REFÉC,refecuri, s. n. Cusătură cu ajutorul căreia se îmbină două bucăți de material textil, ale căror margini se îndoaie și se prind sub îndoitură, ca să nu se destrame; refecătură. ◊ Expr. A lua (pe cineva) la refec sau (rar) a trage (cuiva) un refec = a mustra pe cineva cu asprime, a-l critica, a-i cere socoteală. – Cf. refeca. (Sursa: DEX '98 )
REFÉC s. (reg.) refecătură. (~ la o haină.) (Sursa: Sinonime )
REFÉC s. v. tiv, tivitură. (Sursa: Sinonime )
reféc s. n., pl. refécuri (Sursa: Ortografic )
REFECÁ,reféc, vb. I. Tranz. 1. A coase un refec. 2. A detașa cu ferăstrăul marginile teșite ale scândurilor brute, pentru a obține scânduri paralelipipedice. – Cf. lat. refricare. (Sursa: DEX '98 )
A REFECÁ reféctranz. (obiecte confecționate din materiale textile) A înzestra cu un refec; a tivi. /cf. lat. reficare (Sursa: NODEX )
REFÉC ~urin. Cusătură prin care se îmbină două bucăți de țesătură, îndoind marginile ca să nu se destrame. ◊ A lua pe cineva la ~ a certa rău pe cineva; a lua la trei parale. /cf. a refeca (Sursa: NODEX )
REFECÁ vb. v. tivi. (Sursa: Sinonime )
refecá (reféc, át), vb. – A coase cu refec, a tivi. – Mr. arufec(are). Origine necunoscută. Der. din sl. (Cihac, II, 311) este cît se poate de improbabilă (Byhan 329). Din lat. refrĭcāre (Pușcariu 1426; REW 7159) sau *orĭfĭcāre ‹ orĭfĭcium, cf. port. refegar (Candrea, GS, III, 426; Candrea; REW 7159N), sau din lat. *refĭccāre „a întări”, cf. it. ficcare (Tiktin) nu sînt convingătoare. – Der. refec, s. n. (cusătură de îmbinare, tiv; ceartă, dojană); refecătură, s. f. (însăilare, tiv). (Sursa: DER )
refecá vb., ind. prez. 1 sg. reféc, 3 sg. și pl. refécă (Sursa: Ortografic )
