GLÚMĂ1,glume, s. f. Scurtă poveste plină de haz (și cu un final neașteptat), care provoacă râs și veselie. V. anecdotă. ◊ Loc. adv. În glumă = fără nici o intenție serioasă, fără răutate. Fără glumă = în mod serios. Nu glumă! = cu adevărat, serios. ◊ Expr. A se întrece (sau a merge prea departe) cu gluma = a-și permite prea mult, a întrece limita admisă în atitudini, comportare. A lăsa gluma (la o parte) = a vorbi serios. A lua (ceva) în glumă = a nu lua (ceva) în serios, a nu da importanță; a subestima. A nu ști (sau a nu înțelege) de glumă, se spune (ca reproș) despre cineva care se supără când glumești cu el. A nu-i arde (cuiva) de glumă = a fi indispus, supărat, necăjit. Nu-i (de) glumă = e lucru serios, îngrijorător. ♦ Faptă hazlie; păcăleală. – Din sl. glumŭ, bg. gluma. (Sursa: DEX '98 )
GLÚMĂ2,glume, s. f. (Bot.) Bractee situată la baza fiecărui spiculeț al unei plante graminee. – Din fr. glume. (Sursa: DEX '98 )
GLÚMĂ ~ef. Vorbă sau faptă hazlie, care provoacă râsul. ◊ În ~ fără intenții rele. Fără ~ în mod serios. A lăsa ~a la o parte a lua lucrurile în serios. A se întrece cu ~a a-și permite prea mult. A nu-i arde de ~ a fi supărat. Nu-i de ~! e lucru serios. [G.-D. glumei] /<sl. glumu, bulg. gluma (Sursa: NODEX )
GLÚMĂs.f. (Bot.) Bractee membranoasă situată la baza spicului la graminee sau a altor flori. [< fr. glume, it., lat. gluma]. (Sursa: DN )
glúmăs.f. Bractee membranoasă la baza spicului de graminee. (< fr. glume, lat. Gluma) (Sursa: MDN )
GLÚMĂ s. 1. ghidușie, năzbâtie, năzdrăvănie, nebunie, poznă, ștrengărie, (prin Ban.) poșovaică, (Mold.) prujă, prujitură, (Mold., Bucov. și Transilv.) șagă, (prin Ban. și Transilv.) șalmă, (prin Transilv. și Olt.) șoadă, (prin Olt. și Munt.) șoană, (Transilv., Ban. și Olt.) șozenie, (Transilv.) șozie, (Mold.) tămășag, (prin Olt.) zgoandă, (înv.) cabazlâc, (fam.) pehlivănie. (A face o ~.)2. v. anecdotă. 3. v. snoavă. 4. v. farsă. (Sursa: Sinonime )
Glumă ≠ seriozitate (Sursa: Antonime )
glúmă (glúme), s. f. – Banc, poveste plină de haz. – Mr. ngl’img. Sl. glumŭ (Cihac, II, 122; Conev 103; DAR), cf. bg., sb. gluma. Schimbarea de terminație se explică, fie printr-un caz flexionar de la glumŭ, fie prin confuzie cu sl. gluma „nerușinare”, sau, mai curînd, printr-un sing. reconstituit pe baza pl. glume. După Capidan, Raporturile, 229, bg. gluma ar proveni din rom., ceea ce nu pare probabil. Der. glumeț, adj. (care glumește), cf. sl. glumiči, bg. glumec; glumi, vb. (a face glume; înv., a se ocupa; înv., a bîrfi), sensurile înv. fiind împrumuturi lit. din sl., fără circulație reală. (Sursa: DER )
glúmă (poveste, faptă hazlie, bractee) s. f., g.-d. art. glúmei; pl. glúme (Sursa: Ortografic )
