comunARD ~zi m. Participant la comuna din paris. /<fr. communard

comunA s.f. 1. Oras medieval (dezvoltat in apusul Europei din vechile cetati situate pe caile de comunicatie comerciala), care se bucura de o anumita autonomie politica. ♦ Diviziune teritoriala, administrata de un primar si de un consiliu municipal. 2. Unitate administrativa compusa din unul sau mai multe sate sau catune si condusa de un consiliu popular comunal. 3. comuna primitiva = prima formatiune social-economica din istoria societatii, corespunzand unor forte de productie slab dezvoltate, bazata pe proprietatea comuna asupra mijloacelor de productie si pe relatii de colaborare si ajutor reciproc. ◊ comuna din paris = forma de guvernare a orasului paris, instituita in 1871 de masele muncitoare rasculate; Camera comunelor = una dintre cele doua camere ale parlamentului englez. [Pl. -ne / < fr. commune, it. comune, cf. lat.med. communa].

RAZBOIUL FRANCO-PRUSIAN (1870-1871), razboi purtat de Prusia impotriva Frantei, avand ca pretext candidatura unui membru al familiei Hohenzollern la tronul Spaniei. Infranta la Sedan (1-2 sept. 1870) si Metz. Franta a fost nevoita sa incheie Pacea de la Frankfurt am Main. Razboiul a avut consecinte importante pentru istoria celor doua tari si a Europei; in Franta caderea celui de-al Doilea Imperiu si izbucnirea primei revolutii proletare (comuna din paris), iar in Germania realizarea unificarii acesteia in jurul Prusiei.

REVOLUTIA FRANCEZA, revolutie desfasurata intre 1789 si 1794, care a avut ca scop abolirea structurilor vechiului regim. A izbucnit in conditiile agravarii situatiei economice a populatiei, ale progresului ideii de natiune, ale necesitatii acute de creare a unei piete nationale. Preludiul revolutiei l-a constituit convocarea Starilor Generale (5 mai 1789). Deputatii starii a treia din Adunarea Statelor Generale s-au declarat constituiti in Adunarea Nationala, apoi, in vederea elaborarii unei constitutii, in Adunarea Nationala Constituanta (9 iul. 1789-30 sept. 1791). In fata masurilor represive pe care le pregateau nobilimea si regele, insurgentii parizieni au luat cu asalt Bastilia, simbolul absolutismului regal si al arbitrarului sau (14 iul. 1789, data devenita sarbatoare nationala a poporului francez). Adunarea Constituanta a votat desfiintarea privilegiilor feudale (4 aug. 1789), a adoptat Declaratia drepturilor omului si ale cetateanului (26 aug. 1789) si o noua Constitutie (3 sept. 1791). Aceste realizari, impreuna cu reformele administrative, judecatoresti, fiscale si bisericesti, au favorizat dezvoltarea structurilor capitaliste. Sub presiunea insurectiei nationale de la 10 aug. 1792, Adunarea Legislativa (1 oct. 1791-20 sept. 1792) a suspendat monarhia si a aprobat instituirea comunei insurectionale (comuna din paris), o adevarata putere de stat populara. In perioada aug.-sept. 1792 – cunoscuta in istoria revolutiei sub numele de prima teroare -, parizienii, sub conducerea comunei insurectionale au impus instaurarea democratiei politice. In fata primejdiei provocate de invadarea Frantei de catre armatele austro-prusiene, precum si de tradarea generalilor monarhisti, comuna insurectionala a declarat „patria in primejdie”. Armatele franceze au infrant la Valmy (20 sept. 1792) armatele invadatoare. La 21 sept. 1792 Conventia Nationala (20 sept. 1792-26 oct. 1795), care luase locul Adunarii Legislative, a proclamat Republica. In cadrul Conventiei Nationale s-a reliefat doua tendinte principale: partidul moderat al girondinilor si cel radical al montagnarzilor, condusi de iacobini: intre ele se afla masa deputatilor independenti, porecliti „campia” sau „mlastina”. Lupta dintre cele doua tendinte a atins apogeul in timpul procesului regelui Ludovic XVI, care, cu toata opozitia girondinilor, a fost condamnat la moarte si executat (21 ian. 1793). Intreaga Europa, cu exceptia catorva state, s-au coalizat impotriva Frantei republicane. Infrangerile de pe front, tradarea generalului Dumouriez, scumpirea vietii si izbucnirea rascoalei contrarevolutionare din Vandeea au provocat sfarsitul guvernarii girondine. In urma insurectiei din 31 mai-2 iun. 1793 a fost instaurata dictatura iacobinilor, girondinii fiind exclusi din Conventie, iar unii dintre ei executati. Perioada dictaturii iacobine (2 iun. 1793-27 iul. 1794), cunoscuta sub numele de „teroarea iacobina”, a constituit punctul culminant al revolutiei. In timpul acestei dictaturi au fost desfiintate, fara rascumparare, servitutile feudale, au fost introduse preturi maximale, a fost instituit invatamantul elementar gratuit. Iacobinii au infrant rascoala din Vandeea si pe cea a federatilor-regalisti, au creat o armata nationala de peste 600.000 de oameni, care a alungat din tara armatele interventioniste. Comitetul Salvarii Publice, creat la 5 apr. 1793, a concentrat in mainile intreaga putere executiva. Teroarea a impus, pentru o vreme, economia dirijata in directia sprijinirii efortului de razboi si salvarii republicii. Inlaturarea moderatilor, condusi de Danton, cat si a extremistilor de stanga, in frunte cu J. Roux si Hebert, au slabit considerabil baza sociala a dictaturii iacobine, usurand sarcina marii burghezii, care a organizat lovitura de stat din 9 thermidor (27 iul. 1794). Robespierre, Saint-Just si partizanii lor au fost ghilotinati (28 iul. 1794). Prin venirea la putere a marii burghezii, revolutia era terminata.

RECLUS {reklu] 1. Jean Jacques Elisee R. (1830-1905), geograf si om politic francez. Prof. univ. la Bruxelles. Revolutionar anarhist („Evolutia, revolutia si idealul anarhismului”). Participant la comuna din paris (1871). A calatorit prin Europa si America (1851-1857). Autor al unei „Geografii universale”. 2. Paul R. (1847-1914), chirurg francez. Fratele lui R. (1). Contributii in descrierea unor maladii ale plamanilor si sanilor. A folosit c*****a ca anestezic local.

FEDERAT, federati, s. m. (Mai ales la pl.). 1. Persoana care facea parte din populatiile asezate la granitele Imperiului Roman si care se angaja sa apere aceste granite in schimbul unor avantaje. 2. Membru al garzii nationale in timpul comunei din paris. – Din lat. foederatus, fr. federe.

comunaRD, -A, comunarzi, -de, s. m. si f. Partizan, adept, membru al comunei din paris din 1871. – Din fr. communard.

FEDERAT ~ti m. mai ales la pl. 1) (in Imperiul Roman) Persoana care locuia la granita si care, in schimbul unor privilegii, indeplinea unele misiuni de aparare impotriva strainilor. 2) (in perioada comunei din paris) Membru al garzii nationale. /<lat. foederatus, fr. federe

HEBERTIST, -A s.m. si f. Nume dat in Franta partizanilor revolutionarului Jacques Hebert, sef al fractiunii ultrarevolutionare, care a exercitat o influenta preponderenta asupra comunei din paris. [< fr. hebertiste].

comunaRD, -A adj., s. m. f. (partizan) al comunei din paris. (<fr. communard)

comunaRD, -A s.m. si f. Partizan al comunei din paris. [< fr. communard].

BILLAUD-VARENNE [bio-varẽ], Jean Nicholas (1756-1819), jurist si om politic francez. Iacobin. Membru al comunei din paris, al Conventiei si apoi al Comitetului Salvarii Publice. Extremist, a contribuit la ghilotinarea lui Herbert si Danton, apoi l-a tradat pe Robespierre. Deportat in Guyana Franceza, unde a si murit.

comuna din paris 1. Nume dat guvernarii municipale pariziene (1789-1795). La 9 aug., la cererea lui Danton acestei comune i s-a substituit una insurectionala. 2. Nume dat guvernului instaurat la 18 mart. 1871 de catre populatia pariziana rasculata in urma revolutiei izbucnite datorita infringerii Frantei in Razboiul Franco-Prusian (1870-1871). Insurectia a fost infrinta de armata guvernamentala cu sprijinul Prusiei (28 mai 1871).

DABROWSKI [dobrofski], Jarosław (1836—1871), revolutionar polonez. Unul dintre organizatorii rascoalei poloneze din 1863—1864. Comandant al fortelor armate ale comunei din paris; a murit pe baricade.

comuna ~e f. 1) Colectiv de persoane care s-au unit pentru a munci si a duce o viata in comun. ~ de munca. ◊ ~ primitiva prima formatie social-economica omeneasca. 2): ~a din paris guvern revolutionar, creat de muncitorii parizieni in 1871. 3) Diviziune administrativ-teritoriala rurala compusa din unul sau mai multe sate si condusa de un primar. 4) (in evul mediu in Europa Occidentala) Oras care a obtinut independenta fata de stapanul unui domeniu feudal. [G.-D. comunei] /<fr. commune

comunITATEA EUROPEANA A CARBUNELUI SI OTELULUI (C.E.C.O.), organizatie internationala guvernamentala, cu sediul la Bruxelles, una din cele trei entitati ale comunitatii Europene. Fondata prin Tratatul de la paris din 1951, isi incepe activitatea in 1952, in scopul formarii unei piete comune a carbunelui si a produselor siderurgice, in vederea unei repartizari mai judicioase a productiei si a cresterii productivitatii muncii in statele membre. Membri fondatori: Belgia, Franta, R.F.G., Italia, Luxemburg si Olanda. Alti membri: Danemarca, Irlanda si Marea Britanie (din 1973), Grecia (din 1981, membru plin in 1986), Spania si Portugalia (din 1986).

comuna s. f. 1. oras medieval, care se bucura de o anumita autonomie politica. 2. unitate de baza administrativ-teritoriala compusa din unul sau mai multe sate. 3. ~ primitiva = prima formatiune social-economica din istoria societatii, cu nivelul scazut al fortelor de productie, proprietatea comuna asupra mijloacelor de productie si egalitatea in repartitia produselor. ◊ C-a din paris = forma de guvernare a orasului paris, instituita in 1871 de masele muncitoare rasculate, prima incercare de instaurare a dictaturii proletariatului; Camera C-elor = una dintre cele doua camere ale parlamentului englez. (<fr. commune)