PÁRTE, părți, s. f. I. 1. Ceea ce se desprinde dintr-un tot, dintr-un ansamblu, dintr-un grup etc., în raport cu întregul; fragment, bucată, porțiune. ◊ În parte = a) loc. adv. în oarecare măsură, parțial; b) loc. adj. și adv. separat, deosebit, unul câte unul, pe rând; c) loc. adv. făcând abstracție de ceilalți, aparte. ◊ Expr. În (cea mai) mare parte = în majoritate; în bună măsură. Cea mai mare parte (din... sau dintre) = majoritatea. parte parte... = (despre oameni) unii... alții...; (despre lucruri) atât... cât și...; (în corelație cu sine însuși) unii oameni..., alți oameni...; unele lucruri..., alte lucruri 2. Element constitutiv, precis delimitat, din structura unui tot, a unui ansamblu; element indisolubil legat de componența sau de esența unui lucru; p. ext. sector, compartiment. ◊ parte de vorbire (sau de cuvânt) = categorie de cuvinte grupate după sensul lor lexical fundamental și după caracteristicile morfologice și sintactice. parte de propoziție = cuvânt sau grup de cuvinte din alcătuirea unei propoziții, care poate fi identificat ca unitate sintactică aparte după funcția specifică îndeplinită în cadrul propoziției. ◊ Expr. A face parte din... (sau dintre...) = a fi unul dintre elementele componente ale unui tot; a fi membru al unei grupări. A lua parte la... = a participa; a contribui la... ♦ Diviziune (cu caracteristici bine precizate) a unei opere literare, muzicale etc. ♦ Ceea ce revine de executat fiecărui interpret sau fiecărui instrument dintr-o partitură muzicală scrisă pentru ansambluri. ♦ Spec. Porțiune a corpului unui om sau al unui animal care formează o unitate în cadrul întregului. 3. Ceea ce revine cuiva printr-o împărțire, printr-o învoială, dintr-o moștenire etc. ◊ Expr. partea leului = partea cea mai mare dintr-un bun, dintr-un câștig (realizat în comun), pe care și-o rezervă cineva pentru sine. (Fam.) A face (cuiva) parte de ceva = a da (cuiva) ceva, a face (cuiva) rost de ceva; a-l avea în vedere cu... A-și face parte (din...) = a-și însuși ceva (în mod abuziv). A fi la parte cu cineva = a fi asociat cu cineva la o afacere, a beneficia împreună cu altul de pe urma unui câștig. ♦ (Pop.) Ceea ce e hărăzit sau sortit (în bine sau în rău) cuiva; soartă, destin. ◊ Expr. A (nu) avea parte de cineva (sau de ceva) = a (nu) se bucura de ajutorul, de prietenia sau de existența cuiva sau a ceva; a (nu) avea fericirea să conviețuiască cu cineva drag. (Fam., ca formulă de jurământ) Să n-am parte de tine dacă știu. ♦ Noroc, șansă. ♦ (Concr.; pop.) Persoană considerată ca fiind predestinată să devină soțul sau soția cuiva ori în legătură cu care se face un proiect de căsătorie. 4. Contribuție în bani sau în muncă la o întreprindere, la o afacere etc., dând dreptul la o cotă corespunzătoare din beneficiu; (concr.) cota respectivă care revine fiecărui participant. ◊ Loc. adj. și adv. În parte = a) (care se face) în mod proporțional; b) (în sistemul de arendare a pământurilor) (care se face) în dijmă, cu plata unei dijme. La parte = (care este angajat) cu plata într-o anumită cotă din beneficiul realizat. ◊ Expr. parte și parte = în părți, în cote egale. II. 1. Regiune (geografică), ținut; loc; țară. ◊ Loc. adj. Din (sau de prin) partea (sau părțile) locului = care este din (sau în) regiunea despre care se vorbește; băștinaș, originar (din...). Loc. adv. În (sau din, prin) toate părțile = (de) pretutindeni; (de) peste tot. În nici o parte = nicăieri. În ce parte? = unde? Din ce parte de loc? = de unde? În (sau prin) partea locului = în (sau prin) regiunea despre care se vorbește; pe acolo. În altă parte = aiurea. 2. Margine, latură, extremitate a unui lucru, a corpului unei ființe etc.; fiecare dintre cele două laturi sau dintre fețele ori muchiile unui obiect. ◊ Loc. adv. (Pe) de o parte... (pe) de altă parte... (sau pe de alta...) = într-un loc..., într-alt loc...; într-o privință..., în altă privință..., dintr-un punct de vedere..., din alt punct de vedere... Într-o parte = strâmb, oblic, pieziș. La o parte: a) într-o latură, la oarecare distanță, mai la margine; b) izolat, separat. ◊ Expr. A se da la o (sau într-o) parte = a se da în lături, a face loc să treacă cineva; p. ext. a se eschiva, a se feri (să acționeze, să ia poziție). La o parte! = ferește-te! fă loc! A da la o parte = a) a deplasa lateral; b) a îndepărta, a elimina. A pune la o parte = a economisi, a strânge. A lăsa la o parte = a renunța la..., a înceta să... (Fam.) A fi (cam) într-o parte = a fi zăpăcit, țicnit, nebun. 3. Direcție, sens (în spațiu); 4. Fig. Punct de vedere într-o problemă dată; privință. Din partea mea fă ce vrei. III. Categorie socială, profesională etc.; tabără, grup, colectivitate; persoanele care alcătuiesc o asemenea categorie, tabără etc. ◊ Loc. adj. Din (sau dinspre) partea mamei (sau a tatălui) = care face parte din familia mamei (sau a tatălui). ◊ Expr. A fi (sau a se declara) de partea cuiva = a fi alături de cineva, a se ralia la punctul de vedere al cuiva. A avea de partea sa = a avea în favoarea, în sprijinul său. A lua (sau a ține) parte (sau partea) cuiva = a apăra, a susține; a favoriza. (Pop.) A se arunca (sau a se da) în partea cuiva = a semăna cu cineva (din familie). Din partea cuiva = în numele, ca reprezentant (al cuiva); trimis de cineva. ♦ (Pop.; în sintagmele) parte(a) bărbătească = (ființă de) s*x masculin; totalitatea bărbaților. parte(a) femeiască = (ființă de) s*x feminin; totalitatea femeilor. 2. Fiecare dintre persoanele, dintre grupurile de persoane etc. interesate într-o acțiune, într-o afacere sau într-un proces; fiecare dintre statele implicate într-un conflict, angajate în tratative etc. ◊ parte contractantă = fiecare dintre persoanele sau dintre grupurile, statele etc. între care a fost încheiat un contract, un acord. – Lat. pars, -tis.

IZOLÁT ~tă (~ți, ~te) 1) și adverbial v. A IZOLA. ◊ parte de propoziție ~tă parte secundară a propoziției care se izolează prin semne de punctuație. 2) Care este unic în felul său. Caz ~. Problemă ~tă. /v. a izola

OBIÉCT ~e n. 1) Corp solid, cunoscut direct cu ajutorul simțului. 2) Bun material rezultat din procesul muncii. ~ de consum. ~ de uz casnic. 3) Materie asupra căreia este orientată activitatea spirituală sau artistică. ~ de cercetare. ~ de descriere. 4) Ființă sau lucru pentru care cineva manifestă un sentiment. ~ de admirație. 5) Disciplină de studiu într-o instituție de învățământ. 6) filoz. Corp sau fenomen existent în realitate, în afara subiec-tului și independent de conștiința acestuia. 7) lingv. parte de propoziție care indică asupra cui este orientată acțiunea verbului; comple-ment. [Sil. o-biect] /<lat. obiectum, germ. Objekt

ACORDÁT, -Ă, acordați, -te, adj. (Despre unele părți ale propoziției) Pus în același caz, număr, gen sau persoană ca și cuvântul de care este legat printr-un raport de determinare. 2. (Despre instrumente muzicale) Care are tonurile în consonanță. 3. Dat, atribuit; îngăduit, asigurat. – V. acorda.

CAZ, cazuri, s. n. 1. Împrejurare, circumstanță, situație. ◊ Caz de conștiință = Împrejurare în care cineva ezită între sentimentul datoriei și un interes propriu. ◊ Expr. A admite cazul că... = a presupune că... A face caz de ceva = a acorda prea multă importanță unui lucru. A face caz de cineva = a scoate în evidență în mod exagerat meritele cuiva. 2. Întâmplare, eveniment; accident. Un caz banal. 3. (Urmat de determinări) Îmbolnăvire, boală. Două cazuri de scarlatină. 4. (Gram.) Categorie specifică numelui, prin care se exprimă raporturile logice dintre nume și diverse părți ale propoziției; fiecare dintre formele flexionare prin care se exprimă diferitele funcțiuni sintactice ale substantivului, adjectivului, articolului, pronumelui și numeralului. – Din lat. casus, fr. cas.

INCIDÉNT, -Ă, incidenți, -te, s. n., adj. I. S. n. 1. Întâmplare neașteptată (și neplăcută) care apare în desfășurarea unei acțiuni. ◊ Incident de frontieră = ciocnire armată între forțele grănicerești a două state vecine. ♦ Greutate, dificultate. 2. Obiecție (secundară și neașteptată) ridicată în cursul unui proces de una dintre părți. II. Adj. 1. (Despre cuvinte sau propoziții) Care este intercalat între părțile unei propoziții sau fraze. 2. (Fiz.; în sintagma) Rază incidentă = rază de lumină care cade pe suprafața unui corp sau pe suprafața care separă două medii. – Din fr. incident.

INDIRÉCT, -Ă, indirecți, -te, adj. 1. (Adesea adverbial) Care nu este direct, care se produce, apare sau se obține prin mijlocirea cuiva sau a ceva. 2. (Lingv.; în sintagmele) Stil indirect sau vorbire indirectă = procedeu sintactic de redare a spuselor sau gândurilor cuiva prin subordonarea comunicării față de un verb sau de un alt cuvânt de declarație, caracterizat prin prezența în număr mare a elementelor de relație, prin lipsa afectivității etc. Complement indirect = parte de propoziție asupra căreia se răsfrânge în chip indirect (1) acțiunea verbului. propoziție completivă indirectă = propoziție care îndeplinește în frază funcția de complement indirect. 3. (Fin.; în sintagma) Impozit indirect = impozit inclus în prețul anumitor obiecte de consum. 4. (Mil.; în sintagma) Tragere indirectă = tragere asupra unor ținte care nu se văd, dirijată cu ajutorul unor calcule matematice. – Din fr. indirect, lat. indirectus.

ÎNSĂ Conj. 1. (Adversativ, leagă două propoziții sau două părți de propoziție) Cu toate acestea, totuși, dar. 2. (Arată trecerea la altă idee) Dar, pe de altă parte. – Lat. ipsa.

VÍRGULĂ, virgule, s. f. 1. Semn de punctuație care delimitează grafic unele propoziții în cadrul frazei și unele părți de propoziție în cadrul propoziției. 2. Semn întrebuințat pentru a arăta când trebuie făcută respirația în timpul unei interpretări muzicale vocale. 3. Semn întrebuințat pentru a separa, într-un număr zecimal, partea întreagă de partea fracționară. – Din fr. virgule.

PREPOZÍȚIE, prepoziții s. f. parte de vorbire neflexibilă care exprimă raporturi sintactice de dependență între părțile unei propoziții legând două părți de propoziție diferite. [Var.: prepozițiúne s. f.] – Din fr. préposition, lat. praepositio.

COPULATÍV, -Ă, copulativi, -e, adj. 1. (Despre conjuncții) Care leagă părți de propoziție sau propoziții de același fel. ◊ Verb copulativ = verb care intră în alcătuirea predicatului nominal, făcând legătura dintre subiect și numele predicativ. propoziție copulativă = propoziție coordonată, legată de coordonata ei printr-un raport de asociere în interiorul unei fraze. 2. (Log.; despre judecăți afirmative) Care are mai multe subiecte legate de același predicat. – Din fr. copulatif, lat. copulativus.

COORDONATÓR, -OÁRE, coordonatori, -oare, adj., subst. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care coordonează. 2. Adj. (Lingv.; în sintagma) Conjuncție coordonatoare = conjuncție care leagă propoziții sau părți de propoziție de același fel. 3. S. n. Aparat care indică în mod automat pilotului, în cursul zborului, locul unde se află avionul și distanța parcursă de la locul de decolare. – Din fr. coordonateur.

NEACORDÁT, -Ă, neacordați, -te, adj. 1. (Gram.; despre unele părți de propoziție) Care nu este în același caz, număr, gen și persoană cu termenul determinat. 2. (Despre premii, titluri) Care nu a fost atribuit. 3. (Despre instrumente muzicale) Care nu a fost supus acordării; care nu mai este acordat; dezacordat, discordat. [Pr.: ne-a-] – Ne- + acordat.

DISJUNCTÍV, -Ă, disjunctivi, -e, adj. Care separă, care deosebește, care exclude; disjunct. ◊ propoziție disjunctivă = propoziție coordonată care se află într-un raport de excludere cu coordonata ei. Conjuncție disjunctivă = conjuncție care leagă propoziții sau părți de propoziție disjunctive. Judecată disjunctivă = judecată care enunță incompatibilitatea între diverse predicate ce pot fi atribuite unuia și aceluiași subiect. – Din fr. disjonctif, lat. disjunctivus.

SUBORDONÁT, -Ă, subordonați, -te, adj. Dependent de cineva sau de ceva, aflat într-o relație de subordonare. ♦ propoziție subordonată (și substantivat, f.) = propoziție care depinde din punct de vedere gramatical de altă propoziție, îndeplinind funcțiunea unei părți de propoziție a regentei; propoziție secundară. ♦ (Substantivat) Subaltern. – Din fr. subordonné.

A ACORDÁ¹ acórd tranz. 1) A pune la dispoziție (prin acord); a oferi. 2) (părți de propoziție) A uni prin acord gramatical. /<fr. accorder

CAZ² ~uri n. gram. 1) Categorie gramaticală a numelui care exprimă raporturile logice dintre nume și părți ale propoziției, indicând funcțiile sintactice ale acestuia. 2) Formă concretă a numelui care corespunde unei funcții sintactice determinate în propoziție. /<lat. casus, fr. cas

COORDONÁRE ~ări f. 1) v. A COORDONA. 2) gram. Relație stabilită între propoziții sau părți de propoziție legate între ele, fără ca una să depindă de alta din punct de vedere sintactic. /v. a coordona

COORDONATÓR¹ ~oáre (~óri, ~oáre) și substantival Care coordonează mai multe acțiuni sau activități. ◊ Conjuncție ~oare conjuncție care leagă două părți de propoziție sau propoziții de același fel. [Sil. co-or-] /<fr. coordonnateur

COPULATÍV ~ă (~i, ~e) 1): Conjuncție ~ă conjuncție care leagă părți de propoziție sau propoziții de același fel. 2): Verb ~ verb lipsit de funcție semantică independentă, care, împreună cu numele predicativ, formează predicatul nominal al propoziției; verb de legătură; copulă. 3) Care are câteva subiecte pe lângă un singur predicat. /<fr. copulatif, lat. copulativus

DAR¹ conj. 1) (exprimă un raport adversativ și leagă două propoziții sau două părți de propoziție) Da; însă; iar. El are dorință de a lucra, dar nu are condiții. 2) (exprimă un raport conclusiv și leagă propoziții sau fraze) Deci. Vom încerca, dar să soluționăm problema. /Orig. nec.

DISJUNCTÍV ~ă (~i, ~e) 1) Care separă; care deosebește. 2): propoziție ~ă propoziție care se opune prin conținut altei propoziții. 3): Conjuncție ~ă conjuncție care leagă propoziții sau părți de propoziții disjunctive. /<fr. disjonctif, lat. disjunctivus

FIE conj. (exprimă un raport disjunctiv și leagă părți de propoziție sau propoziții) Sau; ori. /<lat. fiat

IAR² conj. (exprimă un raport adversativ și leagă două propoziții sau două părți de propoziție coordonate) Dar; însă. /<Orig. nec.

INCIDÉNT¹ ~tă (~ți, ~te) 1) gram. (despre cuvinte, îmbinări de cuvinte, propoziții) Care este intercalat între părțile unei propoziții sau fraze, neavând legături sintactice cu acestea. 2) fiz. (despre raze, fascicule de lumină) Care cade pe suprafața unui corp intersectându-l. /<fr. incident, lat. incidens, ~ntis

ÎNSĂ conj. (exprimă un raport adversativ și leagă părți de propoziție, propoziții sau fraze) Dar. El lucrează încet, însă bine. /<lat. ipsa

A JUXTAPÚNE juxtapún tranz. 1) (obiecte) A pune unul lângă altul; a așeza alături; a alătura. 2) (părți de propoziție) A face să se juxtapună. /<fr. juxtaposer

A SE JUXTAPÚNE se juxtapún intranz. (despre părți de propoziție) A se îmbina prin juxtapunere. /<fr. juxtaposer

ORI conj. (exprimă un raport disjunctiv și leagă propoziții sau părți de propoziție coordonate) Sau; fie (că). Pleci ~ rămâi cu noi. ~ azi, ~ mâine. ~ da, ~ ba. /Orig. nec.

SAU conj. 1) (exprimă un raport disjunctiv și leagă două părți de propoziție sau două propoziții coordonate) Ori; fie (că). Azi sau mâine. El sau ea. Cântă sau dansează. 2) (exprimă un raport apozitiv și leagă două părți de propoziție ori, mai rar, două propoziții) Altfel zis; adică. Autorul Luceafărului sau M. Eminescu. 3) (exprimă un raport copulativ, integrativ și introduce ultima dintre părțile omogene) Precum și; de asemenea și. Se poate pescui în lacuri, în râuri, în mări sau în oceane. [Monosilabic] /să + au

VÍRGULĂ ~e f. 1) gram. Semn de punctuație (în formă de curbă) care marchează o pauză de scurtă durată și se pune între părți de propoziție sau între propoziții în cadrul frazei, pentru a le izola. 2) mat. Semn grafic prin care se separă într-un număr zecimal partea întreagă de cea fracționară. 3) muz. Semn grafic care se pune pe portativ pentru a indica momentul respirației în cadrul unei interpretări muzicale vocale. /<fr. virgule

BIMÉMBRU, -Ă adj. Cu două membre, cu doi membri. ◊ propoziție bimembră = propoziție în care există ambele părți de propoziție principale (subiectul și predicatul). [Cf. it. bimembre].

COORDONÁRE s.f. 1. Acțiunea de a coordona. 2. Raport între două sau mai multe propoziții sau părți de propoziție, legate între ele astfel încât una să nu depindă sintactic de cealaltă sau de celelalte; raport între mai multe noțiuni de aceeași specie subordonate aceleiași noțiuni. [Var. coordinare s.f. / < coordona].

GENITIVÁL, -Ă adj. (Despre cuvinte, părți de propoziție) În cazul genitiv; referitor la acest caz. ◊ Articol genitival = articol posesiv. [Var. genetival, -ă adj. / < genitiv + -al].

MONOMÉMBRĂ adj.f. (Gram.; despre propoziții) Formată dintr-o singură parte de propoziție principală, fără ca cealaltă să fie presupusă sau subînțeleasă. [Cf. fr. monomembre].

VÍRGULĂ s.f. 1. Semn de punctuație care arată o pauză foarte scurtă în citire și care separă diferitele părți ale propoziției sau unele propoziții în cadrul frazei. ♦ Semn care arată când trebuie făcută respirația în timpul unei interpretări muzicale vocale. 2. (Mat.) Semn care separă partea întreagă a unui număr de partea sa fracționară. [< fr. virgule, cf. lat. virgula – vărguță].

COORDONATÓR, -OÁRE adj., s.m. și f. (Cel) care îndeplinește o funcție de coordonare. ◊ Conjuncție coordonatoare = conjuncție care leagă două propoziții sau două părți de propoziție aflate în raport de coordonare. [Cf. fr. coordonnateur].

COPULATÍV, -Ă adj. 1. (Despre conjuncții) Care unește părți de propoziții sau propoziții de același fel. ◊ Verb copulativ = verb auxiliar care leagă subiectul de numele predicativ; propoziție copulativă = propoziție coordonată care exprimă asocierea față de coordonata ei. 2. (Log.; despre judecăți afirmative) Care are mai multe subiecte unite de același predicat. [Cf. lat. copulativus, fr. copulatif].

INCIDÉNT, -Ă adj. 1. (Despre cuvinte, propoziții) Intercalat între părțile unei propoziții sau ale unei fraze. 2. Rază incidentă = rază care atinge o suprafață într-un anumit punct. [Cf. fr. incident, it. incidente].

INDIRÉCT, -Ă adj. (adesea adv.) Care nu se face, nu se obține direct, ci mijlocit, cu ajutorul cuiva sau a ceva. ◊ Complement direct = parte de propoziție asupra căreia se răsfrânge în chip indirect acțiunea verbului; propoziție completivă (și s.f.) = propoziție cu funcție de complement indirect. 3. (Fin.) Impozit indirect = impozit inclus în prețul anumitor obiecte de consum. 4. (Mil.) Tragere indirectă = tragere făcută pe bază de calcul asupra unor ținte care nu se văd. [Cf. fr. indirect, lat. indirectus].

MOD s.n. 1. Fel, chip, manieră; procedeu, metodă. ♦ Mod de producție = modul istoricește determinat în care oamenii produc și obțin bunurile materiale necesare existenței și dezvoltării societății și care reprezintă unitatea dintre forțele de producție și relațiile de producție. 2. (Gram.) Formă verbală care exprimă felul în care vorbitorul vede sau socotește acțiunea verbului. ♦ (Despre părți de vorbire, propoziții sau părți de propoziții) De mod = care are sensul sau funcția de a arăta modul. 3. (Muz.) Structura unei game determinată de raportul de intervale dintre sunetele componente. 4. (Log.) Mod silogistic = forma concretă pe care o iau figurile silogismului în funcție de calitatea și de cantitatea judecăților componente. [Cf. fr. mode, it. modo, lat. modus].

COORDONÁRE s. f. 1. acțiunea de a coordona. 2. raport, relație într-un enunț între două sau mai multe propoziții ori părți de propoziție pe același plan gramatical, nedependente una de cealaltă. ◊ raport între mai multe noțiuni de același fel, subordonate aceleiași noțiuni. (< coordona)

COORDONATÍV, -Ă adj. grup ~ = grup de cuvinte cu rol de părți de propoziție nepredicative, în relație de coordonare, nedependente sau dependente de un element regent, comun tuturor, ori regente față de un element subordonat tuturor. (< germ. koordinativ)

COPULATÍV, -Ă adj. 1. (despre conjuncții) care leagă (părți de) propoziții de același fel. ♦ verb ~ = verb în alcătuirea predicatului nominal, făcând legătura între subiect și numele predicativ; copulă (1); propoziție ~ă = propoziție coordonată legată prin asociere de coordonata ei. 2. (log.; despre judecăți afirmative) care are mai multe subiecte legate de același predicat. (< fr. copulatif, lat. copulativus)

CORESPONDÉNT, -Ă I. s. m. f. 1. colaborator extern al unui ziar care trimite corespondență cu caracter informativ din locul în care se află. 2. persoană care, în lipsa părinților unui elev, are răspunderea acestora față de școală. 3. cel care poartă corespondență cu cineva. II. adj. care corespunde, corespunzător. ♦ membru ~ = membru al unei academii sau al altei instituții științifice, care are aceleași obligații și se bucură de aceleași drepturi ca un membru activ, cu excepția dreptului la vot; unghiuri ĕ = fiecare dintre cele patru perechi de unghiuri nealăturate, formate de aceeași parte a unei secante care intersectează două drepte, un unghi fiind în interiorul dreptelor și altul în afara lor. ◊ (s. n.) echivalent, în cadrul frazei, al unei părți de propoziție. (< fr. correspondant)

EXPANSIÚNE s. f. 1. creștere a volumului unui gaz, al unui sistem fizico-chimic; destindere (3), detentă (1). 2. extindere a dominației, a sferei de influență politică și economică a unei țări asupra altei țări. 3. (lingv.) procedeu prin care o unitate sintactică de nivel inferior este transformată într-o unitate de nivel superior; transformare a unei părți de propoziție în propoziție subordonată. ◊ orice element adăugat unui enunț, care nu modifică raporturile și funcția elementelor preexistente. 4. (fig.) expansivitate, exuberanță, vioiciune; comunicativitate. (< fr. expansion, lat. expansio)

GENITIVÁL, -Ă adj. (despre cuvinte, părți de propoziție, construcții) în cazul genitiv. ♦ articol ~ = articol posesiv. (< genitiv + -al)

INCIDÉNT, -Ă I. adj. 1. (despre cuvinte, propoziții) intercalat între părțile unei propoziții sau ale unei fraze. 2. (despre fascicule de radiații) care atinge o suprafață într-un anumit punct. II. s. n. 1. eveniment neașteptat, neplăcut, care survine în timpul unei activități. ◊ greutate, dificultate. 2. (jur.) obiecție, contestație accesorie la cauza principală a unui proces. (< fr. incident)

MOD s. n. 1. fel, chip, manieră; procedeu, metodă. ♦ (ec.) ~ de producție = modul istoricește determinat în care oamenii produc bunurile materiale necesare existenței și dezvoltării societății; ~ de viață = conținutul și formele specifice de satisfacere a nevoilor materiale și spirituale ale unei societăți. 2. categorie gramaticală specifică verbului, care exprimă aprecierea vorbitorului față de acțiune. ◊ (despre părți de vorbire, propoziții sau părți de propoziții) de ~ = care are sensul, funcția de a arăta modul. 3. (muz.) structura unei game determinată de raportul de intervale dintre sunetele componente. 4. (log.) ~ silogistic = forma concretă pe care o iau figurile silogismului în funcție de calitatea și cantitatea judecăților componente. (< fr. mode, it. modo, lat. modus)

partITÍV, -Ă adj. (despre forme flexioane sau părți de propoziție) care exprimă ideea de parte dintr-un întreg. (< fr. partitif, it. partitivo)

POLISINTÉTIC, -Ă adj. (despre unele limbi) care încorporează într-un singur cuvânt toate părțile de propoziție; încorporant. (< fr. polysynthétique)

PRONOMINÁL, -Ă adj. (despre propoziții sau părți de vorbire) introdus, însoțit de un nume, construit cu un pronume; cu valoare de pronume. (< fr. pronominal, lat. pronominalis)

REGÉNT, -Ă I. s. m. f. (cel) care guvernează cu titlu provizoriu un stat monarhic, ținând locul regelui în timpul unei regențe (1). II. adj. (despre propoziții; și s.f.) căreia i se subordonează una sau mai multe propoziții; supraordonată. ◊ (despre părți ale propoziției supraordonate) de care depinde o subordonată. (< fr. régent, lat. regens, germ. Regent)

VÍRGULĂ s. f. 1. semn de punctuație (,) care marchează o pauză foarte scurtă în citire și care separă diferitele părți ale propoziției sau unele propoziții în cadrul frazei. ◊ semn care arată când trebuie făcută respirația în timpul unei interpretări muzicale vocale. 2. (mat.) semn care separă partea întreagă a unui număr de partea sa fracționară. (< fr. virgule)

ACORDÁT, -Ă, acordați, -te, adj. 1. (Despre unele părți ale propoziției) Pus în același caz, număr, gen sau persoană ca și cuvântul de care e legat printr-un raport de determinare. 2. (Despre instrumente muzicale) Care are tonurile în consonanță (pe baza diapazonului). – V. acorda.

PREDICÁT, predicate, s. n. 1. (Gram.) parte principală a propoziției, care arată o acțiune, o stare sau o însușire a subiectului. ◊ Predicat verbal = predicat exprimat printr-un verb la un mod personal (sau printr-o interjecție). Predicat nominal = predicat format dintr-un verb copulativ la un mod personal și un nume predicativ. 2. (Log.) Termen al unei judecăți care afirmă sau neagă ceva despre subiect. – Din fr. prédicat, lat. praedicatum.

ATRIBÚT, atribute, s. n. 1. Însușire (esențială) a unui obiect. ♦ (Concr.) Semn distinctiv, simbol. 2. parte secundară a propoziției, care determină un substantiv sau un echivalent al acestuia. – Din fr. attribut, lat. attributum.

PRONOMINÁL, -Ă, pronominali, -e, adj. 1. Care ține de pronume, privitor la pronume; care are valoare de pronume. 2. (Despre propoziții sau despre părți de vorbire) Introdus sau însoțit de un pronume (1), construit cu un pronume (1). – Din fr. pronominal.

TÓPIC, -Ă, topici, -ce, s. f., s. n., adj. I. S. f. 1. (Lingv.) Ordinea cuvintelor în propoziție sau a propozițiilor în frază. ♦ parte a sintaxei sau a stilisticii care se ocupă cu studiul ordinii cuvintelor în propoziție și a propozițiilor în frază. 2. (La pl.; în retorica antică) Argumente de natură generală, aplicabile în toate cazurile analoage; locuri comune. II. Adj. 1. Care aparține topicii (I), privitor la topică. 2. (Despre nume) Care denumește locuri, localități. III. S. n., adj. (Medicament) aplicat local, extern. – Din fr. topique, it. topica.

COMPLEMÉNT, complemente, s. n. 1. Ceea ce se adaugă la ceva spre a-l întregi; complinire. 2. parte secundară a propoziției care determină un verb, un adjectiv sau un adverb. 3. Substanță de natură proteică prezentă în serul normal și care participă la procesul imunității. – Din fr. complément, lat. complementum.

ATRIBÚT ~e n. 1) Însușire esențială a unui obiect; semn distinctiv. ~e ale puterii de stat. 2) parte secundară de propoziție care determină un substantiv sau un echivalent al acestuia. /lat. attributum, fr. attribut

COMPLEMÉNT ~e n. 1) parte secundară a propoziției care determină un verb, un adjectiv sau un adverb. ~ direct. ~ indirect. 2) Substanță proteică prezentă în componența serului sangvin. /<fr. complément, lat. complementum

DIRÉCT¹ ~tă (~ți, ~te) 1) Care duce la țintă fără cotituri sau ocoluri; drept. Linie ~tă. 2) fig. Care se exprimă sau spune adevărul deschis, fără ascunzișuri. 3) Care asigură o legătură nemijlocită. Comunicație ~tă. 4) Care se face sau are loc fără trepte intermediare. Vot ~. Adresare ~tă. 5): Complement ~ parte secundară a propoziției, care determină un verb tranzitiv și indică obiectul asupra căruia trece acțiunea. 6): Vorbire ~tă reproducere întocmai a formei și a conținutului vorbirii cuiva. /<fr. direct, lat. directus

PREDICÁT ~e n. 1) gram. parte principală a propoziției care atribuie subiectului o acțiune, o stare sau o insușire. 2) log. Termen al unei judecăți care afirmă sau neagă ceva despre subiectul acesteia. /<fr. prédicat, lat. praedicatum

PREMÍSĂ ~e f. 1) Afirmație din care decurge o concluzie; idee de bază; punct de plecare. 2) log. propoziție care face parte dintr-un raționament, din care se deduce o concluzie. [G.-D. premisei] /<fr. premisse

SINTÁGMĂ ~e f. lingv. 1) Ansamblu liniar de elemente ale limbii, aparținând unor clase diferite, care, în actul vorbirii, se îmbină unul cu altul. 2) Unitate sintactică stabilă alcătuită din două sau mai multe cuvinte, între care există un raport de subordonare și care constituie o parte a unei propoziții sau a unei fraze. /<fr. syntagme, germ. Syntagma

SUBIÉCT ~e n. 1) Problemă care stă la baza unor preocupări; chestiune despre care se scrie sau se vorbește. ~ de conversație. 2) Totalitate de fapte și acțiuni care constituie conținutul unei opere de artă. ~ul unui roman. 3) filoz. Om ca ființă activă și conștientă, înzestrat cu capacități cognitive. 4) Motiv al unei acțiuni sau al unei stări; temei. 5) pop. Reprezentant tipic al unui grup de oameni cu trăsături negative; specimen. 6) log. Termen al unei judecăți, reprezentând obiectul gândirii. 7) gram. parte principală a propoziției care face sau suferă acțiunea verbului. 8) Persoană supusă unei observații, unei anchete sau unui experiment. [Sil. su-biect] /<lat. subjectum, fr. sujet

PREDICÁT s.n. 1. parte principală a propoziției care atribuie subiectului o acțiune, o stare, o însușire. ◊ Predicat verbal = predicat format dintr-un verb predicativ la un mod personal; predicat nominal = predicat format dintr-un verb copulativ și un nume predicativ. 2. Termen al unui raționament care afirmă sau neagă ceva în legătură cu subiectul. ♦ (În logica simbolică) Element constitutiv al funcțiilor specifice calculului cu predicate. [< lat. praedicatum, cf. fr. prédicat].

ATRIBÚT s.n. 1. Însușire esențială proprie unui obiect, unui fenomen etc. ♦ Semn distinctiv, simbol. 2. parte secundară de propoziție, care determină un substantiv sau un substitut al acestuia. [< lat.sc. attributum, cf. fr. attribut].

SINTÁGMĂ s.f. Unitate sintactică stabilă, formată din mai multe cuvinte sau dintr-o locuțiune, constituind o parte a unei propoziții sau a unei fraze. [< fr. syntagme, cf. gr. syntagma].

COMPLEMÉNT s. n. 1. complinire; ceea ce se adaugă la ceva pentru a-l întregi. complementul unui număr = număr care se obține prin scăderea unui alt număr inițial. ◊ (mat.) unghi care, împreună cu un unghi dat, însumează 90°. 2. parte secundară a propoziției care determină un verb, un adjectiv sau adverb. ◊ obiect (6). 3. alexină. (< fr. complément, lat. complementum)

CONTRÁGE vb. I. refl. 1. (despre două vocale, silabe învecinate) a se reduce la o singură emisiune vocalică. 2. (med.) a se contracta. II. tr. a reduce o frază la o propoziție prin reducerea fiecărei propoziții la o parte din ea. (< lat. contrahere)

PREDICÁT s. n. 1. parte principală a propoziției care atribuie subiectului o acțiune, o stare, o însușire. ♦ ~ verbal = predicat exprimat printr-un verb predicativ la un mod personal, locuțiune verbală, adverb sau interjecție predicativă; ~ nominal = predicat exprimat printr-un verb copulativ și un nume predicativ. 2. (log.) termen al unei judecăți care afirmă sau neagă ceva în legătură cu subiectul. ◊ (log. simbolică) element constitutiv al funcțiilor specifice calculului de predicate. 3. (mat.) enunț care depinde de una sau mai multe variabile și căruia, pentru orice valoare dată variabilelor, îi corespunde o propoziție. (< fr. prédicat, lat. praedicatum)

PREDICATÍV, -Ă adj. 1. care formează sau poate forma predicatul; cu valoare de predicat. ♦ verb ~ = verb care poate forma singur predicatul unei propoziții; nume ~ = nume care, împreună cu un verb copulativ, formează predicatul; propoziție ~ă (și s. f.) = propoziție subordonată care îndeplinește funcția de nume predicativ pe lângă un verb copulativ din regentă; element ~ suplimentar = parte secundară de propoziție cu dublă subordonare (față de verb și de subiect sau obiect); propoziție ~ă suplimentară (și s. f.) = propoziție subordonată care îndeplinește în frază rol de element predicativ suplimentar. 2. (log.) referitor la predicat. (< fr. prédicatif)

TÓPIC, -Ă I. adj. 1. referitor la un loc sau areal; local. 2. referitor la topică. 3. (despre nume) care denumește locuri, localități. II. adj., s. n. (medicament) care modifică local pielea sau mucoasele pe care se aplică. III. s.n. (lingv.) subiect al discursului definit ca „cel despre care se spune ceva”. IV. s. f. 1. (în retorica antică) studiul procedeelor și al mijloacelor de argumentare generale, comune pentru expunerea unei teme. 2. ordinea cuvintelor în propoziție și a propozițiilor în frază. ◊ parte a sintaxei sau a stilisticii care studiază această ordine. (< fr. topique, germ. topisch /II/ Topik)

ATRIBÚT, atribute, s. n. 1. Însușire inseparabilă a unui obiect sau a unui fenomen, fără de care ele nu pot să existe. ♦ (Concr.) Simbol, semn distinctiv, emblemă. 2. parte secundară a propoziției, care determină un substantiv sau un echivalent al acestuia. – Fr. attribut (lat. lit. attributum).

INGAMBAMÉNT, ingambamente, s. n. Procedeu poetic cerut de necesități prozodice sau de dorința de a scoate în relief anumite cuvinte, care constă în trecerea unei părți de frază ori propoziție sau a unor cuvinte dintr-un vers în versul următor. – Cf. fr. enjambement.

PREDICATÍV ~ă (~i, ~e) gram. Care joacă rol de predicat sau de parte a acestuia. Nume ~. propoziție ~ă. /<fr. prédicatif

PROTÁZĂ ~e f. gram. (în opoziție cu apodoză) 1) Grup de cuvinte sau de propoziții secundare care constituie partea întâi a unei perioade. 2) partea de la început a unei drame antice în care se expune subiectul. /<fr. protase

SINTÁXĂ s.f. 1. parte a gramaticii care studiază funcțiile cuvintelor și ale propozițiilor în vorbire și care stabilește reguli privitoare la construirea propozițiilor și a frazelor. ◊ Sintaxă poetică = totalitatea procedeelor limbii literare care țin de topica propoziției și a frazei. 2. parte a semioticii care studiază construcțiile formale, modul în care semnele se leagă între ele; sintactică. [< fr. syntaxe, cf. lat., gr. syntaxis < syn – cu, taxis – ordine].

TÓPICĂ s.f. 1. Ordinea cuvintelor într-o propoziție sau a propozițiilor într-o frază. ♦ parte a sintaxei care se ocupă cu studiul ordinii cuvintelor în propoziție și a propozițiilor în frază. 2. (În retorica antică) Studiul procedeelor și al mijloacelor de argumentare generale, comune pentru expunerea unei teme. [Cf. fr. topique, lat. topica, gr. topika].

SUBIÉCT s.n. 1. Materie, chestiune de care se ocupă cineva, despre care se vorbește. ♦ Pricină, motiv. ♦ Totalitatea evenimentelor, a întâmplărilor ce se petrec în desfășurarea unei narațiuni epice sau dramatice. 2. partea principală a unei propoziții care indică cine îndeplinește sau cine suferă acțiunea verbului. ♦ (Log.) parte, termen al unei judecăți despre care se afirmă sau se neagă însușirea exprimată de predicat. // s.m. (Fil.) Omul ca ființă înzestrată cu conștiință și voință. [Pron. -bi-ect. / < lat. subiectus].

SUBIÉCT I. s. n. 1. chestiune de care se ocupă cineva, despre care se vorbește. ◊ pricină, motiv. ◊ totalitatea evenimentelor care constituie conținutul epic sau dramatic al unei opere literare, cinematografice etc. ◊ (muz.) prima expunere a unei teme în cadrul formelor polifonice bazate pe imitație (invențiune, ricercar, fugă). 2. partea principală a unei propoziții, care indică cine îndeplinește sau suferă acțiunea verbului. ◊ (log.) termen al judecății de predicație, reprezentând noțiunea despre care se afirmă sau se neagă însușirea exprimată de predicatul logic. II. s. m. 1. omul ca ființă activă și conștientă. 2. persoană supusă observației, anchetei, experimentului. 3. (fin.) ~ impozabil = persoana fizică sau juridică supusă unui anumit impozit. (< lat. subiectus, /II/ subiectum, după fr. subjet)

NEGÁȚIE, negații, s. f. 1. Faptul de a nega. ♦ Cuvânt, gest, fapt etc. care neagă, contrazice, contestă (ceva sau pe cineva). ♦ Functor logic pe baza căruia se contestă valoarea de adevăr susținută într-o afirmație. ♦ Cuvânt cu ajutorul căruia se neagă ideea exprimată de o propoziție sau de una dintre părțile ei. 2. (Fil.) Proces obiectiv de înlocuire a unor calități ale obiectelor prin altele, care asigură dezvoltării un sens ascendent; negare (2). – Din fr. négation, lat. negatio.

POLISÍNDETON ~oane n. Figură de stil constând în repetarea unei conjuncții înaintea fiecărei părți omogene din cadrul unei propoziții. /<fr. polysyndéton

SINTÁXĂ, sintaxe, s. f. parte a gramaticii care studiază funcțiile cuvintelor și ale propozițiilor în vorbire și care stabilește regulile de îmbinare a cuvintelor în propoziții și a propozițiilor în fraze. ◊ Sintaxă poetică = totalitatea procedeelor stilistice ale limbii literare care țin de topica propoziției și a frazei; sintactică poetică. ♦ parte a logicii simbolice care constituie expunerea derivării expresiilor logice. – Din fr. syntaxe, lat. syntaxis.

PROTÁZĂ s. f. 1. prima parte a unei drame antice, expunerea subiectului. 2. prima parte a unei perioade condiționale, cuprinzând propozițiile secundare care îndreaptă atenția asupra consecințelor ce se anunță în apodoză. (< fr. protase, lat., gr. protasis)

ALGÉBRĂ s. f. 1. Teorie a operațiilor privind numerele reale (pozitive ori negative) sau complexe și rezolvarea ecuațiilor prin substituirea prin litere a valorilor numerice și a formulei generale de calcul numeric particular. ♦ Manual școlar care se ocupă cu studierea acestor operații. 2. (În sintagma) Algebra logicii = parte a logicii matematice care cuprinde calculul propozițiilor, claselor și relațiilor. – Din fr. algèbre, lat. algebra.

CONJÚNCȚIE, conjuncții, s. f. 1. parte de vorbire neflexibilă care leagă două propoziții într-o frază sau două cuvinte cu același rol sintactic într-o propoziție. 2. Poziție a doi aștri care, la un moment dat, au aceeași longitudine cerească. [Var.: conjuncțiúne s. f.] – Din fr. conjunction, lat. conjunctio, -onis.

CONJÚNCȚIE ~i f. 1) lingv. parte de vorbire neflexibilă care leagă două propoziții sau două cuvinte, stabilind între ele un anumit raport. ~ copulativă. 2) astr. Poziție a două planete în momentul când longitudinea lor cerească coincide. [Art. conjuncția; G.-D. conjuncției; Sil. -ți-e] /<fr. conjonction

CONJÚNCȚIE s.f. 1. parte de vorbire neflexibilă care leagă două propoziții sau două cuvinte cu aceeași funcție sintactică. ♦ (Log.) Conectiv caracterizat prin aceea că expresia alcătuită cu ajutorul său este adevărată numai dacă toate propozițiile componente sunt adevărate și este falsă când cel puțin una dintre componente este falsă. ♦ Figură de stil care enunță o observație rezultată din asocierea unor aspecte de viață contradictorii; sinichioză. 2. (Astr.) Poziție în care se găsesc doi aștri care au aceeași longitudine cerească la un moment dat. [Gen. -iei, var. conjuncțiune s.f. / < lat. coniunctio, cf. fr. conjonction].

PROTÁZĂ s.f. 1. Prima parte a unei drame antice, care cuprinde expunerea subiectului. 2. Prima parte a unei perioade condiționale, care cuprinde propozițiile secundare, fiind strâns legată de cea de-a doua parte, numită apodoză. [< fr. protase, cf. lat. protasis].

CONJÚNCȚIE s. f. 1. parte de vorbire neflexibilă care leagă două propoziții sau cuvinte cu aceeași funcție sintactică. 2. (log.) conectiv („și”) caracterizat prin aceea că expresia alcătuită cu ajutorul său este adevărată numai dacă toate propozițiile componente sunt adevărate și falsă, când cel puțin una dintre componente este falsă. 3. figură de stil care enunță o observație din asocierea unor aspecte de viață contradictorii. 4. poziție a doi aștri care, la un moment dat, au aceeași longitudine cerească. (după fr. conjonction, lat. coniunctio)

FINÁL, -Ă I. adj. 1. de (la) sfârșit. 2. care arată scopul. ♦ propoziție ~ă (și s. f.) = propoziție circumstanțială care exprimă scopul acțiunii din regentă; conjuncție ~ă = conjuncție care introduce o propoziție finală. II. s. n. încheiere, sfârșit. ◊ ultima parte a unui concert, a unei simfonii etc. III. s. f. 1. (sport) întâlnire care constituie încheierea unei competiții. 2. ornament tipografic așezat la sfârșitul unui capitol. 3. (muz.) sunet stabil de încheiere în jurul căruia gravitează toate celelalte. (< fr. final, lat. finalis)

SINTÁXĂ s. f. 1. parte a gramaticii care studiază regulile privitoare la îmbinarea cuvintelor în propoziții și a propozițiilor în fraze. ♦ ~ poetică = ansamblu de procedee stilistice care, folosind topica propoziției și a frazei, sporesc expresivitatea limbii literare. 2. parte a semioticii care studiază construcțiile formale, modul în care semnele se leagă între ele; sintactică. 3. ~ decorativă = ansamblul regulilor compoziției decorative. 4. (inform.) ansamblul regulilor ce descriu modul de alcătuire a programelor conexe. (< fr. syntaxe, lat., gr. syntaxis)

PROTÁZĂ, protaze, s. f. 1. partea întâi a unei perioade condiționale, care cuprinde grupa propozițiilor secundare și care îndreaptă atenția cititorului asupra consecințelor care se enunță în apodoză. 2. partea de la început a unei drame antice, care cuprindea expunerea subiectului. – Din fr. protase. Cf. lat. protasis.

DINCOTRÓ adv. (Adesea în propoziții interogative) – Din care direcție, de unde, din ce parte. – De⁴ + încotro.

A SE ÎNVREDNICÍ mă ~ésc intranz. 1) A se dovedi vrednic (de realizarea unui lucru). 2) (urmat de o propoziție complementară) A avea norocul sau cinstea; a avea parte. 3) A găsi de cuviință; a binevoi; a catadicsi. /în + vrednicie

CONECTÍV, -Ă I. adj. care poate fi conectat, unit. II. s. m. (log.) legătură prin intermediul căreia din variabile separate iau naștere expresii; conector. III. s. n. 1. cuvânt (prepoziție, conjuncție) care realizează o relație în cadrul propoziției sau frazei. 2. nerv care reunește mai mulți ganglioni. 3. parte terminală a filamentului staminal care unește cele două teci ale anterelor. 4. (mat.) operator (5). IV. s. f. (inform.) operator în calculul propozițional. (< fr. connectivus)

NICĂIÉRI adv. (În propoziții negative) În nici un loc; în nici o altă parte; în nici un alt caz; la nimeni, niciunde. [Var.: (reg.) nicăiérea, nicăírea, nicăíri, nicăiúrea adv.] – Lat. nec aliubi.

INSTRUMÉNT ~e n. 1) Obiect acționat manual, folosit la îndeplinirea unor operații de muncă; sculă; unealtă. ~ de tăiat. 2) Aparat cu care se produc sunete muzicale. ~ de percuție. 3): ~ de ratificare document prin care părțile contractante confirmă, făcând să intre în vigoare, un acord încheiat mai înainte. 4): ~ gramatical parte de vorbire nesemnificativă care exprimă raporturi între cuvinte sau propoziții. 5) Persoană sau lucru folosit pentru atingerea unui scop. /<fr. instrument, lat. instrumentum

DIFLUÉNȚĂ s. f. 1. ramificare a unui curs de apă în mai multe brațe, care nu se mai reunesc; locul unde se produce acest fenomen. ♦ ~ glaciară = despărțirea unui ghețar în două brațe, care înaintează în aval de ambele părți ale unui interfluviu. 2. fluidificare. 3. înlocuire a discursivității obișnuite a gândirii și vorbirii prin propoziții și idei asociate la întâmplare, cu dispersia atenției asupra unor chestiuni secundare. (< fr. diffluence)

OPOZIȚIONÁL, -Ă, opoziționali, -e, adj. De opoziție. ◊ propoziție circumstanțială opozițională = propoziție subordonată care se opune conținutului regentei prin întregul ei conținut sau numai printr-o parte a lui (predicat, complement etc.). [Pr.: -ți-o-] – Opozițiune + suf. -al.

FINÁL, -Ă adj. 1. De (la) sfârșit. 2. Care arată, exprimă scopul. ♦ propoziție finală (și s.f.) = propoziție circumstanțială care exprimă scopul acțiunii din propoziția regentă; conjuncție finală = conjuncție care introduce o propoziție finală. // s.n. Încheiere, sfârșit (al unei opere, al unei lucrări, al unei întâmplări). ♦ Ultima parte a unui concert, a unei simfonii etc. 2. V. finală (2). [Cf. lat. finalis, fr. final, it. finale].

TEXT ~e n. 1) Succesiune de propoziții sau de cuvinte, care constituie o comunicare (scrisă), construită conform regulilor unei limbi. 2) Fragment dintr-o scriere. 3) parte verbală a unei compoziții muzicale. /<lat. textum, fr. texte, germ. Text

ANALÍZĂ ~e f. 1) Metodă științifică de cercetare a realității bazată pe descompunerea proceselor, a obiectelor în părți componente. ◊ În ultimă ~ în concluzie. 2) chim. Procedeu de stabilire a compoziției chimice a unei substanțe. 3): ~ gramaticală descompunere a cuvintelor și propozițiilor în elemente alcătuitoare și determinarea valorii lor gramaticale. [G.-D. analizei] /<lat. analysis, fr. analyse

CORESPONDÉNȚĂ, corespondențe, s. f. I. 1. Schimb (regulat) de scrisori între două sau mai multe persoane. ♦ Totalitatea scrisorilor schimbate între două persoane. ♦ Conținutul unei scrisori. 2. Relatare a faptelor petrecute într-o localitate, făcută de corespondentul unui ziar, al unei reviste, al unui post de radio, de televiziune etc. II. 1. Raport, legătură între lucruri, fenomene, organe, părți ale unui întreg care se potrivesc între ele; concordanță, armonie. 2. (Lingv.) Raport constant existent între două unități lingvistice. ◊ Corespondența timpurilor = raportul de timp dintre predicatul unei propoziții subordonate și predicatul regentei. 3. (Mat.) Relație între două mulțimi, conform căreia fiecare element al unei mulțimi este pus în legătură cu unul sau mai multe elemente din cealaltă mulțime. 4. (În sintagma) Corespondența conturilor = schimbul de scrisori, legătura reciprocă dintre conturi care reflectă aceeași operație economică. [Var.: (inv.) corespondínță s. f.] – Din fr. correspondance.

CONECTÍV, -Ă, conectivi, -e, adj., s. n. 1. Adj.Care poate fi conectat. 2. S. n. (Bot.) parte a anterei care suportă și reunește sacii polenici. 3. S. n. (Mat.) Legătură prin intermediul căreia din variabile separate iau naștere expresii; operator, functor, conector. 4. S. n. (Gram.) Cuvânt de relație în propoziție sau în frază. – Din fr. connectif, lat. connectivus.

STRUCTÚRĂ s. f. I. 1. ansamblu de elemente de construcție solidarizate între ele, care preia toate sarcinile la care este supus acesta și le transmite la fundație. 2. mod de alcătuire internă a unui corp, a unui sistem. ◊ dispoziție relativă a atomilor în molecula unei substanțe. ◊ mod de grupare a moleculelor într-o substanță minerală. 3. mod de așezare a părților corpului animal sau vegetal ori ale țesuturilor. ◊ (psih.) conformație, factură, formație. 4. fel de alcătuire a unei compoziții, a unei opere literare. ♦ ~ gramaticală = mod specific fiecărei limbi de a organiza cuvintele în propoziții și fraze. II. mod de organizare a societății din punct de vedere economic, social, politic și cultural; orânduire. ◊ mod de organizare a oricărei ramuri de producție. (< fr. structure, lat. structura)

STRUCTÚRĂ s.f. I. 1. Fel de construcție (la un edificiu, la un pod etc.). 2. Mod de organizare internă, de alcătuire a unui corp. ♦ Dispoziție relativă a atomilor în molecula unei substanțe. ♦ Modul de grupare a moleculelor într-o substanță minerală. 3. Modul de așezare între ele a părților corpului animal sau vegetal ori ale țesuturilor. ♦ (Psih.) Conformație, factură, formație. 4. Fel de alcătuire a unei compoziții, a unei opere literare. ♦ Structură gramaticală = mod specific fiecărei limbi de a organiza cuvintele în propoziții și fraze. II. Mod de organizare a societății din punct de vedere economic, social, politic și cultural; orânduire. ♦ Mod de organizare a oricărei ramuri de producție. [Cf. fr. structure, lat. structura < struere – a clădi].

NUCLÉU s. n. 1. ciclu de atomi care compun scheletul moleculei unui corp chimic și care rămâne neschimbat la toți derivații corpului respectiv. 2. partea centrală, încărcată pozitiv, a unui atom, în care se concentrează aproape întreaga masă a acestuia. 3. corpuscul globulos din citoplasmă, constituent principal al celulei, cu rol în reproducerea și în trasmiterea caracterelor. 4. element central cu funcție importantă în propoziție sau în frază. 5. (astr.) porțiune centrală, compactă, a unei comete. 6. (fig.) element esențial al unui lucru. (< fr. nucléus, lat. nucleus)

SEMÁNTIC, -Ă I. adj. referitor la semantică; semasiologic. ♦ câmp ~ = ansamblu de cuvinte aflate într-o strânsă corelație de sens. II. s. f. 1. ramură a lingvisticii care studiază sensurile cuvintelor și evoluția lor în timp; semasiologie. ◊ sens lexical; (p. ext.) semnificație; semantism. ♦ ă artei = ramură a semanticii care se ocupă cu înțelesul cuvintelor în limbajul literar. 2. parte a semioticii care studiază raportul semnelor cu obiectele desemnate. ♦ (fil.) ~ generală = curent apărut la începutul sec. XX în SUA, care cercetează limbile „naturale” mai ales din punct de vedere sociologic și pragmatic. 3. (inform.) ansamblul regulilor ce definesc înțelesul fiecărui program, semnificația propozițiilor într-un limbaj. ◊ teoria interpretării unui anumit sistem formalizat prin alt sistem formalizat. (< fr. sémantique)

JONCȚIUNE, joncțiuni, s. f. Legătură, unire; (concr.) locul unde se realizează legătura, unirea unor părți, unor elemente etc. ♦ (Electron.) Zonă de contact între două regiuni cu mecanisme diferite de conducție ale unui semiconductor, între doi semiconductori sau între un metal și un semiconductor. ♦ (Lingv.) Mijloc de exprimare a raporturilor sintactice de coordonare sau de subordonare dintre elementele unei propoziții sau fraze, care constă în legarea lor prin cuvinte ajutătoare. ♦ (Mil.) Loc unde se realizează legătura dintre flancurile dispozitivelor de luptă a două unități militare. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. jonction.