vorba, vorbe, s. f. 1. Cuvant. 2. Sir de cuvinte care exprima o cugetare; gand, idee exprimata prin cuvinte; spusa, zisa. ◊ Expr. Auzi vorba! = ce spui! se poate? e posibil? Ce vorba! = in adevar, fara indoiala. A avea o vorba cu cineva = a avea ceva de discutat cu cineva; a vrea sa comunici un secret cuiva. Cu vorba ca... = zicand ca..., sub pretext ca... Vorbe de claca = flecareala fara rost, fara miez. 3. Expunere, istorisire, relatare. ◊ Expr. Lasa vorba! sau (eliptic) vorba! = tacere! nici un cuvant! Ce mai (atata) vorba? = ce sa mai lungim discutia, sa curmam discutia. A (nu) da (cuiva) pas la vorba = a (nu) lasa cuiva posibilitatea sa vorbeasca. 4. Convorbire, conversatie; discutie, taifas. ◊ Loc. adv. Fara multa vorba = fara a cracni, fara sa protesteze. Din doua vorbe = fara multa discutie; operativ, repede. Din vorba in vorba = din una in alta, din discutie in discutie. ◊ Expr. A fi vorba de... (sau despre..., sa...) = a fi in discutie, a fi obiectul discutiei..., a se vorbi de... A-si face de vorba cu cineva = a gasi prilej de discutie cu cineva. A avea de vorba (cu cineva) = a avea de discutat, de arajat ceva (cu cineva). Fie vorba intre noi! = ceea ce stim sa ramane intre noi, sa nu afle nimeni. Nici vorba! = a) negresit, desigur; fara doar si poate; b) nici pomeneala. Nu-i vorba! (sau mai e vorba?) = fara indoiala, fireste, e de la sine inteles. vorba sa fie! = nu cred asa ceva, nici pomeneala. A schimba vorba = a schimba obiectul discutiei. ♦ Compus: vorba-lunga = om flecar, palavragiu. ♦ Schimb de cuvinte in contradictoriu; neintelegere, cearta. 5. Mod, fel de a vorbi, de a se exprima. vorba dulce mult aduce. ◊ Expr. Daca ti-i vorba de-asa sau daca asa ti-i vorba = daca asa stau lucrurile. 6. Zicatoare, zicala, proverb, expresie. ◊ Expr. vorba ceea, expresie stereotipa folosita in povestire pentru a introduce o zicala, un proverb, cuvintele spuse de cineva etc. vorba cantecului = asa cum se stie din batrani. 7. Indemn, sfat, invatatura. ♦ Parere, convingere; hotarare. 8. Promisiune, fagaduiala; angajament. ◊ Expr. vorba-i vorba = cuvantul dat trebuie respectat, promisiunea data e datorie curata. A se tine de vorba = a-si respecta promisiunile, angajamentele. A zice vorba mare = (mai ales in constructii negative) a se angaja solemn, a face o promisiune deosebita. 9. Intelegere, invoiala; tocmeala; targuiala. ◊ Loc. adv. Din doua vorbe sau (rar) dintr-o vorba = fara multa discutie, repede. ◊ Expr. (Pop.) A face vorba (sau vorbele) = a peti. A-i face (cuiva) vorba cu cineva = a mijloci o intalnire intre un baiat si o fata (in vederea casatoriei). A fi in vorba = a fi in tratative pentru incheierea unei casatorii, a unei afaceri etc. 10. Zvon; veste, stire, informatie. ◊ Expr. A se face vorba = a se raspandi o stire, un zvon. A spune (cuiva) doua vorbe = a comunica ceva cuiva. A lasa vorba = a lasa o dispozitie, a anunta ceva inainte de a pleca undeva. (Asa) umbla vorba = (asa) se vorbeste, (asa) se vorbeste, (asa) se spune. A trimite (sau a da) vorba = a transmite un mesaj. ♦ Barfeala, clevetire; calomnie. 11. Grai, limba. Strain la vorba. – Et. nec. Cf. sl. dvorĩba.

cela ceea (cei, celea) pron. dem. pop. v. ACEL. ◊ vorba ceea dupa cum se spune (in asemenea cazuri). Pe ceea lume in lumea, care se crede ca ar exista dupa moarte. /Din acel, aceea

CEL², CEA, cei, cele, adj. dem., art. adj. I. Adj. dem. (Arata ca fiinta sau lucrul desemnate de substantivul pe care il determina se afla mai departe, in spatiu sau in timp, de subiectul vorbitor). 1. (Cand urmeaza dupa substantiv are forma cela, ceea) Acela, aceea. vorba ceea: La placinte inainte Si la razboi inapoi (CREANGA). ♦ (Cu valoare emfatica, inaintea substantivului) Ia deci in brate cea plosca burduhoasa (NEGRUZZI). 2. (Reg., inaintea substantivului, de obicei in forma cela, ceea) celalalt. Si salta din val in val Pan' sosea la cela mal (ALECSANDRI). ◊ Expr. Cea (sau ceea) lume = lumea cealalta; celalalt taram. II. Art. adj. 1. (Preceda un adjectiv care urmeaza dupa un substantiv articulat) Fruntea ta cea albineata Umple-mi sanul de dulceata (JARNIK-BIRSEANU). ◊ (In formarea numelor unor domnitori) Stefan cel Mare. 2. (Preceda un numeral ordinal) Cel de-al treilea copac. 3. (La pl., determina numerale c*******e) Sa-si aleaga de sotie pe una din cele trei fete (ISPIRESCU). 4. (Urmat de „mai”, formeaza superlativul relativ) Cel mai bun. ♦ (In expr.) Cel mult = in cazul cel mai favorabil; in cazul extrem. Cel putin = macar, barem. Cel din (sau de pe) urma = ultimul. In cele din (sau de pe) urma = in sfarsit. [Gen.-dat. sg. celui, celei, gen.-dat. pl. celor – Var. (I) cela, ceea (gen.-dat. sg. celuia, celeia, gen.-dat. pl. celora) adj. dem.] – Din acel, acea (cu afereza lui a prin fonetica sintactica).

CURAT² adv. 1) Intru totul; exact; precis; intocmai; chiar. ~ vorba ceea: sezi binisor, nu-mi da pace. 2) Bine; cu maiestrie. A scrie ~. A spala ~. 3) (construit cu verbul a spune) Pe inteles; limpede; deslusit. /cf. lat. curare

P*********E (‹ fr. {i}; {s} gr. p****s „desfranat” + graphe „descriere”) s. f. Reprezentare obscena a s**********i umane, cu tendinta de a corupe indivizii si avand efecte daunatoare asupra moralitatii in societate. P. nu trebuie confundata cu arta e*****a; in p. esentiala este obscenitatea, iar anumite parti ale comunitatii, indeosebi femeile si copii, sunt puse intr-o lumina degradanta si umilitoare. Scriere, desen, fotografie, film etc. in care sunt folosite cuvinte, atitudini, procedee cu caracter obscen, indecente. ◊ Atitudine, fapta, vorba obscena. ◊ ceea ce depaseste in mod flagrant limitele bunei-cuviinte, ale moralei.

SCABROZITATE, scabrozitati, s. f. (Livr. ) Insusirea a ceea ce este scabros; vorba, atitudine, fapta scabroasa. – Din fr. scabrosite.

SCABROZITATE s.f. Caracterul a ceea ce este scabros; vorba, atitudine, fapta scabroasa. [Cf. fr. scabrosite].

SCABROZITATE s. f. caracterul a ceea ce este scabros; vorba, atitudine, fapta scabroasa. (< fr. scabrosite)

PERTINENT, -A, pertinenti, -te, adj. 1. (Livr.) Care se potriveste exact obiectului despre care este vorba, care este adecvat pentru ceea ce vrea sa argumenteze; potrivit, nimerit, convenabil; p. ext. care denota profunzime, competenta. ♦ (Jur.) Care se raporteaza exact la chestiune, la fondul cauzei; potrivit. 2. (Despre elemente lingvistice) Dotat cu o anumita functiune intr-un sistem determinat. ♦ (Despre elemente fonice) Care serveste intr-o limba data la diferentierea semnificatiilor. – Din fr. pertinent.

CRUDITATE s.f. 1. (Rar) Calitatea a ceea ce este crud. ♦ (Fig.) vorba grosolana, mojicie. 2. (la pl.) Fructe, legume proaspete, verdeturi. [Cf. fr. crudite].

LICENTIOZITATE s.f. (Rar) Insusirea, caracterul a ceea ce este licentios; comportare, vorba etc. licentioasa. [Pron. -ti-o-. / cf. it. licenziosita].

detuna (detun, detunat), vb. – 1. A fulgera, a cadea traznetul^[1] pe un obiect. – 2. A darima, a narui, a dobori. – 3. A exploda. Lat. detǒnāre (Puscariu 530; Tiktin; Candrea; Scriban). REW 2609 crede ca este vorba despre o formatie neol., ceea ce nu este adevarat decit pentru ultimul sens al cuvintului rom.; de altfel, este cuvint traditional si cu desavirsire popular. – Der. detunatura, s. f. (traznet^[1]); detunator, adj. (bubuitor); detunator, s. n. (mecanism care provoaca explozia), din fr. detonateur. Cf. tuna si toponimul Detunata.

CRUDITATE s. f. 1. calitatea a ceea ce este crud. ◊ (fig.) vorba grosolana, mojicie. 2. (pl.) fructe, legume proaspete. (< fr. crudite)

LICENTIOZITATE s. f. insusirea, caracterul a ceea ce este licentios; comportare, vorba licentioasa. (< it. licenziosita)

IMORALITATE, (2) imoralitati, s. f. 1. Caracterul a ceea ce este imoral. 2. Comportare, fapta, vorba imorala. – Din fr. immoralite.

LICENTIOZITATE, licentiozitati, s. f. Caracterul, insusirea a ceea ce este licentios; comportare, fapta, vorba etc. licentioasa. [Pr.: -ti-o-] – Licentios + suf. -itate.

NONSENS, nonsensuri, s. n. ceea ce este lipsit de inteles; vorba, fapta fara rost; absurditate. – Din fr. non-sens.

INFAMIE, infamii, s. f. Caracterul a ceea ce este infam; (concr.) fapta sau vorba infama; ticalosie, josnicie, marsavie. ◊ Expr. A tintui (sau a pune pe cineva) la stalpul infamiei = a supune (pe cineva) oprobriului public; a condamna, a infiera (pe cineva). – Din fr. infamie, lat. infamia.

PLOAIE ploi f. 1) Precipitatie atmosferica sub forma de picaturi de apa. ◊ ~ cu bulbuci (sau basici) ploaie mare si de scurta durata. ~ ciobaneasca sau mocaneasca ploaie marunta si deasa care, de obicei, tine mult. Pe ~ pe timp de ploaie. Vremea-i a ~ se spune despre un timp noros, prevestitor de ploaie. Apa de ~ a) apa rezultata din ploaie; b) vorbe goale; palavre; c) actiuni neserioase. 2) fig. ceea ce cade sau vine in cantitate mare. O ~ de flori se scuturau. ~ de sulite. ◊ ~ de stele multime de stele cazatoare care se vad in aceeasi parte a cerului. 3) Alice marunte pentru vanatul pasarilor si al unor animale mici. [G.-D. ploii] /<lat. plovia

SPUSA ~e f. ceea ce a fost spus; zisa. ◊ Dupa ~ele cuiva dupa cum a zis cineva. Din ~ele cuiva din vorbele cuiva. Din (sau dupa) ~e din ceea ce se vorbeste; din auzite. /v. a spune

TRIVIALITATE s. f. insusirea a ceea ce este trivial; vulgaritate. ◊ fapta, atitudine, vorba etc. triviala. (< fr. trivialite)

OBSCENITATE, obscenitati, s. f. ceea ce este obscen; nerusinare, trivialitate, indecenta, p*********e; vorba sau fapta obscena. – Din fr. obscenite, lat. obscenitas, -atis.

NONSENS ~uri n. ceea ce nu are nici un sens; idee, vorba sau fapta fara noima; absurditate. /<fr. non-sens

NONSENS s.n. ceea ce este lipsit de sens, de inteles; vorba sau fapta fara rost; absurditate. [Cf. fr. non-sens].

ZICERE, ziceri, s. f. Actiunea de a zice si rezultatul ei; ceea ce se exprima, comunicare de orice fel; cuvant, vorba, vorbarie. ♦ Expresie, zicatoare, zicala.

TRIVIALITATE s.f. Insusirea a ceea ce este trivial; (spec.) vulgaritate, necuviinta, nerusinare. ♦ Fapta, atitudine, vorba etc. triviala. [Pron. -vi-a-. / cf. fr. trivialite].

fiastru (fiastri), s. m. – Fiu vitreg. – Mr. h’il’astru. Lat. filiaster (Puscariu 602; Candrea-Dens., 600; REW 3295; Philippide, II, 642; DAR), cf. alb. thiestre, it. figliastro, sp. hijastro. Inv. (Iordan, BF, VI, 10, considera ca nu este vorba de un cuvint popular, ci de un termen juridic, ceea ce nu este sigur). – Der. fiastra, s. f. (fiica vitrega), care de asemenea poate reprezenta direct. lat. fῑliastra.

ZICERE, ziceri, s. f. Actiunea de a zice si rezultatul ei; ceea ce se exprima prin cuvinte; comunicare de orice fel; cuvant, vorba, vorbire. ♦ Expresie, zicatoare, zicala. – V. zice.

TRIVIALITATE, trivialitati, s. f. Insusirea a ceea ce este trivial; lipsa de pudoare, necuviinta, nerusinare. ♦ Fapta, atitudine, vorba etc. triviala. [Pr.: -vi-a-] – Din fr. trivialite.

ceafa (cefe), s. f. – 1. Partea de dinapoi a gitului sau a capului. – 2. Parte a jugului care se sprijina pe ceafa animalelor de tractiune. – 3. Parte a capetelei. – Mr. chiafa. Origine incerta. Este evidenta identitatea cu tc. kafa „ceafa”, din arab. qafā (cf. Moldovan 424), de unde provine si cafa, s. f. (in blanarie, partea a blanii ce corespunde cefii), cf. Seineanu, III, 24. Der. din mr. este sigura; insa rom. presupune un intermediar necunoscut, care sa explice rezultatul oclusivei turcesti. In general, se considera ca este vorba de alb. kjafe (Meyer 219; Philippide, II, 704; Pascu, II, 224; Rosetti, II, 114), ceea ce nu inlatura dificultatea. Probabil formatie locala, din gr., cu sensul de „capatina, cap mare sau gros”, termen aplicat traditional grecilor. Poate fi vorba de o pronuntare locala: Scriban semnaleaza pronuntarea caf in alb. din Scutari.

VIOLENTA, violente, s. f. 1. Insusirea, caracterul a ceea ce este violent (1); putere mare, intensitate, tarie. 2. Lipsa de stapanire in vorbe sau in fapte; vehementa, furie. 3. Faptul de a intrebuinta forta brutala; constrangere, violentare; siluire; incalcare a ordinii legale. ♦ Fapta violenta, impulsiva. [Pr.: -vi-o-] – Din fr. violence, lat. violentia, it. violenza.

CRUDITATE ~ati f. 1) la sing. Starea a ceea ce este crud. 2) la pl. Fructe si legume crude, proaspete. 3) fig. vorba sau expresie grosolana; grosolanie. /<fr. crudite

IMITA vb. I. tr. 1. A face (sau a incerca sa faca) exact ceea ce vede (sau a vazut) ca face sau a facut cineva. ♦ A reproduce vorba, gesturile cuiva; a maimutari. 2. A lua ca model opera sau felul de a lucra al unui artist sau al unui scriitor. ♦ A reproduce cu fidelitate, a copia. [P.i. 1 imit, -tez, 3,6 -ta. / < fr. imiter, cf. it. imitare, lat. imitari].

BANALITATE, banalitati, s. f. 1. (La sg.) Caracterul a ceea ce este banal; fel de fi comun si lipsit de originalitate. 2. (Concr.) Lucru banal, vorba banala, idee banala. – Din fr. banalite.

desfaca (-ac, -at), vb. – A dezghioca. – Var. desfaca. Mr. disvucare. Origine incerta, probabil expresiva. Nu pare posibil sa se separe acest cuvint de contrariul lui insfaca, de la care poate deriva, ca deschide de la inchide sau descalta de la incalta. Totusi, Candrea-Dens., 568 si Candrea propun lat. *disfabicāre; iar Pascu, Beitrage, 16, pleaca de la mr., ceea ce nu explica si care nu este sigur ca este acelasi cuvint. Pentru Scriban, este vorba de o var. de la dehoca. Densusianu, Rom., XXXI, 76, se gindea la o incrucisare a lui desface cu desghioca.

A ASCULTA ascult 1. tranz. 1) (vorbe, cantece, zgomote etc.) A percepe incordandu-si auzul. ◊ Asculta! se foloseste pentru a atrage atentia cuiva la ceea ce i se va spune. 2) (elevi sau studenti) A supune unui examen oral; a intreba; a interoga; a examina. 3) jur. (martori) A audia in vederea solutionarii unui proces. 4) med. (organe interne, mai ales inima, plamanii) A examina ascultand cu urechea sau cu stetoscopul in vederea stabilirii diagnosticului; a ausculta. 5) (sfaturi, rugaminti, dorinte etc.) A lua in consideratie. 2. intranz. A se supune din proprie initiativa; a se conforma. ~ de cei mai in varsta. /<lat. ascultare

TERMEN I. s. n. 1. data dinainte fixata pentru executarea unei plati, obligatii etc.; scadenta. 2. interval de timp (dinainte stabilit) in limita caruia trebuie sa se infaptuiasca, sa se intample ceva. 3. eveniment viitor si sigur in ce priveste producerea lui, dar incert in ceea ce priveste data la care se va produce. 4. (despre ostasi) in termen = in curs de satisfacere a serviciului militar. II. s. m. 1. cuvant, vorba, expresie. 2. fiecare dintre elementele unei comparatii. 3. (mat.) fiecare dintre monoamele unui polinom; fiecare dintre numerele ce alcatuiesc o progresie sau un raport. 4. element primar al unui enunt sau sistem logic. ♦ fiecare dintre cele trei elemente constitutive ale unui silogism. 5. (fiz.) termen spectral = marime proportionala cu energia oricareia dintre starile in care se poate afla un atom. 6. (fig.; pl.) relatie (buna sau rea) cu cineva. (< lat. termen, dupa fr. terme)

MURDARIE, murdarii, s. f. 1. Stare a ceea ce este murdar (1); (concr.) strat de necuratenie care acopera sau imbacseste ceva; resturi nefolositoare; gunoi. ♦ Excremente. 2. Fig. Caracter, comportare, fapta vrednica de dispret, degradanta, josnica; imoralitate, marsavie. ♦ vorba necuviincioasa, obscena. – Murdar + suf. -ie.

JE PRENDS MON BIEN OU JE LE TROUVE (fr.) iau (ceea ce-mi trebuie) de unde gasesc – Moliere, „Les fourberies de Scapin”, act. II, scena 11. A devenit deviza celor care nu-si fac nici un scrupul cand este vorba sa-si procure ceva.

derbedeu (derbedei), s. m. – Vagabond, haimana, golan. – Var. (Mold.) derbeder. Tc. derbeder „(care merge) din poarta in poarta” (Seineanu, II, 156; Lokotsch 492; Ronzevalle 89); cf. sb. derbedenica „cersetor”. Pentru a explica schimbarea terminatiei, Tiktin presupune o var. turca derbede. Este vorba mai curind de o asimilatie *derbedel, pl. debedei, cu sing. analogic. Dupa Iorga, Revista istorica, XVIII, 379, din tc. derebei „sefii de jos”, nume dat unor rasculati impotriva sultanului Mohamed, ceea ce pare mai putin probabil.

SCARBA, scarbe, s. f. 1. Aversiune nestapanita (fizica sau morala) fata de cineva sau de ceva; dezgust, repulsie; greata, sila. ◊ Loc. vb. A-i fi (sau a i se face) cuiva scarba sau a-l prinde (ori a-l cuprinde) pe cineva scarba (sau o scarba) = a se scarbi. ♦ (Rar) ceea ce provoaca scarba (1) sau, p. ext., spaima, groaza. 2. (Fam.) Epitet pentru o fiinta murdara, dezgustatoare sau josnica, marsava; p. ext. epitet pentru o fiinta neinsemnata. ♦ Fapta urata, nedemna; ticalosie. ♦ (La pl.) Vorbe murdare, triviale; ocari, injuraturi. 3. (Reg.) Intristare, mahnire, suparare. ♦ Grija, necaz; nenorocire. 4. (Inv.) Manie, furie; dusmanie. – Din sl. skrubĩ.

CAUZA s. f. 1. ceea ce determina aparitia unui fenomen, a unei intamplari; fenomen care provoaca, in anumite conditii, aparitia altui fenomen. 2. problema sociala de mare importanta, care preocupa o colectivitate larga de oameni. ♦ in cunostinta de ~ = cunoscand bine problema despre care este vorba; a face ~ comuna = a lupta impreuna (cu altii) pentru aceeasi cauza. ◊ motiv, ratiune. 3. (jur.) pricina, proces. ♦ a avea castig de ~ = a castiga. (< lat., it. causa, dupa fr. cause)

hali (-lesc, -it), vb. – 1. A lua, a pune mina pe. – 2. A arunca (mingea). Origine incerta. Dictionarele, fara nici o explicatie pe care s-o cunoastem, confunda acest cuvint cu cel anterior, ceea ce nu pare posibil (hali circula numai in Mold. si hali mai ales in Munt.; nu se spune niciodata hali pentru sensurile lui hali, nici invers; si, in sfirsit, trecerea semantica de la „a minca” la „a arunca” pare dificil de explicat). Pare a fi vorba de un cuvint sl. (Cihac, II, 133; DAR; Candrea), cf. rut. chałyty sja „a se grabi”, pol. galic „a arunca mingea”, din sl. galiti „a sari”.

CAUZA s.f. 1. ceea ce determina, provoaca aparitia unui fenomen, a unei intamplari; fenomen care provoaca in anumite conditii aparitia altui fenomen. 2. Problema sociala de mare importanta, care preocupa o colectivitate larga de oameni si pentru a carei aparare si punere in valoare se duce o lupta sustinuta. ◊ In cunostinta de cauza = cunoscand bine problema despre care este vorba. ♦ Motiv, ratiune. 3. (Jur.) Pricina, proces. ◊ A avea castig de cauza = a castiga. [Pron. ca-u-. / < lat., it. causa, cf. fr. cause].