DECLAMA vb. I. tr. A spune ceva (mai ales versuri) tare, cu tonul si gesturile adecvate. ♦ A vorbi retoric. [P.i. declam. / cf. fr. declamer, it., lat. declamare].

retoricA s.f. 1. Arta exprimarii alese, utilizata in scopul convingerii unui auditoriu; oratorie, elocventa. ◊ Figura (de) retorica = forma de vorbire, intorsatura de fraza care infrumuseteaza stilul, dandu-i mai multa plasticitate si mai multa vigoare. 2. (Peior.) Declamatie emfatica, lipsita de un fond serios de idei; discurs pompos. ♦ Afectare in vorbire. [Gen. -cii. / cf. fr. rhetorique, it. retorica, lat. rhetorica, gr. rhetorike].

ORATORIE s. f. Arta de a compune si de a rosti discursuri; arta de a vorbi in public; elocventa, retorica, oratorism. – Din lat. oratoria. Cf. it. oratoria.

DECLAMA, declam, vb. I. Tranz. A rosti cu voce tare, cu ton si cu gesturi adecvate, un text literar (in versuri). ♦ (Peior.) A vorbi cu ton declamator, emfatic, retoric. – Din fr. declamer, lat. declamare.

retoricA f. 1) Arta de a vorbi frumos si convingator; oratorie; elocventa. 2) Ramura a stiintei limbii care se ocupa cu studiul acestei arte. /<ngr. ritoriki, lat. rhetorica, fr. rhetorique

PROZOPOPEE, prozopopei, s. f. Figura retorica prin care autorul pune sa vorbeasca o persoana absenta, defuncta sau un personaj alegoric. [Var.: prosopopee s. f.] – Din fr. prosopopee, lat. prosopopeia.

PROZOPOPEE ~i f. Procedeu de retorica constand in a pune sa vorbeasca o persoana absenta, defuncta sau un obiect personificat. [G.-D. prozopopeei] /<fr. prosopopee, lat. prosopopoeia

retoric, -A adj. De retor; de retorica. ♦ (Peior.; despre stilul, felul de a vorbi al cuiva) Afectat, emfatic. [Cf. lat. rhetoricus, it. retorico].

DITIRAMBIC, -A, ditirambici, -ce, adj. 1. Care apartine ditirambilor (1), privitor la ditirambi. 2. Fig. (Despre stil, vorbire, cuvinte etc.) Plin de elogii exagerate; emfatic, retoric. – Din fr. dithyrambique, lat. dithyrambicus.

PRETERITIUNE s.f. Figura de retorica prin care oratorul declara ca nu vrea sa vorbeasca despre un lucru, despre care totusi vorbeste; pretermisie; paralipsa. [Pron. -ti-u-. / < lat. praeteritio, cf. fr. preterition].

PRETERITIUNE s. f. figura retorica prin care se declara ca nu se va vorbi despre un lucru, amintit totusi in expunere; pretermisie, paralipsa. (< fr. preterition, lat. praeteritio, omisiune)

PRETERITIUNE ~i f. Procedeu de retorica prin care oratorul, atragand atentia asupra unui lucru ce trebuie trecut sub tacere, vorbeste totusi despre el. [Sil. -ti-u-] /<fr. preterition

PRETERITIUNE, preteritiuni, s. f. Figura retorica prin care autorul atrage atentia ca nu vrea sa aduca in discutie un anumit lucru, despre care totusi vorbeste. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. preterition.

PROZOPOPEE s.f. Figura retorica prin care oratorul sau scriitorul se adreseaza lucrurilor neinsufletite, unui absent sau unui mort ca si cand ar fi de fata, ori le face sa vorbeasca prin expunerea lui ca niste fiinte vii; personificare. [Pron. -pe-e, var. prosopopee s.f. / < fr. prosopopee, lat. prosopopoeia, cf. gr. prosopon – persoana, poiein – a face].

alegorie f. (vgr. allegoria, d. allos, altu, si agoreuo, vorbesc. V. parigorie. Ret. Fictiune care prezenta [!] spiritului un obiect care sa-ti aduca aminte de ceva: ascunzind Adevaru in fundu unei fintini, poetii au facut o alegorie (V. retorica). Pictura sau sculptura care prezenta [!] o ideie abstracta: tablou Calomniii de Apele era o mareata alegorie, un schelet armat c' o coasa e alegoria mortii.