FĂRÂMÁ,fărấm, vb. I. Tranz. și refl. (Pop.) A (se) sfărâma, a (se) sparge, a (se) zdrobi, a (se) frânge. ◊ Expr. (Tranz.) A-și fărâma capul = a se chinui să rezolve o problemă dificilă, a-și bate capul. ♦ A (se) distruge, a (se) nimici. [Var.: fărmá vb. I] – Din fărâmă. (Sursa: DEX '98 )
FĂRẤMĂ,fărâme, s. f. Bucată mică rămasă din ceva (după ce s-a sfărâmat, s-a spart, s-a rupt etc.); fiecare dintre bucățelele în care s-a împărțit un obiect (în urma sfărâmării, spargerii, ruperii). ◊ Expr. A (se) face (mici sau mii și) fărâme = a (se) sfărâma. – Cf. alb. thërrime. (Sursa: DEX '98 )
A FĂRÂMÁ fărâmtranz. 1) A face să se fărâme. 2) fig. A face să nu mai existe; a nimici; a prăpădi; a distruge. ~ oastea. /Din fărâmă (Sursa: NODEX )
A SE FĂRÂMÁ se fărâmăintranz. A se transforma în fărâme; a se desface în bucăți mici. /Din fărâmă (Sursa: NODEX )
FĂRÂMĂ ĕf. 1) Bucată mică rămasă dintr-un întreg (după ce s-a sfarâmat, s-a rupt etc.). 2) fig. Parte minimală din ceva; strop; dram; picătură; pic. O ~ de nădejde. /cf. alb. thërrime (Sursa: NODEX )
FĂRÂMÁ vb. v. sfărâma. (Sursa: Sinonime )
FĂRÂMĂ s. 1. v. bucățică. 2. v. firimitură. 3. v. pic. (Sursa: Sinonime )
fărîmá (fărấm, fărâmát), vb. – A sparge, a face bucăți. – Var. (s)făr(î)ma, (s)făr(î)mi. Lat. *ex-formāre, cf. it. sformare „a desfigura”, sformato „diform”. Rezultatul sfărma este normal (pentru o › ă, cf. fără); formele cu î se datorează unei încrucișări cu dărîma, v. aici. În general se explică acest cuvînt prin fărîmă „fragment”, care se consideră identic cu alb. theṝimë (‹ mr. sîrmă) „fragment”, theṝmoń (‹ mr. sîrmare) „a sparge” și derivat din lat. *farrimen, de la far „alac” (Pușcariu, Conv. lit., XXXV, 818 și ZRPh., XXVII, 739; Pușcariu 582; Giuglea, Dacor., III, 598; Philippide, II, 712; Rosetti, II, 116), ipoteză dificil de admis din punct de vedere semantic (cf. REW 3202). Diez, Gramm., I, 281, urmat de Körting 3950, Meyer 90 și Scriban, propusese lat. fragmen, care reprezintă de asemenea dificultăți. Alb. pare a proveni din rom. – Cf. înfărma. Der. fărîmă, s. f. (fragment, bucată; firimitură; rest); fărîmăcios (var. (s)făr(î)măcios, (s)făr(î)micios), adj. (care se fărîmă, inconsistent); fărîmat (var. (s)făr(î)mat, (s)făr(î)mit), s. n. (spargere; fărîmare; oboseală, rău, amețeală); fărîmător (var. (s)făr(î)mător, (s)făr(î)mitor), adj. (care (s)fărîmă); fărîmătură (var. (s)făr(î)mătură, (s)făr(î)mitură, fir(i)mitură), s. f. (fărîmare; distrugere; spargere, hernie; firimitură; resturi); în ultimele var. pare a fi intervenit o încrucișare cu fir; fărîmița (var. sfăr(î)mița, (s)făr(î)mica, (s)făr(î)miți, fir(i)miți), vb. (a face bucățele, a face firimituri), din dim. fărîmiță. (Sursa: DER )
fărâmá vb., ind. prez. 1 sg. fărâm, 3 sg. și pl. fărâmă (Sursa: Ortografic )
fărâmă s.f., g.-d. art. fărâmei; pl. fărâme (Sursa: Ortografic )
