SENTENȚIÁ vb. intr. a rosti o sentință. (< fr. sentencier) (Sursa: MDN )
sentențiá vb., ind. prez. 3 sg. sentențiáză (Sursa: Ortografic )
| sentenția verb | infinitiv | infinitiv lung | participiu | gerunziu | imperativ pers. a II-a |
| (a) sentenția | sentențiere | sentențiat | sentențiind | singular | plural |
| sentențiază | sentențiați |
|
| numărul | persoana | prezent | conjunctiv prezent | imperfect | perfect simplu | mai mult ca perfect |
| singular | I (eu) | sentențiez | (să) sentențiez | sentențiam | sentențiai | sentențiasem |
| a II-a (tu) | sentențiezi | (să) sentențiezi | sentențiai | sentențiași | sentențiaseși |
| a III-a (el, ea) | sentențiază | (să) sentențieze | sentenția | sentenție | sentențiase |
| plural | I (noi) | sentențiem | (să) sentențiem | sentențiam | sentențiarăm | sentențiaserăm, sentențiasem* |
| a II-a (voi) | sentențiați | (să) sentențiați | sentențiați | sentențiarăți | sentențiaserăți, sentențiaseți* |
| a III-a (ei, ele) | sentențiază | (să) sentențieze | sentențiau | sentențiară | sentențiaseră |
* Formă nerecomandată
