MONOFÓNIC, -Ă, monofonici, -ce, adj. (Fiz.) De monofonie, al monofoniei. – Din fr. monophonique, engl. monophonic. (Sursa: DEX '98 )
MONOFÓNIC, -Ă adj. (Fiz.) Care are o singură sursă sonoră; monofon. [Cf. fr. monophonique]. (Sursa: DN )
MONOFÓNIC, -Ă adj. 1. (fiz.) care are o singură sursă sonoră. 2. (muz.) monofon. (< fr. monophonique, engl. monophonie) (Sursa: MDN )
monofónic adj. m., pl. monofónici; f. sg. monofónică, pl. monofónice (Sursa: Ortografic )
| monofonic adjectiv | masculin | feminin |
| nearticulat | articulat | nearticulat | articulat |
| nominativ-acuzativ | singular | monofonic | monofonicul | monofonică | monofonica |
| plural | monofonici | monofonicii | monofonice | monofonicele |
| genitiv-dativ | singular | monofonic | monofonicului | monofonice | monofonicei |
| plural | monofonici | monofonicilor | monofonice | monofonicelor |
| vocativ | singular | — | — |
| plural | — | — |
