hălăí, hắlăí, vb. IV (reg.) 1. a răcni, a face gură, a se sfădi. 2. a dojeni (pe cineva). (Sursa: DAR )
| hălăi verb tranzitiv | infinitiv | infinitiv lung | participiu | gerunziu | imperativ pers. a II-a |
| (a) hălăi | hălăire | hălăit | hălăind | singular | plural |
| hălăie | hălăiți |
|
| numărul | persoana | prezent | conjunctiv prezent | imperfect | perfect simplu | mai mult ca perfect |
| singular | I (eu) | hălăi | (să) hălăi | hălăiam | hălăii | hălăisem |
| a II-a (tu) | hălăi | (să) hălăi | hălăiai | hălăiși | hălăiseși |
| a III-a (el, ea) | hălăie | (să) hălăie | hălăia | hălăi | hălăise |
| plural | I (noi) | hălăim | (să) hălăim | hălăiam | hălăirăm | hălăiserăm, hălăisem* |
| a II-a (voi) | hălăiți | (să) hălăiți | hălăiați | hălăirăți | hălăiserăți, hălăiseți* |
| a III-a (ei, ele) | hălăie | (să) hălăie | hălăiau | hălăiră | hălăiseră |
* Formă nerecomandată
