DIZGRÁȚIE, dizgrații, s. f. Pierdere a favorii, a bunăvoinței, a grației unul monarh, a unei persoane influente, a unui superior. – Din it. disgrazia. Cf. fr. disgrâce. (Sursa: DEX '98 ) Copy to clipboard

DIZGRÁȚIE s.f. Pierdere a favorii, a bunăvoinței unui om influent, cu putere. [Gen. -iei, var. dezgrație s.f. / < it. disgrazia, cf. fr. disgrâce]. (Sursa: DN ) Copy to clipboard

DIZGRÁȚIE s. f. pierdere a favorii, a bunăvoinței unei persoane influente, a unui superior. (< it. disgrazia, după fr. disgrâce) (Sursa: MDN ) Copy to clipboard

Dizgrație ≠ grație (Sursa: Antonime ) Copy to clipboard

dizgráție s. f. → grație (Sursa: Ortografic ) Copy to clipboard

DIZGRAȚIÁ, dizgrațiez, vb. I. Tranz. A lipsi pe cineva de bunăvoința, de favoarea de care s-a bucurat până atunci, a-i retrage favoarea. [Pr.: -ți-a] – Din fr. disgracier (după dizgrație). (Sursa: DEX '98 ) Copy to clipboard

A DIZGRAȚIÁ ~éz tranz. înv. A scoate din grații; a lipsi de favorurile acordate. [Sil. -ți-a] /<fr. disgracier (Sursa: NODEX ) Copy to clipboard

DIZGRÁȚIE ~i f. Pierdere a favoarei, a bunăvoinței unui superior, a unei persoane influente. [Art. dizgrația; G.-D. dizgrației; Sil. -ți-e] /<fr. disgrâce (Sursa: NODEX ) Copy to clipboard

DIZGRAȚIÁ vb. I. tr. (Uneori ironic) A înceta de a mai favoriza pe cineva, a-l arunca în dizgrație. [Pron. -ți-a, p.i. 3,6 -iază, ger. -iind, var. dezgrația vb. I. / < it. disgraziare, fr. disgracier, după grație]. (Sursa: DN ) Copy to clipboard

DIZGRAȚIÁ vb. tr. a nu mai favoriza pe cineva, a-l arunca în dizgrație. (după fr. disgracier) (Sursa: MDN ) Copy to clipboard

dizgrațiá vb. → grația (Sursa: Ortografic ) Copy to clipboard