NĂRÁV,năravuri, s. n. 1. Obicei, deprindere rea; cusur, viciu, nărăveală, nărăvie. ◊ Expr. A (se) învăța cu nărav = a (se) obișnui să ceară, să pretindă ceva ca pe un drept al său. 2. (Înv. și pop.) Deprindere, obicei; fel de a fi, comportare. ♦ Fire, temperament. – Din sl. nravŭ. Cf. bg. nărav. (Sursa: DEX '98 )
NĂRÁV ~urin. 1) (la persoane) Obicei rău; apucătură. ◊ A (se) învăța cu ~(saua prinde la ~) a) a se obișnui cu o acțiune nedorită; b) a însuși o deprindere rea. 2) (la animale) Deprindere rea de a mușca, de a azvârli etc. Cal cu ~. 3) pop. Fel de a fi al cuiva; caracter; fire; natură. /<sl. nravu (Sursa: NODEX )
NĂRÁV s. 1. v. patimă. 2. pasiune, patimă, viciu, (fam.) boală. (A dat în ~ jocului de cărți.)3. (Transilv.) snagă, sucă. (~ calului.)4. (la pl.) v. comportare. 5. v. fire. (Sursa: Sinonime )
năráv (nărávuri), s. n. – 1. Obicei, uz. – 2. Obicei prost, viciu. Sl. nravŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 31; Miklosich, Lexicon, 456; Cihac, II, 212), cf. bg. nărav, sb. narav și Vasmer, II, 230. – Der. nărăvaș, adj. (învățat prost, vicios); năravnic, adj. (înv., vicios, desfrînat); nărăvi, vb. (a învăța cu nărav, a se vicia); înărăvi, vb. (a se vicia); nărăveală, s. f. (viciere); nărăvos, adj. (învățat, prost; capricios). – Din rom. provine mag. nerávás (Edelspacher 20). (Sursa: DER )
