PREDICÁT,predicate, s. n. 1. (Gram.) Parte principală a propoziției, care arată o acțiune, o stare sau o însușire a subiectului. ◊ Predicat verbal = predicat exprimat printr-un verb la un mod personal (sau printr-o interjecție). Predicat nominal = predicat format dintr-un verb copulativ la un mod personal și un nume predicativ. 2. (Log.) Termen al unei judecăți care afirmă sau neagă ceva despre subiect. – Din fr. prédicat, lat. praedicatum. (Sursa: DEX '98 )
PREDICÁTs.n.1. Parte principală a propoziției care atribuie subiectului o acțiune, o stare, o însușire. ◊ Predicat verbal = predicat format dintr-un verb predicativ la un mod personal; predicat nominal = predicat format dintr-un verb copulativ și un nume predicativ. 2. Termen al unui raționament care afirmă sau neagă ceva în legătură cu subiectul. ♦ (În logica simbolică) Element constitutiv al funcțiilor specifice calculului cu predicate. [< lat. praedicatum, cf. fr. prédicat]. (Sursa: DN )
PREDICÁTs. n. 1. parte principală a propoziției care atribuie subiectului o acțiune, o stare, o însușire. ♦ ~ verbal = predicat exprimat printr-un verb predicativ la un mod personal, locuțiune verbală, adverb sau interjecție predicativă; ~ nominal = predicat exprimat printr-un verb copulativ și un nume predicativ. 2. (log.) termen al unei judecăți care afirmă sau neagă ceva în legătură cu subiectul. ◊ (log. simbolică) element constitutiv al funcțiilor specifice calculului de predicate. 3. (mat.) enunț care depinde de una sau mai multe variabile și căruia, pentru orice valoare dată variabilelor, îi corespunde o propoziție. (< fr. prédicat, lat. praedicatum) (Sursa: MDN )
predicát s. n., pl. predicáte (Sursa: Ortografic )
PREDICÁ,prédic, vb. I. Intranz. (Despre clerici) A rosti o predică. ◊ Expr. A predica în deșert (sau în pustiu) = a vorbi degeaba, a da sfaturi cuiva care nu le ascultă. ♦ Tranz. A recomanda ceva cu insistență; a răspândi, a propaga idei, concepții etc. – Din lat. praedicare. (Sursa: DEX '98 )
A PREDICÁ prédic 1. intranz. rel. A rosti o predică; a propovădui. ◊ ~ în deșert (sauîn pustiu) a vorbi în zadar. 2. tranz. fig. (idei, concepții, învățături etc.) A propaga cu insistență. /<lat. praedicare (Sursa: NODEX )
PREDICÁT ~en. 1) gram. Parte principală a propoziției care atribuie subiectului o acțiune, o stare sau o insușire. 2) log. Termen al unei judecăți care afirmă sau neagă ceva despre subiectul acesteia. /<fr. prédicat, lat. praedicatum (Sursa: NODEX )
PREDICÁvb. I. intr.1. A rosti o predică. ♦ tr. (Fig.) A sfătui, a recomanda cu insistență. 2. (Fil.) A atribui unui subiect o calitate sau un atribut. [P.i. prédic. / < lat. praedicare, cf. it. predicare]. (Sursa: DN )
PREDICÁvb. I. intr. 1. a rosti o predică. 2. (fil.) a atribui unui obiect o calitate sau un atribut. II. tr. a recomanda cu insistență; a propovădui. (< lat. praedicare) (Sursa: MDN )
PREDICÁ vb. v. propovădui. (Sursa: Sinonime )
predicá (prédic, predicát), vb. – A explica un text biblic. Lat. praedicare (sec. XIX). – Der. predică, s. f. (propovedanie, didahie), din ngr. πρέντιϰα ‹ it. predica; predicație, s. f. (predică), din lat. praedicatio, prin intermediul mag. prédikatió (sec. XVII); predicat, s. n., din fr. prédicat; predicator, s. m., din fr. prédicateur. (Sursa: DER )
predicá vb., ind. prez. 1 sg. prédic, 3 sg. și pl. prédică (Sursa: Ortografic )
