa de schimbare a calitatii obiectelor si proceselor in cadrul miscarii universale. ♦ Judecata, propozitie care neaga ceva (declarand nevalabila legatura dintre mai multe notiuni). ♦ Semn grafic care arata o negatie (in logica sau matematica). ♦ cuvant care da un sens negativ unei propozitii. [Gen. -iei, var. negatiune s.f. / cf. lat. negatio, fr. negation].
SCHIZOFAZIE s.f. Vorbire incoerenta, confuza, in ciuda intelegerii cuvintelor, intalnita in formele avansate de schizofrenie; disfrazie. [Gen. -iei. / < fr. schizophasie, cf. gr. schizein – a imparti, phasis – vorbire].
ONOMATOMANIE s.f. Obsesie a unui cuvant, a unui nume, a unei cifre etc. [Gen. -iei. / < fr. onomatomanie, cf. gr. onoma – nume, mania – nebunie].
HARTUIALA ~ieli f. 1) v. A HARTUI si A SE HARTUI. 2) Schimb de cuvinte aspre intre doua sau mai multe persoane. [Sil. -tu-ia-] /a hartui + suf. ~eala
APOFONIE s.f. Schimbare a vocalei radicale a unui cuvant in diferite forme flexionare, potrivit unor legi constante. [Gen. -iei. / < fr. apophonie, cf. gr. apo – departe, phone – sunet].
OMOGRAFIE s.f. Faptul sau insusirea de a fi omograf; situatia in care se afla doua cuvinte omografe. ♦ (Mat.) Corespondenta biunivoca intre doua spatii proiective. [Gen. -iei. / < fr. h*********e].
VARIABILITATE s. f. 1. insusirea a ceea ce este variabil (1). 2. capacitate a organismelor vii de a-si modifica caracterele morfofiziologice in cursul evolutiei ca rezultat al adaptarii la mediu. 3. (mat.) proprietate a unei cantitati sau functii algebrice de a lua succesiv o infinitate de valori diferite. 4. insusire a unui cuvant de a prezenta forme diferite. (< fr. variabilite)
MIAU interj. (Adesea repetat) cuvant care imita strigatul pisicii; miorlau. ◊ Expr. (Substantivat; fam.) A-i lua cuiva miaul = a) a face pe cineva sa taca; b) a omori pe cineva. – Onomatopee.
VARIABILITATE s.f. Insusirea a ceea ce este variabil. ♦ (Biol.) Procesul schimbarii diferitelor caractere morfologice si fiziologice ale organismelor vii, constituind devieri de la tipul speciei. ♦ (Mat.) Proprietate a unei cantitati sau functii algebrice de a lua succesiv o infinitate de valori diferite. ♦ (Gram.) Insusire a unui cuvant de a prezenta forme diferite. [Pron. -ri-a-. / cf. fr. variabilite].
PARAFAZIE s.f. Boala care consta in inlocuirea cuvintelor indicate cu altele, fara nici o legatura logica intre ele. [Gen. -iei. / < fr. paraphasie].
SEMICALC s.n. cuvant sau expresie in care o parte se imprumuta, iar alta se ia din resursele interne ale limbii; semiimprumut. [Pl. -uri. / et. incerta].
IMPRUMUTA, imprumut, vb. I. Tranz. si refl.1. A da cuiva sau a lua de la cineva un bun care urmeaza sa fie restituit. 2. A adopta cuvinte, obiceiuri etc.; p. ext. a imita. – Lat. *impromutare sau din imprumut.
PARTITIV, -A, partitivi, -ve, adj. (Gram.; despre forme flexionare sau despre constructii) Care exprima ideea de parte dintr-un intreg sau intregul din care s-a luat o parte. Genitiv partitiv. ◊ Articol partitiv = articol care se ataseaza la un cuvant partitiv. – Din fr. partitif, it. partitivo.
TERMINA, termin, vb. I. 1. Tranz. A duce o actiune pana la capat; a ispravi, a sfarsi. ◊ Loc. adv. Pe terminate = aproape de a se termina, pe sfarsite. 2. Refl. A lua sfarsit, a se incheia. ♦ A avea o terminatie, a se sfarsi in... cuvantul „masa” se termina cu o vocala. ◊ Expr. (Fam.) A se termina cu cineva, se spune cand cineva nu mai are nici o sansa de scapare. [Prez. ind. acc. si: termin] – Din fr. terminer, lat. terminare.
A DETERMINA determin tranz. 1) A face sa se produca in mod necesar; a provoca; a genera. 2) (timp, date, termene etc.) A fixa printr-o intelegere prealabila; a stabili; a hotari. 3) (corpuri, plante etc.) A stabili (pe baza trasaturilor specifice) ca apartinand la o clasa sau la o specie; a identifica. 4) A stabili cu exactitate; a preciza; a defini; a delimita. ~ sensul unui cuvant. 5) (cuvinte, propozitii) A preciza in calitate de determinativ; a explica. 6) A face sa ia o decizie; a hotari; a decide. /<fr. determiner, lat. determinare
ESCATOLOGIE s.f. Doctrina mistica-religioasa despre destinele finale ale omenirii, despre sfarsitul lumii si judecata de apoi. [Gen. -iei, var. eschatologie, eshatologie s.f. / < fr. eschatologie, cf. gr. eschatos – ultim, logos – cuvant].
FIGURA s. f. 1. chip, fata, obraz. ♦ (fam.) a-i face a (cuiva) = a pacali, a face cuiva o farsa. 2. forma exterioara a unui corp, a unei fiinte; imagine plastica a unui corp. ♦ (mat.) ~ geometrica = ansamblu de puncte, linii si suprafete. ◊ carte de joc pe care sunt imprimate diferite semne si personaje. ◊ (sah) fiecare dintre piesele de joc. 3. persoana; personalitate. 4. personaj reprezentativ, tipic al unei opere literare. 5. reprezentare, imagine simbolica sau alegorica a unei persoane, a unui animal sau obiect. ♦ ~ de stil = procedeu stilistic prin care se schimba sensul propriu al unui cuvant, imbogatindu-i-se semnificatia. ♦ ĩ silogistice = cele patru forme pe care le poate lua silogismul in functie de pozitia termenilor in premise. 6. pozitie, miscare (la dans, la scrima, patinaj etc.). (< fr. figure, lat. figura)
oteri (oteresc, oterit), vb. refl. – 1. A strica gustul unei mincari, a irita, a strepezi dintii. 2. A se dezgusta, a se incrunta. – 3. A se supara, a se bosumfla. – Var. otari, otari. Origine indoielnica. Trebuie sa aiba legatura cu sb. ceriti se „a ride sarcastic” (Scriban), bg. ocervam „a-si arata coltii” (Candrea), bg. cerja se „a lua un medicament”, rus. sceriti (Rosetti, Studii ling., 28); dar baza comuna a acestor cuvinte nu este clara. Oricum, nu e posibila der. din sl. ostriti „a ascuti” (Cihac, II, 235), nici din lat. obterrere (Capidan, Dacor., III, 762). Der. oterime, s. f. (Mold., dezgust); oteros, adj. (Mold., inv., groaznic).
JOC ~uri n. 1) Activitate fizica sau mintala desfasurata din placere. ◊ ~ de societate distractie la care participa un grup de persoane lansate in dezlegarea unor probleme amuzante. ~ de cuvinte efect verbal, cu caracter de gluma, obtinut prin imbinarea unor cuvinte asemanatoare ca forma dar deosebite ca sens. A-si bate ~ de cineva a lua in ras pe cineva. 2) Distractie (a copiilor) lipsita de griji; joaca. 3) Competitie sportiva (de fotbal, de baschet etc.). ◊ ~uri olimpice competitii sportive, sub forma de manifestari internationale de mare amploare, care au loc o data la patru ani. 4) Dans popular. A lua la ~ . 5) Petrecere cu dansuri la tara; hora. ◊ A intra in ~ a lua parte la ceva; a participa. 6) Miscare repede si neregulata a ceva. ◊ ~ul valurilor. 7) tehn. Posibilitate (limitata) de deplasare independenta a pieselor dintr-un ansamblu. /<lat. jocus
BLASFEMIE s.f. cuvant prin care se insulta divinitatea sau religia; defaimare a celor considerate sfinte; hula. [Gen. -iei. / < lat., gr. blasphemia, cf. it. blasfemia].
VARIABIL, -A, variabili, -e, adj. Care variaza; susceptibil de a se schimba; schimbator. ◊ (Mat.) Cantitati (sau marimi) variabile = cantitati (sau marimi) susceptibile de a-si schimba valoarea fata de altele, care raman constante. ♦ (Mat.; substantivat, f.) Cantitate care ia succesiv diferite valori (in cursul unui calcul); p. gener. cantitate, element etc. care variaza. ♦ (Despre cuvinte) care are forme diferite, care isi schimba terminatia. [Pr.: -ri-a] – Din fr. variable, lat. variabilis.
SINAFIE s.f. Fenomen care se produce atunci cand doua versuri sunt strans unite, astfel incat are loc eliziunea de la unul la altul, sau acelasi cuvant termina un vers si incepe pe celalalt. ♦ Folosirea repetata a aceleiasi conjunctii (copulative). V. polisindet. [Gen. -iei. / < fr. synaphie, gr. synapheia – unire].
ALTERNA, alternez, vb. I. Intranz. 1. A reveni succesiv, a lua pe rand unul locul altuia. ♦ Tranz. A face sa ia, pe rand, unul locul altuia. 2. (Despre sunete) A se schimba in diferitele forme gramaticale ale aceluiasi cuvant sau in cuvintele din aceeasi familie. – Fr. alterner (lat. lit. alternare).
ZISA s. afirmatie, cuvant, declaratie, marturisire, relatare, spusa, vorba, (livr.) asertiune, propozitie, (astazi rar) parola, (inv.) voroava, (fig.) gura. (Nu te lua dupa ~ lui.)
INCANTATIE s.f. cuvant magic; ceremonie prin care vracii pretind ca fac farmece si vraji; (fig.) stare de extaz; incantare. [Gen. -iei, var. incantatiune s.f. / cf. fr. incantation, lat. incantatio].
PARTITIE s.f. (Rar) Diviziune, separare. ♦ (Mat.) Descompunere a unei multimi intr-o clasa de submultimi disjuncte doua cate doua si a caror reuniune formeaza multimea data. ♦ (In lingvistica matematica) Impartirea cuvintelor dupa flexiune, necesara atunci cand se trateaza partea de vorbire, genul, clasificarea tipologica a limbilor etc. [Gen. -iei. / < fr. partition, cf. lat. partitio – impartire].
EXPRESIE s.f. 1. Imbinare de cuvinte, constructie sintactica cu ajutorul careia se exprima o comunicare, ceea ce doresti sa spui; exprimare. ♦ Imbinare (fixa) de cuvinte care exprima (figurat) o idee. 2. Manifestare, infatisare a sentimentelor, a ideilor etc. prin intermediul cuvintelor, gesturilor, culorilor, liniilor, sunetelor. ♦ Infatisare a fetei, reflectand o stare sufleteasca. 3. Formula care exprima raporturi matematice. [Gen. -iei, var. expresiune s.f. / < fr. expression, lat. expressio].
NULLA DIES SINE LINEA (lat.) nici o zi fara o linie – Pliniu cel Batran, „Naturalis historia”, 35-36. Cuvinte atribuite pictorului Apelles, care considera exercitiul zilnic esential pentru desavarsirea maiestriei artistice. Beethoven si Arghezi le-au luat drept deviza.
AFIRMATIE s. cuvant, declaratie, marturisire, relatare, spusa, vorba, zisa, (livr.) asertiune, propozitie, (astazi rar) parola, (inv.) voroava, (fig.) gura. (Nu te lua dupa ~ lui.)
SEMNIFICATIE s.f. 1. Inteles, continut semantic al unui cuvant, al unui semn; sens, acceptie; denotatie. 2. Ceea ce lasa sa se intrevada ceva. 3. Insemnatatea, valoarea unui lucru. ♦ Mesaj (3). [Gen. -iei, var. semnificatiune s.f. / cf. fr. signification].
A INGANA ingan tranz. 1) (vorbirea altora) A imita in bataie de joc; a lua in ras prin imitare; a stramba. 2) (glasurile animalelor si ale pasarilor) A imita, reproducand intocmai. 3) A canta incet si fara cuvinte ca pentru sine; a murmura; a fredona. ~ o melodie. /<lat. ingannare
INTRE prep. 1) (exprima un raport spatial, indicand spatiul sau locul dintre doua sau mai multe obiecte sau persoane) In locul dintre; printre. Intre Nistru si Prut. Satul este asezat intre doua dealuri. S-a dus intre straini. 2) (exprima un raport temporal, indicand intervalul de timp) In intervalul dintre... luam pranzul intre orele 13 si 14. ◊ Intre timp in intervalul de timp; in rastimp. 3) (exprima un raport de reciprocitate si formeaza cu cuvintele pe care le introduce complemente indirecte sau atribute) Dintre. 4) (exprima un raport distributiv si formeaza cu cuvintele pe care le introduce complemente indirecte) La. Premiul a fost impartit intre membrii colectivului. [Sil. in-tre] /<lat. inter
CAVE NE CADAS! (lat.) ia seama sa nu cazi! – In cortegiile triumfale la romani, in spatele invingatorului, se afla un sclav, care-i spunea aceste cuvinte, avertisment impotriva trufiei.
FIGURA ~i f. 1) Ansamblu de trasaturi specifice ale fetei; chip; fizionomie. 2) Imagine a unui obiect sau a unei fiinte, reprezentata printr-un desen, pictura sau sculptura. 3) fam. Om cu merite in viata publica. 4) Carte de joc care reprezinta persoane (valet, dama etc.). 5) Piesa cu semnificatie deosebita in sah (rege, nebun, cal etc.). 6) Pozitie (sau ansamblu de pozitii) pe care o ia cineva in timpul unor miscari special orientate (la dans, in sport, in pilotaj etc.). ◊ ~ de stil procedeu prin care sensul propriu al cuvantului se modifica pentru a reda plastic continutul de idei; trop. [G.-D. figurii] /<fr. figure, lat. figura
CONOTATIE s.f. 1. (Log.) Complex de caractere care apartin unei situatii concrete. 2. (Lingv.) Sens al unui cuvant sau al unei expresii care deviaza valoarea denotativa, sensul obisnuit si care depinde uneori de context, de conditii locale si sociale. [Gen. -iei, var. conotatiune s.f. / < fr. connotation].
EXCLAMATIE s.f. cuvant, propozitie sau fraza rostita intr-un anumit fel, cu o anumita modulatie, prin care se exteriorizeaza o emotie, un sentiment; strigat. [Gen. -iei, var. exclamatiune s.f. / cf. fr. exclamation, lat. exclamatio].
CELALALT, CEALALTA, ceilalti, celelalte, pron. dem. 1. Cel mai departat dintre amandoi, al doilea; alalalt, aialalta. ◊ (Adjectival) Acolo, in partea cealalta. 2. (La pl.) Toti cei care sunt de fata sau care pot fi luati in consideratie, afara de cel sau cei amintiti in mod special sau scosi din discutie. ◊ (Adjectival) Ceilalti oaspeti. ♦ (Adjectival; ca determinant al unor cuvinte care exprima o diviziune a timpului) imediat urmator altuia. Lumea cealalta. (Gen.-dat. sg. celuilalt, celeilalte, gen.-dat. pl. Celorlalti, celorlalte. – Var.: celalalt, ceealalta pron. dem., celalt, cellalt pron. dem. m.] – Cel(a) + alalt (= allalt).
CONTAMINATIE s.f. Contaminare, molipsire. 2. Incrucisare a sensurilor a doua cuvinte; influenta reciproca dintre doua cuvinte sau doua elemente lingvistice. ♦ Procedeu folosit de scriitorii latini, care consta in amestecarea subiectelor mai multor comedii grecesti pentru a alcatui una latineasca. [Gen. -iei, var. contaminatiune s.f. / cf. lat. contaminatio, fr. contamination].
GRAFIE s.f. 1. Scriere (a cuvintelor). ♦ Mod de a scrie un cuvant, un text; scris. 2. (Arte) Totalitatea trasaturilor care caracterizeaza linia unui desenator. // Element secund de compunere savanta cu semnificatia „scriere”, „desen”, „descriere”, „studiu”, „scris”. [Gen. -iei: / < fr. graphie, it. grafia, cf. gr. graphe – arta de a scrie].
REPETITIE s.f. 1. Repetare a unui cuvant, a unei idei, a unei actiuni etc. ◊ Arma cu repetitie = arma cu care se pot trage mai multe focuri la rand. ♦ Activitate depusa de interpreti pentru pregatirea unui spectacol sau a unui concert. 2. Procedeu stilistic care consta in folosirea repetata a aceluiasi cuvant sau grup de cuvinte pentru a inviora expresia, intarind ideea. 3. (Jur.) Actiunea de a cere prin justitie restituirea unei sume de bani platite fara a fi datorata. [Gen. -iei, var. repetitiune s.f. / cf. fr. repetition, lat. repetitio].
PRONUNTA vb. I. 1. tr. A articula, a rosti (sunete, silabe, cuvinte). ♦ A tine, a rosti (un discurs). 2. tr., refl. (Jur.) A face cunoscut, a comunica o sentinta, o hotarare etc. 3. refl. A-si spune parerea; a lua atitudine. [P.i. pronunt. / < lat. pronuntiare, cf. it. pronunziare, fr. prononcer].
VARIABIL, -A I. adj. 1. care variaza; schimbator. ◊ (despre cuvinte) care are forme flexionare, flexibil. ♦ capital ~ = parte a capitalului cheltuita pentru cumpararea fortei de munca. 2. (mat.) care variaza2 (I, 2). II. s f. 1. (mat.) marime care ia succesiv diferite valori; element generic al unei multimi. 2. (inform.) element al limbajului formalizat reprezentand un nume care semnifica o clasa ai carei membri sunt denotatii sai posibili. 3. (stat.) caracteristica putand prezenta variatie de la un element la altul al unei colectivitati. (< fr. variable, lat. variabilis)
SFICHI, (I) interj., (II) sfichiuri, s. n. I. Interj. cuvant care imita suieratul biciului. II. S. n. 1. Capatul subtire si neimpletit al biciului; pleasna. ♦ Lovitura data cu varful biciului. ♦ Fig. Vorba rautacioasa, rautate, impunsatura. ◊ Expr. A lua (pe cineva) in sfichi = a intepa cu vorba; a ironiza. 2. Manunchi, grup de fire de par. – Onomatopee.
CELALALT, CEALALTA, ceilalti, celelalte, pron. dem. 1. Cel mai departat dintre amandoi, al doilea. ◊ (Adjectival) Acolo, in partea cealalta, printre desisuri marunte (SADOVEANU). 2. (La pl.) Toti cei care sunt de fata sau care pot fi luati in consideratie, afara de cel sau cei amintiti in mod special sau scosi din discutie. ◊ (Adjectival) Nici macar sa-si ridice ochii la ceilalti meseni (CREANGA). ♦ (Adjectival, determinand cuvinte care exprima o diviziune a timpului) Imediat urmator altuia. Lumea cealalta. [Gen.-dat. sg. celuilalt, celeilalte, gen.-dat. pl. celorlalti, celorlalte. – Var.: celalalt, ceealalta pron. dem., celalt, cellalt pron. dem. m.] – Din cel + alalt.
COMPARATIE, comparatii, s. f. 1. Examinare a doua sau a mai multor lucruri, fiinte sau fenomene, facuta cu scopul de a se stabili asemanarile si deosebirile dintre ele. ◊ Grad de comparatie = forma pe care o ia adjectivul si unele categorii de adverbe pentru a arata masura mai mica sau mai mare in care un substantiv sau un verb poseda insusirea sau caracteristica exprimata de acel adjectiv sau adverb. Termen de comparatie = cuvant, expresie sau notiune care serveste pentru a compara ceva. ◊ Expr. In comparatie cu... = comparativ, fata de... A nu suferi comparatie = a fi mai presus de orice alt obiect sau fiinta cu care ar putea fi comparat. 2. Figura de stil care consta in alaturarea a doua obiecte, persoane, actiuni etc. pe baza unor insusiri comune. [Var.: (inv.) comparatiune s. f.] – Din lat. comparatio, -onis.
ALUZIE s.f. cuvant, fraza, expresie care evoca o persoana, un lucru sau o idee despre care nu se spune direct ceva. ◊ A face aluzie la cineva (sau la ceva) = a vorbi pe ocolite despre cineva (sau ceva). [Gen. -iei, var. aluziune s.f. / cf. fr. allusion, lat. allusio – gluma].
CALD, -A, calzi, -de, adj. 1. Care se gaseste la o temperatura relativ inalta (fara a fi fierbinte) fata de mediul ambiant sau corpul omenesc; care da senzatia de caldura. ◊ Expr. Nu-i tine nici de cald, nici de rece sau nu-i e nici cald, nici rece = nu-l intereseaza, ii este indiferent. Nici calda, nici rece = asa si asa, nici asa, nici asa. (Substantivat) Ma ia cu cald = sunt cuprins de fierbinteala, am febra. ♦ Fierbinte, incins. ♦ (Despre paine) Proaspat. ♦ (Despre imbracaminte) Calduros, gros. 2. (Despre zone, regiuni, tari etc.) Cu temperatura constant ridicata in tot cursul anului. ♦ 3. Fig. Aprins, infocat; patimas, prietenos, afectuos. Cuvinte calde. Privire calda. ♦ 4. Fig. (Despre vesti, stiri, informatii etc.) De ultima ora, recent. – Lat. caldus (= calidus).
PROPOZITIE s.f. 1. Unitatea sintactica cea mai simpla prin care se exprima de obicei o judecata sau o idee. ♦ (Log.) Imbinare de cuvinte care exprima o idee completa. 2. (Mat.) Teorema care serveste demonstratiei unei teoreme mai importante sau stabilirii unui rezultat fundamental dintr-un capitol al matematicii. 3. Cea mai mica constructie muzicala, care se incheie printr-o cadenta oarecare. [Gen. -iei, var. propozitiune s.f. / cf. fr. proposition, lat. propositio].
PRONUNTA, pronunt, vb. I. 1. Tranz. A emite, a rosti sunete, silabe, cuvinte, propozitii, fraze; a articula. ♦ A tine un discurs, o cuvantare etc. 2. Tranz. A da o hotarare, o sentinta judecatoreasca; a declara ceva in virtutea autoritatii cu care este investit. 3. Refl. A-si spune parerea, a-si da avizul; a lua atitudine. – Din lat. pronuntiare, fr. prononcer.
CALD, -A, calzi, -de, adj. 1. Care se gaseste la o temperatura relativ inalta (fara a fi fierbinte). ◊ Expr. Nu-mi tine nici de cald, nici de rece = nu ma intereseaza. Ma ia cu cald = sunt cuprins de fierbinteala. ♦ Fierbinte, incins. Bate fierul pana e cald (= nu amana un lucru care trebuie facut imediat). ♦ (Despre paine) Proaspat. ◊ Loc. adj. Bun ca painea calda = cumsecade, milos. ♦ (Despre imbracaminte) Calduros. 2. Fig. Aprins, infocat; prietenos, afectuos. Cuvinte calde. Privire calda. – Lat. caldus (= calidus).
POLISEMIE s.f. 1. Calitate a unui cuvant de a avea mai multe sensuri; polisemantism. 2. (Estet.) Proprietate a operei de arta de a avea pentru contemplator mai multe sensuri, care se dezvaluie succesiv in functie de contextul social-cultural, de momentul istoric in care este receptata opera etc. [Gen. -iei. / < fr. polysemie].
GRATIE s.f. 1. Gingasie, finete, eleganta (in atitudini, in miscari). ♦ (La pl.) Atitudini, cuvinte dragalase; dragalasenii, farmece. ◊ A intra in gratiile cuiva = a obtine bunavointa cuiva. 2. (Rel.) Dar, ajutor supranatural pe care divinitatea l-ar acorda oamenilor pentru a se mantui. 3. Fiecare dintre cele trei zeitati feminine care personificau amabilitatea, veselia, bucuria si frumusetea in mitologia greco-latina. // prep. Cu ajutorul, datorita, multumita. [Gen. -iei. / < lat. gratia, cf. it. grazia].
IRONIE s.f. 1. cuvant, fraza continand o usoara batjocura, folosind semnificatii opuse sensului lor obisnuit; zeflemea, persiflare. ◊ Ironia soartei = situatie intervenita contrar tuturor asteptarilor, ca un joc neasteptat al intamplarii. 2. Categorie estetica si filozofica desemnand expresii sau imagini cu semnificatii opuse sensului obisnuit, in scopul ridiculizarii disimulate. ♦ Figura de stil prin care se enunta ceva pentru a se intelege contrariul. [Gen. -iei. / < fr. ironie, cf. it., lat. ironia, gr. eironeia – intrebare].
SENS s. I. 1. (LINGV.) acceptie, continut, insemnare, inteles, semnificatie, valoare, (rar) semantica, semantism, (inv.) noima, simt, talc. (~ul unui cuvant.) 2. v. semnificatie. 3. coerenta, logica, noima, sir. (Vorbeste fara ~.) 4. justificare, logica, motivare, noima, ratiune, rost, temei. (Nu vad ~ul acestei decizii.) 5. inteles, mesaj, semnificatie, talc, (inv.) socoteala. (~ul adanc al unei poezii.) 6. semnificatie, talc, (fig.) pret. (Iscat-am frumuseti si ~uri noi.) 7. v. scop. 8. importanta, insemnatate, semnificatie, valoare, (fig.) pret. (~ul actului Unirii.) II. 1. directie, parte. (In ce ~ o iei?) 2. directie, latura, parte. (Din toate ~urile veneau spre noi.) 3. cale, directie, linie. (Ce ~ va urma aceasta dezvoltare?) 4. directie, linie, orientare. (~ul luat de un fenomen.) 5. chip, fel, gen, maniera, mod, (rar) spirit. (Se pot face si alte observatii in acelasi ~.)
FAMILIE s.f. 1. Totalitatea persoanelor inrudite, care sunt din acelasi neam; rude de sange, rude, neamuri; (spec.) grup social care are la baza casatoria si este alcatuit din soti si copii. ♦ Neam, descendenta. ♦ Copiii in raport cu parintii lor. ♦ Dinastie. ♦ (Ist., la romani) Totalitatea celor care se aflau in aceeasi casa sub autoritatea unui „pater familias”, sef juridic al casei (copii, rude, sclavi, animale, lucruri). 2. (Fig.) Grup de oameni etc. strans unit, legat prin interese si idealuri comune. 3. Serie de cuvinte care deriva din acelasi cuvant. ♦ Grup de limbi care au aceeasi origine, tragandu-se dintr-o limba mai veche, numita limba comuna. 4. Grup de plante, de animale, de elemente sau de combinatii chimice cu trasaturi comune. ◊ Familie de albine = totalitatea albinelor dintr-un stup care duc o viata organizata; ◊ (fiz.) familie radioactiva = ansamblul format dintr-un element radioactiv initial si din toate elementele rezultate din acesta prin dezintegrari succesive. [Gen. -iei. / < lat. familia, cf. fr. famille, it. famiglia].
CONJUNCTIE s.f. 1. Parte de vorbire neflexibila care leaga doua propozitii sau doua cuvinte cu aceeasi functie sintactica. ♦ (Log.) Conectiv caracterizat prin aceea ca expresia alcatuita cu ajutorul sau este adevarata numai daca toate propozitiile componente sunt adevarate si este falsa cand cel putin una dintre componente este falsa. ♦ Figura de stil care enunta o observatie rezultata din asocierea unor aspecte de viata contradictorii; sinichioza. 2. (Astr.) Pozitie in care se gasesc doi astri care au aceeasi longitudine cereasca la un moment dat. [Gen. -iei, var. conjunctiune s.f. / < lat. coniunctio, cf. fr. conjonction].
