ÓBLIGĂ, obligi, s. f. (Înv.) Cambie, poliță2. – Din it. obbligo. (Sursa: DEX '98 )
óbligă (înv.) (o-bli-) s. f., g.-d. art. óbligii; pl. óbligi (Sursa: DOOM 2 )
ÓBLIGĂ s. v. cambie, poliță, trată. (Sursa: Sinonime )
óbligă s. f. (sil. -bli-), g.-d. art. óbligii; pl. óbligi (Sursa: Ortografic )
| obliga verb tranzitiv | infinitiv | infinitiv lung | participiu | gerunziu | imperativ pers. a II-a |
| (a) obliga | obligare | obligat | obligând | singular | plural |
| obligă | obligați |
|
| numărul | persoana | prezent | conjunctiv prezent | imperfect | perfect simplu | mai mult ca perfect |
| singular | I (eu) | oblig | (să) oblig | obligam | obligai | obligasem |
| a II-a (tu) | obligi | (să) obligi | obligai | obligași | obligaseși |
| a III-a (el, ea) | obligă | (să) oblige | obliga | obligă | obligase |
| plural | I (noi) | obligăm | (să) obligăm | obligam | obligarăm | obligaserăm, obligasem* |
| a II-a (voi) | obligați | (să) obligați | obligați | obligarăți | obligaserăți, obligaseți* |
| a III-a (ei, ele) | obligă | (să) oblige | obligau | obligară | obligaseră |
* Formă nerecomandată
| obligă substantiv feminin | nearticulat | articulat |
| nominativ-acuzativ | singular | obligă | obliga |
| plural | obligi | obligile |
| genitiv-dativ | singular | obligi | obligii |
| plural | obligi | obligilor |
| vocativ | singular | obligă, obligo |
| plural | obligilor |
