(A se crede) coborât cu hârzobul din cer = (a se crede) mult superior celor din jur, (a fi) mândru, îngâmfat
(Iute) ca o suveică sau ca suveica = foarte ager, sprinten; foarte harnic
A bea la botul calului = a bea încă un pahar, în picioare, la plecare; a bea ceva la repezeală
A bea paharul până-n fund = a îndura un necaz, o durere până la capăt
A cădea cu hârzobul din cer = a veni, a pica pe neașteptate; a se realiza de la sine
A duce (pe cineva sau a se lăsa dus) cu zăhărelul = a înșela (sau a se lăsa înșelat), a ademeni (pe cineva sau a se lăsa ademenit) cu promisiuni, cu vorbe amăgitoare
A duce (pe cineva) cu zăhărelul (sau de nas, cu cobza, cu preșul) = a înșela, a amăgi (cu promisiuni mincinoase)
A face (cuiva) zile fripte = a necăji pe cineva (zi de zi); a hărțui, a șicana
A face (pe cineva sau ceva) harcea-parcea = a tăia (pe cineva sau ceva) în bucăți, a face fărâme; a distruge, a nimici
A i se umple (cuiva) paharul sau a(-i) fi plin paharul = a îndura prea multe suferințe morale, a nu mai putea suporta durerea, suferința etc. 3) Ventuză (pentru bolnavi)
A ridica paharul (sau cupa, rar, un toast) = a închina în cinstea cuiva
A se lua în coarne cu cineva = a se încăiera, a se lua la harță
A se lăsa dus cu zăhărelul = a se lăsa ademenit cu promisiuni, cu vorbe atrăgătoare etc. 2) (la ) Dulciuri, bomboane, zaharicale
A se pune de pricină = a) a se împotrivi, a se opune; b) a căuta ceartă, a face gură; a se lua la harță, la bătaie
A se trece din pahare (sau din băut) = a bea prea mult; a se ameți de băutură
A turna (pe cineva) la hârdău (sau la hârdăul lui Petrache) = a băga (pe cineva) la închisoare, a aresta (pe cineva)
A înnegri hârtia = a scrie
A ține drumul (sau calea, drumurile) = a) a practica tâlhăria la drumul mare; b) a umbla fără rost, haimana
A(-i) fi scris cuiva (sau pentru cineva) = a(-i) fi rânduit cuiva de la naștere, a(-i) fi sortit, hărăzit (prin soartă)
De-a hâra = cu spirit de contradicție, cu dorința de a face cuiva în necaz
Haramul haram se face sau (de) haram vine, (de) haram se duce ori de haram a fost, de haram s-a dus = lucrul câștigat pe nedrept se pierde precum s-a dobândit
S-a umplut paharul = s-au adunat prea multe necazuri; nu se mai poate suporta situația de acum
Vai (sau haram) de capul lui = vai de el
Zeamă de clopot (sau de hârleț) = moartea
Zgârietor de hârtie = scriitor mediocru
frige-linte = om avar, zgârcit, harpagon
În sănătatea (cuiva sau a ceva) = a) urare făcută când se bea un pahar în cinstea cuiva sau a ceva; b) pentru a onora pe cineva sau ceva, în cinstea cuiva sau a ceva
în papiotă = preparat culinar gătit și servit în hârtie de pergament sau în folie de aluminiu;
HAR,haruri, s. n. 1. (În religia creștină) Dar2, ajutor spiritual, grație divină acordată omului. ◊ Expr. (Cu sensul religios atenuat sau pierdut) Har Domnului! exclamație prin care cineva își exprimă satisfacția pentru reușita unui lucru; slavă Domnului! ♦ Puterea sacramentală a preoților de a oficia actele de cult. 2. Calitate, însușire, dispoziție naturală care face pe cineva vrednic de admirație; p. ext. talent, vocație, dar2. 3. (Înv.) Dar2 sau răsplată acordată cuiva ca un semn de bunăvoință, ca o favoare deosebită. – Din sl. chari. (Sursa: DEX '98 )
HAR ~urin. 1) (în credința creștină) Grație divină acordată omului. ~ dumnezeiesc. 2) Calitate naturală care trezește admirație. 3) poet. Aptitudine naturală deosebită; dar; talent; vocație. /<sl. chari (Sursa: NODEX )
HAR s. 1. v. milă. 2. v. grație. 3. v. slavă. 4. v. aptitudine. 5. v. dar. (Sursa: Sinonime )
har (háruri), s. n. – Grație divină. – Mar. hare. Ngr. χάρις (Roesler 578; DAR), în parte prin intermediul sl. chari. Sec. XVI. – Der. harnic, adj. (înv., recunoscător; capabil; activ, harnic), cu suf. -nic, ca puternic de la putere (după Cihac, II, 136, urmat de DAR; Densusianu, GS, I, 350; Candrea; Scriban, din sl. charinŭ, cf. bg. haren „frumos”, neharen „leneș”; după ipoteza greșită a lui Diculescu 180, în legătură cu suedezul arnig „harnic”); neharnic, adj. (înv., nedemn; leneș); hărnici, vb. (a munci activ, a-și da silința); hărnicie, s. f. (capacitate, activitate, hărnicie). Cf. hărăzi, haram. (Sursa: DER )
har s. n., pl. háruri (Sursa: Ortografic )
HÂR interj. 1. Cuvânt care imită mârâitul câinilor. ◊ Expr. Că(-i) hâr, că(-i) mâr sau hâr încoace, hâr încolo, se zice când cineva se încurcă în explicații neconvingătoare, mincinoase. 2. Cuvânt care imită zgomotul produs de unele mecanisme vechi (defecte). – Onomatopee. (Sursa: DEX '98 )
HÂRinterj. 1) (se folosește, prelungit, pentru a reda hârâitul câinelui). 2) (se folosește pentru a reda zgomotul produs de unele mecanisme uzate sau organele respiratorii în cazul unor boli). /Onomat. (Sursa: NODEX )
HÂR interj. mâr! (Sursa: Sinonime )
hîr interj. – Exprimă ideea de scrîșnet. – Var. hor, hur. Creație expresivă, cf. lat. hirrire „despre cîini, a mîrîi”, sp. chirriar. – Der. hîrîi, vb. (a scîrțîi, a scrîșni, a mîrîi), cf. cîrîi, mîrîi, sfîrîi (după Cihac, II, 504, din mag. herregni „a mîrîi”); hîrîitor, adj. (care hîrîie); hîrîitoare, s. f. (jucărie, morișcă, zbîrnîitoare); hîrîială, s. f. (mîrîit; tuse, măgărească); hîrîitură, s. f. (scrîșnet, mîrîit); hîrghi, vb. (a scrîșni); hîrgoi, s. n. (bîzoi al cimpoiului), care după Drăganu, Dacor., III, 718, provine din mag. hörgö „horcăială”; hîrghe (var. hîrghie), s. f. (decrepitudine, horcăială); hîrcă, s. f. (cobe, țîfnă; rablă, vechitură, hîrb; țeastă, craniu), cu suf. -că, cf. dupcă, hapcă, japcă, sau formație regresivă de la vb. hîrcîi (după Cihac, II, 135 din sl. charakati „a tuși”; pentru DAR, din sl. *chyrka, de la chyrĭ „boală”, cf. hîră; după Drăganu, Dacor., III, 1088, în loc de *hîrbcă, dim. al lui hîrb, după Diculescu, Elementele, 476, din gr. ὔρχα „oală”; hîrcîi, vb. (a respira horcăit; a gîfîi; a scărpina, a freca), cf. hîrîi, hîrcîi, horcăi și de asemenea bg. hărkam „a sforăi”, sb. hrkati „a sforăi”, rus. chorkatĭ „a freca” etc.); hîrcîială, s. f. (horcăit); hîrcîitură, s. f. (horcăit); hîrcotă, s. f. (p*********ă); hîrlă, s. f. (scroafă bătrînă), cu l expresiv; hîrlog, s. m. (porc bătrîn); horăi, vb. (Mold., a sforăi); horăială (var. horăitură), s. f. (Mold., sforăit); horcăi, vb. (a sforăi; a respira horcăit), cf. hîrcîi (după Conev 91 din bg. hărkam, de unde mr. hărchescu, cf. megl. arcătesc); horcăială (var. horcăitură), s. f. (sforăit; horcăit); horcăitor, adj. (care horcăie); horcăilă, s. m. (persoană care sforăie); horcăni (var. horconi, horcoti), vb. (a sforăi); horhăi (var. hărhăi, horhoti), vb. (a se foi, a se agita, a se mișca; a greși), cf. forfoti (după Cihac, II, 506 și DAR din mag. horholni „a linia”); horhot, s. n. (larmă, zgomot); horhotină (var. horholină), s. f. (p*********ă), pe care Pascu, Arch. Rom., VII, 559, îl der. din rut. hohol’; horholi, vb. (Trans., a împodobi, a înfrumuseța), cf. corcoli; hură, s. f. (ceartă, scandal; mulțime, forfotă), cf. hîră; hurutui, vb. (Trans., a goni păsările din curte); hurc, s. n. (bătaie, gonire a animalelor, la vînătoare), cf. hîrcă (numele vine de la zgomotul presupus de gonirea animalelor, la vînătoare; formal, trebuie plecat de la *hurcă, cu sing. refăcut); hurcui, vb. (a goni animalele la vînătoare); hurcuială, s. f. (gonire; vînătoare); hurui (var. urui, hurdui), vb. (a scîrțîi, a scrîșni); huruitoare, s. f. (morișcă, zbîrnîitoare); hur(d)uitură, s. f. (scrîșnet, zgomot); hurduca (var. hurducăi), vb. (a scrîșni; a face zgomot; a scutura, a zgîlțîi), pe care Cihac, I, 144, îl pune în legătură cu ceh. hurt „zgomot”; hurducătură, s. f. (scrîșnet); hurduc-burduc (var. hurdu(f)-burdu(f), hurduz-burduz), adv. (pe brînci); hardughie, s. f. (ruină, clădire mare și dărăpănată), der. de la hurduca precum hîrghie de la hîrîi (după Scriban, din ngr. χαρτουργία „fabrică de hîrtie”, ipoteză puțin convingătoare); hardughi, vb. refl. (a sta să cadă; a decădea; a slăbi, a îmbătrîni). – Cf. hîră. (Sursa: DER )
