DINȚÁ, dințéz, vb. I. Tranz. A face dinți (2) pe marginea unui obiect. – Din dințat (derivat regresiv) sau din dinte. (Sursa: DEX '98 )
DINȚÁ vb. v. zimțui. (Sursa: Sinonime )
dințá vb., ind. prez. 1 sg. dințéz, 3 sg. și pl. dințeáză (Sursa: Ortografic )
A DINȚÁ ~éz tranz. (obiecte) A prevedea cu crestături în formă de dinți. /Din dințat (Sursa: NODEX )
| dința verb tranzitiv | infinitiv | infinitiv lung | participiu | gerunziu | imperativ pers. a II-a |
| (a) dința | dințare | dințat | dințând | singular | plural |
| dințează | dințați |
|
| numărul | persoana | prezent | conjunctiv prezent | imperfect | perfect simplu | mai mult ca perfect |
| singular | I (eu) | dințez | (să) dințez | dințam | dințai | dințasem |
| a II-a (tu) | dințezi | (să) dințezi | dințai | dințași | dințaseși |
| a III-a (el, ea) | dințează | (să) dințeze | dința | dință | dințase |
| plural | I (noi) | dințăm | (să) dințăm | dințam | dințarăm | dințaserăm, dințasem* |
| a II-a (voi) | dințați | (să) dințați | dințați | dințarăți | dințaserăți, dințaseți* |
| a III-a (ei, ele) | dințează | (să) dințeze | dințau | dințară | dințaseră |
* Formă nerecomandată
