RETICÉNT, -Ă,reticenți, -te, adj. (Despre oameni și despre cuvintele lor) Care manifestă sau care arată reticență, reținere. – Din fr. réticent. (Sursa: DEX '98 )
RETICÉNȚĂ,reticențe, s. f. Omisiune voită, trecere sub tăcere a unui lucru care trebuie spus; reținere, rezervă într-o anumită chestiune. ♦ Figură retorică prin care vorbitorul, întrerupându-și brusc expunerea, trece la altă idee, lăsând numai să se înțeleagă ceea ce a voit să spună. – Din fr. réticence, lat. reticentia. (Sursa: DEX '98 )
RETICÉNT ~tă (~ți, ~te) rar 1) Care vădește reticență; caracterizat prin reticență. 2) (despre persoane sau despre exprimarea lor) Care exprimă îndoială; cu nesiguranță; șovăitor, ezitant. /<fr. réticent (Sursa: NODEX )
RETICÉNȚĂ ~ef. 1) Trecere sub tăcere a unui lucru care trebuia sau putea să fie spus; omitere intenționată a unui gând; lucru omis. 2) Figură de stil constând în întreruperea bruscă a unei idei și trecerea la alta, lăsând să se înțeleagă cele neexprimate. /<fr. réticence, lat. reticentia (Sursa: NODEX )
RETICÉNT, -Ăadj. Care arată reticență. ♦ (Rar) Ezitant. [< fr. réticent]. (Sursa: DN )
RETICÉNȚĂs.f. Omisiune voită, ocolire a unui lucru care trebuie spus; reținere, atitudine reținută, rezervată într-o anumită chestiune. ♦ Figură de stil prin care cineva își întrerupe deodată șirul gândirii pentru a trece la o altă idee, lăsând numai să se înțeleagă ceea ce ar fi voit să spună. [< fr. réticence, cf. lat. reticentia]. (Sursa: DN )
RETICÉNȚĂs. f. 1. omisiune voită, ocolire a unui lucru care trebuie spus; atitudine reținută, rezervată într-o anumită chestiune. 2. figură retorică prin care vorbitorul își întrerupe deodată șirul gândirii, pentru a trece la o altă idee, lăsând numai să se înțeleagă ceea ce ar fi voit să spună. (< fr. réticence, lat. reticentia) (Sursa: MDN )
RETICÉNT adj. v. reținut. (Sursa: Sinonime )
reticént adj. m., pl. reticénți; f. sg. reticéntă, pl. reticénte (Sursa: Ortografic )
reticénță s. f., g.-d. art. reticénței; pl. reticénțe (Sursa: Ortografic )
